Aşteptarea şi pretenţia, două aspecte ale relaţiilor cu ceilalţi

0
357
Aşteptarea şi pretenţia, două aspecte ale relaţiilor cu ceilalţi

 Cu toţii avem aşteptări, pentru că avem nevoi ce se cer a fi implinite. Nevoia de iubire, de acceptare, de recunoaştere, nevoia de siguranţă sunt doar câteva dintre nevoile fundamentale ale fiinţei umane, iar de satisfacerea sau neîmplinirea lor depinde chiar dezvoltarea armonioasă, echilibrată şi sănătoasă a oricărei persoane.

Există diferenţe între aşteptări şi pretenţii. O să gândiţi, probabil, că ele sunt uşor de sesizat, dar, totuşi, confuzia este frecventă, pentru că tindem să percepem totul mai ales ca fiind aşteptare. Dacă diferenţele există, care sunt acestea?

Cineva a răspuns că diferenţa constă în justificare. Aşteptarea e ceva justificat, iar pretenţia nu este. Suntem obosiţi şi aşteptăm ca cineva drag, pe care l-am ajutat de atâtea ori înainte, să ne aducă un pahar cu apă şi să ne asculte. E o cerere justificată de nevoia mea, de relaţia cu celălalt, de moment. Şi totuşi, e aşteptare sau pretenţie? De multe ori, definirea propriilor nevoi este foarte grea, cu atât mai mult intuirea lor de către alţii, astfel că este sarcina noastră să încercăm să ne cunoaştem mai bine şi să comunicăm sincer şi direct ce aşteptări avem pentru a fi împlinită o anumită nevoie: „Vreau să mă asculţi, simt nevoia să mă descarc vorbindu-ţi”, acceptând faptul că cei din jur nu există pentru a ne împlini nevoile, dar ne pot ajuta în acest sens.

Avem pretenţii în cea mai importantă relaţie a vieţii noastre

S-a spus că pretenţia este o revendicare pătimaşă a unui drept, pe când aşteptarea este o stare mai puţin revendicativă, mai liniştită şi, poate, mai contemplativă. „Aştept să nu mai plouă, ca să mă întâlnesc cu persoana iubită şi, deşi aştept soarele, nu mă simt liniştită, deci ce trăiesc e o pretenţie?” Par că se confundă şi, totuşi, simţim că există diferenţe.

Această confuzie o putem trăi şi în relaţia cu Dumnezeu. Aşteptarea de a-mi fi îndeplinite cererile e justificată sau e doar o pretenţie? Noi o justificăm adesea prin ceea ce facem în relaţia cu Dumnezeu, mai rar prin ceea ce suntem, şi aşteptăm, mai mult sau mai puţin revendicativ, mai mult sau puţin crispaţi. Deci avem pretenţii în cea mai importantă relaţie a vieţii noastre. Octavian Paler spunea că „uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară” şi că „aşteptările diferă între ele ca oamenii”.

Acceptarea unui refuz, măsura respectului pentru celălalt

E adevărat că sunt diferenţe inerente date de justificare sau de modul în care aşteptăm sau ne raportăm la cererile noastre, dar diferenţa principală dintre aşteptări şi pretenţii constă în modul în care noi primim un refuz. Dacă la cererea mea primesc un răspuns care îmi determină iritare, supărare, revoltă, acesta e un indiciu că, indiferent ce am cerut şi indiferent cui am cerut, aceasta a fost o pretenţie. Dacă la un răspuns negativ aleg să accept această variantă, ca o posibilitate reală şi justificată să existe la fel ca reversul său pozitiv, atunci am aşteptat. Nu este vorba de sentimentele cu care eu întâmpin un refuz, adică de faptul că mă bucură sau mă întristează, ci este vorba de alegerea de a accepta dreptul celuilalt de a răspunde liber la cererea mea, care este, astfel, o aşteptare, şi nu o pretenţie. Răspunsul lui provine din partea lui de relaţie, dar modul în care îl primesc mă defineşte pe mine.

Acceptarea unui refuz este un pas esenţial în orice tip de relaţie, „măsoară” liantul vital al comunicării între oameni, şi anume libertatea şi respectul reciproc. O relaţie ideală are un caracter fluid, iar refuzurile nu sunt „noduri”, mai mult sau mai puţin dureroase, ci părţi fireşti ale manifestării diversităţii fiecăruia.

Această diferenţă se trăieşte natural, de la sine, o dată cu maturizarea noastră. Poate fi şi un indiciu al creşterii interioare, creştere care se poate măsura şi în numărul de aşteptări, care îl depăşeşte cu mult pe cel al pretenţilor.

A pretinde în loc de a aştepta e cale spre nefericire

Am întrebat şi dacă dorinţa de a fi iubită poate fi o aşteptare sau e o pretenţie. Mi s-a răspuns, de către cineva care cunoştea şi trăia diferenţele între cele două posibilităţi, că dacă vreau să fiu nefericită pot să pretind iubirea celorlalţi, păcălindu-mă că, de fapt, aştept în mod justificat şi nepătimaş.

Înţelegerea diferenţei dintre cele două ascunde o mică reţetă de fericire, pentru că, dacă învăţăm să avem în principal aşteptări, aceasta ne deschide poarta către acceptare, a noastră, a celuilalt şi a vieţii, fară ca dorinţele să ne dispară sau să se schimbe dramatic. Ceea ce se schimbă este felul nostru de a ne mişca în noi şi în afara noastră, dobândind fluiditate şi ritm în dansul cu viaţa.

„În pretenţie, mă iubesc pe mine, călcând peste tine”

S: „Cred că aşteptarea e legată de nevoie, de credinţă, de nădejde, poate şi de dragoste. Pretenţia are în ea egoism şi nu acordă libertate celuilalt. În aşteptare, cred că e şi asumarea libertăţii celuilalt şi a unui posibil refuz. În aşteptare, te iubesc pe tine. În pretenţie, mă iubesc pe mine, călcând peste tine.”

R: „Îmi amintesc de perioada în care încă nu îl cunoşteam pe viitorul meu soţ: aveam aşteptări foarte mari nu numai în legătură cu el, ci şi cu socrii – îmi imaginam ce bine primită voi fi în viitoarea familie, credeam că viitoarea mea soacră mă va primi cu braţele deschise, bucuroasă că fiul său a găsit o fată cu atâtea calităţi, care îl iubeşte mult. Realitatea a fost puţin diferită: m-a respins total, încă de la prima întâlnire. Am înţeles, treptat, că avea alte aşteptări în legătură cu viitoarea noră, iar, treptat, aşteptările s-au transformat în pretenţii: „Trebuie să ne vizitaţi mai des”, „Trebuie să fiţi economi, să nu cheltuiţi mult”, „Nu trebuie să faceţi credite, nu aş putea suporta”, iar pretenţiile, în reproşuri: „Nu aţi făcut aşa cum v-am spus, nu aţi vizitat rudele, aţi cheltuit prea mult”. Iar criticile repetate au reamintit aşteptările iniţiale şi cum distanţa dintre acestea şi realitate a fost greu de suportat: soacra mea a concluzionat, nu o dată: „M-aţi dezamăgit”. După câţiva ani de discuţii, tulburări, reproşuri, aşteptări, pretenţii, dezamăgiri, am înţeles cu greu ce era mai important: aşteptările şi pretenţiile soacrei mele îi aparţin. Iar decizia de a mă comporta sau nu în conformitate cu acestea îmi aparţine. Mi-am dat seama că şi eu transformasem, în timp, aşteptările iniţiale faţă de ea în pretenţii şi că, neacceptând-o, am susţinut acest joc al aşteptărilor ratate.”

www.doxologia.ro