Căsătoria – piedică în calea mântuirii?

0
893

Căsătoria – piedică în calea mântuirii?

Monahismul şi viaţa de familie, dincolo de a fi două căi opuse de vieţuire creştină, constituie două forme de dobândire a mântuirii. Credinţa şi spiritualitatea ortodoxă au avut dintotdeauna o preţuire deosebită pentru viaţa monahală. Mântuitorul Însuşi a avut un stil de viaţă auster, care se asemăna foarte bine acesteia. Despre Sfântul Ioan Botezătorul, cel pe care El l-a socotit a fi „cel mai mare bărbat născut din femeie”, se ştie că s-a nevoit în Pustia Iordanului, trăind încins cu o cingătoare de piele şi îmbrăcat cu o haină săracă din păr de cămilă, hrănindu-se cu miere sălbatică şi anunţând venirea lui Mesia.

Prima formă de viaţă monahală s-a născut în cadrul familiilor, creştinii doritori să îmbrace acest stil de viaţă remarcându-se mai ales prin exigenţele pe care le respectau, prin viaţa sobră, ascetică. Doar mai târziu s-au retras în afara localităţilor în care trăiau, singuri sau alături de alţi iubitori de nevoinţă, iar după aceasta în locuri pustii, singuratice, fugind de zgomotul şi ispitele lumii. Iar, odată cu dobândirea libertăţii de manifestare a credinţei, după anul 313, monahismul creştin începe să se organizeze în formele sale generale: monahismul idioritmic sau de sine şi monahismul chinovial sau de obşte. Apoi, de-a lungul veacurilor, monahii s-au aflat totdeauna în fruntea luptei de apărare a credinţei şi au constituit modele sublime de viaţă creştină înaltă. Pentru aceasta, monahismul şi-a primit binemeritatul nume de „chip îngeresc” de vieţuire creştină, iar monahii au fost socotiţi „oameni cereşti” şi „îngeri pământeşti” pentru înălţimea vieţuirii lor duhovniceşti.

Sfinţii Părinţi, aparţinând acestui mod de viaţă îngeresc, au arătat o înaltă consideraţie monahismului sau călugăriei, au elogiat virtuţile castităţii sau ale fecioriei, pe care au considerat-o a fi starea firească a primilor oameni, însă nu puţine sunt cuvintele lor de apreciere la adresa familiei creştine, întemeiate prin binecuvântarea lui Dumnezeu, spre perpetuarea neamului omenesc şi mântuirea lui.

Pentru a ne da seama de această atitudine de preţuire la adresa Sfintei Taine a Cununiei, a căsniciei şi a familiei creştine, vom invoca două mărturii patristice, aparţinând unor Sfinţi Părinţi fundamentali pentru credinţa şi spiritualitatea noastră răsăriteană, cunoscuţi pentru asprimea ostenelilor lor ascetice.

Cea dintâi aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur, care şi-a respectat enorm mama, la a cărei rugăminte de a nu o lăsa singură a amânat clipa călugăririi sale. Fiind întrebat: „Unde sunt cei ce spun că nu-i cu putinţă să fii virtuos trăind în mijlocul oraşului, ci trebuie să pleci din lume, să trăieşti în munţi? Unde sunt cei care spun că nu-i cu putinţă să fii virtuos când eşti tată de familie, când ai soţie, când trebuie să ai grijă de copii şi de slugi?”, Sfântul Părinte răspunde: „Căsătoria nu numai că nu ne împiedică cu nimic în trăirea filosofiei celei după Dumnezeu, dacă voim să fim cu mintea trează, dar aduce în viaţa noastră şi multă uşurare. Căsătoria potoleşte furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să ducem totdeauna corabia în port. Pentru aceasta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc căsătoria”.

Aceleaşi cuvinte de înaltă preţuire faţă de viaţa de familie, faţă de virtuţile ei, le aflăm şi la Sfântul Ioan Scărarul. Deşi lucrarea Scara dumnezeiescului urcuş a fost scrisă predilect pentru monahi, indicându-le, sub forma a 30 de trepte, calea desăvârşirii creştine, cuvintele Sfântului Părinte, ascet prin excelenţă, nu lasă loc nici unui fel de dubiu: „Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: „Cum putem noi, cei ce vieţuim împreună cu soţiile (sau cu soţii) noastre, să petrecem viaţă călugărească?”. Acestora le-am răspuns: „Toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le: nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, nu minţiţi faţă de nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă despărţiţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală; de ceea ce e al altuia să nu vă apropiaţi; îndestulaţi-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de împărăţia cerurilor””.

Monahismul şi viaţa de familie, dincolo de a fi două căi opuse de vieţuire creştină, constituie două forme de dobândire a mântuirii: monahismul, luptând pentru dobândirea sfinţeniei sau a desăvârşirii în retragere faţă de lume şi prin respectarea exigenţelor vieţii creştine; căsnicia şi viaţa de familie a celor ce se ostenesc în mijlocul valurilor ispitelor şi încercărilor lumii şi luptă împotriva acestora, în solidaritate faţă de semenii lor.

www.doxologia.ro