Sfântul Irodion Ionescu – Luceafarul de la Lainici

0
561
Sfântul  Irodion Ionescu – Luceafarul de la Lainici
20 aprioie (3 mai)

 

Între marii părinţi duhovniceşti ai monahismului românesc care au strălucit în mănăstirile din Oltenia, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la loc de frunte se află Cuviosul Părinte Protosinghel Irodion Ionescu (1821-1900), stareţ al mănăstirii Lainici (jud. Gorj).

„Călugăr de mare înfrânare şi neîncetată rugăciune”, Cuviosul Părinte Irodion, cu personalitatea sa aureolată de sfinţenie, a dominat timp de o jumătate de secol viaţa duhovnicească a mănăstirii Lainici.

S-a născut la Bucureşti, în anul 1821. Părinţii săi, buni creştini, i-au dat la botez numele de Ioan. De tânăr, a intrat în nevoinţa călugărească la mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, veche ctitorie a vornicului Cernica Ştirbei (1608).

Aici, la Cernica, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, stareţul Gheorghe (1730-1806), ucenic al Sfântului Cuvios Paisie Velicovschi de la Neamţ, reorganizase, în duh neo-isihast athonito-paisian, obştea mănăstirii, adunând în jurul său mulţime de ucenici râvnitori spre cele sfinte, între aceştia numărând-se şi Sfântul Ierarh Calinic (1787-1868). Prin Diata sa din 1785, adevărat „tratat de duhovnicie”, stareţul Gheorghe reuşise să creeze la Cernica o identitate duhovnicească şi culturală nouă şi puternică, statornicind rânduiala vieţii de obşte, unde trăirea şi practica vieţii în Hristos erau impregnate de un veritabil duh românesc. Urmaş devotat al stareţului Gheorghe, Sfântul Ierarh Calinic, stareţ al mănăstirii din 1818, avea să continue opera de revigorare a vieţii monahale cernicane, „ostenindu-se şi trudindu-se pentru binele obştii” neîncetat, încât în timpul stăreţiei sale (1818-1850) mănăstirea Cernica avea să devină o adevărată oază duhovnicească de rugăciune şi de nevoinţă, unde îşi căutau mântuirea în jur de 350 de călugări şi fraţi, un important centru de cultură şi de spiritualitate ortodoxe, în duhul iubirii frumuseţilor filocalice, care atrăgea din toate părţile ţării nu numai viitori monahi, ci şi credincioşi mireni, dornici de a trăi o viaţă cu adevărat creştinească, apropiată de poruncile Domnului.

Spre „chinovionul” de la Cernica, Bunul Dumnezeu i-a îndreptat paşii şi tânărului Ioan Ionescu, în dorinţa sa de desăvârşire. Impresia puternică pe care viaţa îmbunătăţită de la Cernica o va fi făcut asupra sufletului tânărului Ioan, în vizitele sale întreprinse aici, încă din copilărie, împreună cu mama sa, apoi atmosfera de evlavie din casa părintească, ca şi întâmplările nenorocite abătute asupra capitalei ţării, în primele decenii ale secolului al XIX-lea – ucideri, cutremure de pământ, năvăliri de oşti străine, jafuri şi prădăciuni -, toate acestea vor fi contribuit, în mod decisiv, în luarea hotărârii de către Ioan de a intra în viaţa duhovnicească a mănăstirii Cernica, spre a-I sluji lui Dumnezeu în chipul vieţuirii monahiceşti.

Odată intrat în mănăstire, fratele Ioan a deprins în scurt timp meşteşugul luptei duhovniceşti, încât pe mulţi îi întrecea cu rugăciunea, smerenia, cinstea şi ascultarea. A primit marele şi îngerescul chip al schimniciei, cu numele de Irodion, la 3 decembrie 1846, după cum aflăm din Condica de călugăriri a mănăstirii Cernica.

După tunderea sa ca monah la mănăstirea Cernica, Cuviosul Irodion a început să-şi sporească şi mai mult ostenelile duhovniceşti, scopul său fiind dezrădăcinarea patimilor şi apropierea tot mai mult de Dumnezeu prin sădirea virtuţilor, aducătoare de har. Se ştie că de pe acum el postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie, nu lipsea niciodată de la slujbele bisericeşti, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele. Toţi vieţuitorii mănăstirii, bătrâni şi tineri, îl respectau şi îl iubeau, pentru că era smerit, blând şi sârguitor la toate nevoinţele cele grele ale vieţii monahale. Sfântul Calinic, îl preţuia şi se bucura tare mult, văzându-l pe Cuviosul Părinte Irodion plin de darul lui Dumnezeu şi înălţat la atâta curăţie a minţii şi a liniştii lăuntrice, încât lumina înaintea tuturor ca o adevărată lumină cerească.

Înaintând atât de repede în viaţa cea duhovnicească, Cuviosul Părinte Irodion a fost hirotonit, în scurt timp, diacon şi apoi preot al mănăstirii. Astfel, într-un document recent descoperit în arhiva mănăstirii Cernica aflăm că la data de 22 decembrie 1846 Cuviosul Părinte Irodion era deja hirotonit preot şi semna cu „Irodion Ieromonahu”. Se pare că acum a fost hirotesit şi duhovnic al mănăstirii.

În anul 1850, Sfântul Calinic de la Cernica (1787-1868), devenind episcop al Râmnicului-Noul Severin şi cunoscând îndeaproape viaţa şi petrecerea Cuviosului Părinte Irodion, l-a adus de la Cernica la schitul Lainici, de pe Valea Jiului, odată cu venirea sa la noua reşedinţă episcopală din „Capitala Craiovei” (25 noiembrie 1850). Credem că venirea Cuviosului Părinte Irodion la Lainici s-a întâmplat cel mai probabil în decembrie 1850 sau ianuarie-martie 1851. Dintr-o Delă din 12 aprilie 1851, descoperită, de curând, în Arhiva Episcopiei Râmnicului, aflăm că Părintele Irodion fusese, înainte de această dată, eclesiarh la Lainici şi avea rangul de protosinghel (…).

Ajuns la Lainici, Cuviosul Părinte Irodion s-a adaptat repede atmosferei de aici. Frumuseţea deosebită a locului, liniştea şi atmosfera de rugăciune de la Lainici l-au făcut să lase Cernica şi să se lege definitiv cu sufletul de această veche vatră monahală.

Fire blândă şi bună, veşnic senină şi plecată Domnului, Cuviosul Părinte Irodion s-a supus, îndată ce a intrat în obştea de la Lainici, la grele nevoinţe şi încercări, spre a se învrednici de primirea darurilor Sfântului Duh.

Cu toate că venea de la Cernica cu o bogată experienţă duhovnicească, care îl legitima spre a fi conducător al obştii monahale de la Lainici, şi cunoscând însemnătatea votului ascultării, Cuviosul Părinte Irodion s-a supus de bunăvoie ascultării conducerii pe care a găsit-o la Lainici. În smerită evlavie, cu măsură şi răbdare îşi ducea la îndeplinire în fiecare zi pravila şi răspundea cu dragoste părintească şi cu sfatul cel înţelept la orice nevoie venită din partea obştii, căreia acum îi aparţinea. Căci cunoştea foarte bine regulile vieţuirii călugăreşti, dar şi rânduiala slujbelor bisericeşti, dovadă fiind şi ascultarea de eclesiarh al mănăstirii pe care o îndeplinise. Şi cum lumina nu poate fi ascunsă sub obroc, Cuviosul Părinte Irodion va fi recunoscut în scurt timp părinte duhovnicesc de către obştea de la Lainici, devenind astfel, „pentru cei nouăsprezece şezători acolo şi fraţi sub ascultarea sfântului schit”, adevărată pildă de smerenie, evlavie şi vieţuire în Hristos.

Mai mult, succesiunea rapidă a stareţilor, începând din anul 1851, cu un ritm regulat de un an de zile fiecare, trebuia repede stopată, pentru că ea aducea instabilitate şi dezordine în viaţa obştii de la Lainici. Iar cel care putea să readucă ordinea şi buna rânduială în mănăstire era Cuviosul Părinte Irodion. Acest fericit moment avea să se ivească îndată, odată cu demisia stareţului Chiril (1853-1854).

Om al ordinii şi al bunei chiverniseli, aplecat tot timpul spre nevoile sufleteşti ale fraţilor de la schit, Cuviosul Părinte Irodion a fost numit de către Sfântul Ierarh Calinic, la 15 iunie 1854, egumen al schitului Lainici. (…) Datorită însuşirilor sale alese de părinte duhovnicesc, Sfântul Calinic l-a făcut pe Cuviosul Irodion duhovnicul său.

Cu toate că alegerea ca stareţ a Cuviosului Părinte Irodion a fost primită cu mare bucurie de obştea de la Lainici – ca şi de cea de la schitul Locurele, situat în apropierea mănăstirii Cuviosul Irodion a demisionat, în mod surprinzător, din acest post după un an, în 1855. Motivele demisiei nu ne sunt cunoscute. Cert este că la 30 iunie 1855 s-a trimis Episcopiei Râmnicului-Noul Severin o cerere semnată de toţi monahii şi fraţii schitului Lainici, în care se arăta că, spre părerea lor de rău, stareţul Irodion a demisionat şi că doresc cu toţii să fie numit stareţ iconomul Dorotei, „ca să ne fie povăţuitor duhovnicesc în locul părintelui Irodion”. În urma acestei cereri colective, episcopul Calinic l-a numit stareţ pe Dorotei, la 2 iulie 1855.

După un an de la numirea sa ca stareţ, Dorotei a cerut binecuvântarea arhierească „de a rămânea în pace şi linişte despre această însărcinare”. L-a urmat stareţul Marcel, de la Cernica, timp de un an, până când a fost numit stareţ, pentru a doua oară, Cuviosul Părinte Irodion, în anul 1857.

Această a doua numire ca stareţ a Cuviosului Părinte Irodion, la 1857, apare într-o însemnare făcută într-un Triodion: „Anul 1857, martie 29, am venit cu părintele Irodion stareţu aici pentru slujba părinţilor”. Numirea şi funcţionarea ca stareţ a Cuviosului Irodion este confirmată şi de actul de numire a noului stareţ ce i-a urmat, între 1858 şi 1859.

În septembrie 1859, Cuviosul Părinte Irodion a fost numit, pentru a treia oară, stareţ la schitul Lainici. Numirea sa avea ca scop, printre altele, curmarea instabilităţii ce se manifestase de câţiva ani la conducerea obştii monahale de la Lainici. Iar singurul în măsură să pună capăt acestei instabilităţi era tot fostul stareţ Irodion.

De aceea, prin Jalba monahilor din schitul Lainici, înregistrată la Episcopia Râmnicului-Noul Severin la 7 august 1859, cu nr. 1122, cu menţiunea Jalba monahilor din schitul Lainici, prin care cer să fie adus un nou stareţ la acest schit cuviosul Irodion, toţi vieţuitorii de la Lainici cereau ca Sfântul Calinic să le trimită stareţ „…pe părintele Irodion ca să ne fie păstor, precum şi mai nainte ne-au fost. Şi cu înscris încredinţăm Preasfinţiilor voastre, şi sfinţiei sale părintelui Irodion, că nu vom eşi din cuvântul ce ni se va porunci, pentru mântuirea noastră, până la sfârşitul vieţii noastre şi de aceasta ne rugăm să nu ne laşi, ci să ne fii milostiv şi cum Duhul Sfânt te va lumina asupra nevredniciei noastre. Ai Preasfinţiei Voastre smeriţi şi plecaţi (ss) Callinic monah, Iovinalie monah, Mitrofan monah. Toată obştea părinţilor din schitul Lainici”.

Jalba scoate în evidenţă una dintre cauzele instabilităţii conducerii obştii de la Lainici. Dacă obştea fraţilor era unită şi hotărâtă în a cere numirea şi schimbarea stareţilor, în ascultare ea era dezbinată, de vreme ce stareţii se schimbau în această vreme atât de des. Apoi, jalba scoate în evidenţă personalitatea deosebită a Cuviosului Părinte Irodion în conducerea spirituală şi administrativă a obştii de la Lainici. Toţi îl cinsteau şi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc.

(…)

În urma acestor insistente cereri, episcopul Calinic l-a numit pentru a treia oară stareţ pe încercatul Părinte Irodion, poruncind vieţuitorilor nu numai să-l cunoască ca stareţ, ci „… dându-i toată cuvenita ascultare, cinste şi supunere la cele ce vă va povăţui”.

Odată numit stareţ, Cuviosul Părinte Irodion a desfăşurat în această vreme (până în iunie 1863) o activitate remarcabilă, lucrând cu sârg la buna chivernisire a mănăstirii.

(…)

Pentru cinstea şi vrednicia lui, Sfantul Calinic, episcopul Râmnicului-Noul Severin, l-a chemat la Craiova şi i-a încredinţat, după propria-i mărturisire, un post la episcopie. Se pare că i-a rânduit chiar postul de eclesiarh, însă, la scurt timp, Cuviosul Părinte Irodion a cerut grabnic permisiunea de a se înapoia la schitul său, motivând că schitul se află „într-o tristă poziţie…în comparaţie cu evlavia ce am avut la dânsul…stăruind a-l îmbunătăţi prin toate mijloacele”. Deşi „prea mulţumit de postul în care mă aflu orânduit”, el a cerut să se înapoieze la schit. Se pare că Sfântul Calinic nu i-a aprobat plecarea şi, după un an şi jumătate, Cuviosul Părinte Irodion şi-a prezentat demisia din postul de stareţ: „Din împrejurări binecuvântate, neputându-mă întoarce la postul ce mi s-a încredinţat de superior al sfântului schit Lainici Districtul Gorj, demisionez prin aceasta şi vă rog cu tot respectul a face cele de cuviinţă pentru administrarea acelui schit pe viitor. Al P. Sf. V. Prea plecat şi smerit servitor, Irodion Protosingel”. Sfântul Calinic a fost nevoit să-i primească demisia.

Asupra activităţii Cuviosului Părinte Irodion la Craiova şi la Râmnic nu avem până în prezent nicio ştire.

Noul stareţ la Lainici, Darion, a rezistat în funcţie doar doi ani (8 iunie 1863 – 25 mai 1865). Cum stăreţia Cuviosului Părinte Irodion devenise o necesitate duhovnicească şi administrativă pentru obştea mănăstirii Lainici, a fost numit stareţ acum, pentru a patra oară. Pentru numirea sa ca stareţ nu avem o carte obişnuită de orânduire, dar despre data numirii vorbeşte el însuşi, în două rapoarte pe care le-a înaintat Sfintei Episcopii a Râmnicului-Noul Severin şi în care arată unele nereguli, săvârşite de un econom şi de doi monahi. În primul raport scrie: „Dela numirea mea ca stariţu allu Schitului Lainici din jud. Gorjiu, timp trecut de patru ani, am găsit că tot venitul proprietăţii schitului, care valorează annual până la 120 de taleri, s-a strâns regulat de un călugăr anume Marchian cel ce să numeşte că este Iconomu fară a fi orânduit de cineva… Estimp pomenitul călugăr a vândut fară voia mea 4 boi şi 70 de capre însuşind preţul lor pe samă-i”. În continuare, Cuviosul Irodion cere în raport să-i fie predate socotelile şi banii schitului.

Urmare acestui raport, Episcopia Râmnicului-Noul Severin a ordonat o anchetă prin protopopul de Târgu Jiu. Acesta a anchetat pe cei trei monahi, Marchian, Pavel şi Nifon, găsindu-i vinovaţi, şi le-a cerut acestora să restituie schitului banii luaţi pe nedrept din vânzarea vitelor. Cuviosul Părinte Irodion, profund afectat de faptele acestora, şi-a cerut demisia, în noiembrie 1869: „Subscrisul cu ordinul Episcopiei încă din anul 1865 am fost numit stariţu la Sfântul Schitu Lainici unde, după cum cunoaşte Sfânta Episcopie, am întâmpinat destule suferinţe din partea părinţilor vieţuitori acolo, şi ca să-mi dobândesc liniştea, voesc a mă retrage la un alt chinoviu, rog cu respect Sfânta Episcopie a-mi primi aceasta drept dimisie din arătatulu postu. Irodion Protosingel”. Acesta este cel de-al doilea raport, din care rezultă clar că a fost numit stareţ la 1865, activând patru ani neîntrerupţi.

Tulburările de la schit şi începutul neorânduielilor au avut drept cauză, credem noi, şi unele reforme iniţiate în acest deceniu. Este vorba, în primul rând, de secularizarea averilor de la mănăstirile închinate, reformă iniţiată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Sunt cunoscute jafurile şi pagubele enorme aduse statului de străinii care luau veniturile acestor mănăstiri, închinate la diferite aşezăminte mănăstireşti din: Palestina, Grecia, Egipt, Muntele Athos etc. După secularizarea averilor mănăstirilor închinate, a urmat secularizarea celor neînchinate. In aceste împrejurări, se situează şi acele neorânduieli apărute la Lainici, când starea de incertitudine care plana asupra fondurilor proprii i-a determinat pe acei monahi să vândă o parte din averea mobilă şi să dea unele procente părinţilor. Cuviosul Părinte Irodion condamnă iniţiativa celor trei şi încălcarea autorităţii stareţului, precum şi incorectitudinea în administrarea averii schitului, pe baza unor funcţii auto-atribuite, cum a procedat Marchian, care s-a auto-intitulat iconom. Cu acesta din urmă a avut neplăceri Părintele Irodion, pentru că s-a retras la rudele lui într-un sat din apropierea Lainicilor, Budieni, luând cu el şi sineturile schitului. Orice s-ar fi putut întâmpla, Părintele Irodion a rămas statornic în onestitatea sa. Sub instigaţia celor traşi la răspundere, monahii de aici s-au plâns şi ei împotriva Cuviosului Părinte Irodion, pretinzând că „mai avem la numitul cincizeci şi una de lâni de pe oile noastre, care lâni le-am dus la sfântul schit Surupatele ca să le lucreze maicele, ca să ne facă haine, care nici până acum nu ni s-au mai dat nici un petec”.

Urmarea a fost instalarea la Lainici a unui nou stareţ, în persoana părintelui Iordache Bărbătescu (13 mai 1870). În timpul acestuia însă s-a produs secularizarea averilor mănăstireşti ale mănăstirilor neînchinate, încât şi pentru schitul Lainici a început o perioadă mai tulbure, de privaţiuni şi lipsuri. Schitul, cu obştea sa, a fost lăsat „în voia întâmplării”, iar monahii s-au plâns Sfintei Episcopii că autorităţile statului le-au luat totul. Problema slujbelor şi a vieţii duhovniceşti a trecut pe plan secund, faţă de problema fundamentală: pâinea cea de toate zilele.

Această stare grea a schitului a continuat şi în timpul stareţului Nifon ieroschimonahul (1872-1873), până când a fost rechemat la stăreţie, pentru a cincea oară, Cuviosul Părinte Irodion. Călăuzit de acelaşi gând smerit care l-a determinat, cu ani în urmă, să abandoneze posturi mai înalte şi să revină la schitul său, spre a-l izbăvi de necazuri şi a-l vindeca de neorânduială, bunul Părinte Irodion şi-a început îndată activitatea la Lainici. Starea de dezorientare spirituală în care se afla acum schitul trebuia îndată curmată. Mult încercatul Părinte stareţ Irodion trebuia să readucă întregii obşti monahale încrederea în autoritatea sa administrativă şi duhovnicească, să insufle acesteia un nou spirit de vieţuire monahală şi să îi întărească voinţa de a birui toate greutăţile vieţii. Ca şi Sfântul Calinic de la Cernica, Cuviosul Părinte Irodion socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti. Prin rugăciune, smerenie şi neîncetată ascultare, monahul se îndreptă pe sine şi contribuie la sporul duhovnicesc şi buna chivernisire a obştii mănăstirii.

(…)

Cuviosul Părinte stareţ Irodion a avut o viaţă morală de tip ascetic, severă, veghind neîncetat asupra nevăzuţilor vrăjmaşi care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri. Cu aceeaşi severitate şi intransigenţă a apărat şi moralitatea obştii încredinţate lui spre păstorire. Silindu-se nu numai cu viaţa sa pilduitoare, ci şi cu alese sfaturi duhovniceşti, el îi îndrepta pe mulţi dintre monahi pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca Apostolului Pavel, ca să nu vatăme pe alţii. Astfel, în anul 1887 a cerut să fie înlăturat din cinul monahal călugărul Meletie Cristescu, pentru abateri de ordin moral, iar Episcopia Râmnicului-Noul Severin a aprobat această acţiune.(…) Prestigiul schitului Lainici a crescut paralel cu lucrările duhovniceşti ale Cuviosului Părinte stareţ Irodion. Acesta constituia şi un adăpost pentru călătorii care treceau din Transilvania în Oltenia şi invers, pentru căruţaşi, pentru muncitorii la pădure, care găseau aici o ospitalitate părintească, de tipul agapelor creştine, cu pâine şi vin. (…)

Dintre cei de altă credinţă care veneau la Lainici din Transilvania, dar şi din alte părţi ale ţării, unii se întorceau acasă convertiţi la dreapta credinţă. Căci puterea cuvântului, mişcător şi plin de înţelepciune al Cuviosului Părinte Irodion, ca şi exemplul vieţii sale duhovniceşti, făceau adevărate minuni în sufletele acestora. De pildă, cunoaştem că, la 16 octombrie 1876, un oarecare Atanasie Balaşin, creştin greco-catolic din Ardeal, a trecut la Ortodoxie, în urma întâlnirii pe care a avut-o cu Părintele Irodion, stâlpul neclintit în apărarea dreptei credinţe de la Lainici.

Cuviosul Părinte Irodion a fost stareţ la Lainici până în primăvara anului 1900, mai precis 3 mai 1900, când a trecut la cele veşnice. A fost înmormântat, cu multă durere, de întreaga obşte a mănăstirii în ziua de 5 mai 1900. A păstorit în total, în cele cinci etape de stăreţie, 37 de ani.

(…)

Cuviosul Părinte Irodion a trecut la cele cereşti în totală neagoniseală personală. Toată viaţa a cultivat, cu o sârguinţă neobişnuită, întrecând pe toţi din preajma sa, dezinteresul faţă de bunurile materiale. Cât timp a fost frate şi călugăr la Cernica şi apoi stareţ la mănăstirea Lainici, Cuviosul Părinte Irodion a căutat să-şi îmbogăţească sufletul numai cu fapta cea bună, bine plăcută Domnului, practicând virtutea iubirii şi a milosteniei, până la cel mai înalt nivel. Ca stareţ la Lainici, Părintele Irodion s-a îngrijit tot timpul de obştea monahală ce i-a fost încredinţată ca să nu ducă lipsă de cele necesare traiului zilnic, biruind de fiecare dată încercările vieţii şi vitregiile timpului. Prin muncă stăruitoare şi permanentă jertfelnicie, şi-a adus cu prisosinţă contribuţia sa la creşterea spirituală, dar şi materială, a mănăstirii, pe toţi „mângâindu-i cu dare de cele trebuincioase”. La trecerea sa din viaţa pământească către cea cerească nu a lăsat nicio avere, nici un ban. Bunurile sale strict personale au fost „însuşite” de ieromanahul Iulian Drăghicioiu, ucenicul său apropiat, până când Episcopia Râmnicului-Noul Severin a dispus ca o parte din ele să fie vândute pentru a se acoperi o datorie pe care o avea mănăstirea către trei creditori, iar cealaltă parte să fie trecută în inventarul cel nou al mănăstirii.

Ca semn al preţuirii ce i-a purtat, ieromonahul Iulian Drăghicioiu va cere Protopopiatului Târgu Jiu în anul 1907, adică la şapte ani de la decesul Cuviosului Părinte Irodion, să intervină la Episcopia Râmnicului-Noul Severin ca să aprobe mănăstirii Lainici dezgroparea trupului fostului său stareţ şi duhovnic: „Înplinindu-se şapte ani de la răposar protosinghelului Irodion, acum Ieromonahul Iulian Drăghicioiu din acest schit este pregătit să desgroape osile numitului răposat în dioa de cinci ale corentii luni, sunteţi rugaţi a face intervenire cătră Presânţitul Episcop Eparhiot ca se de voe spre a se pute aduce la îndeplinire de celi ce vă rugăm. Primiţi Precucernice Părinte închinăciune, Superior Arhim. Teodosie Popescu”. Cererea i-a fost aprobată, iar la deshumare s-a găsit trupul Cuviosului Părinte neputrezit şi înmiresmat, semn al sfinţeniei sale. Potrivit tradiţiei orale păstrate la Lainici, episcopul Athanasie Mironescu al Râmnicului-Noul Severin (1898-1909), la aflarea acestei veşti, ar fi exclamat: „Aşa, aista mi-ai fost, Irodioane!”, poruncind să fie reînhumat lângă altarul bisericii celei vechi, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, în partea dreaptă.[66]

În cei cincizeci de ani petrecuţi la mănăstirea Lainici, Cuviosul Părinte Irodion şi-a împlinit cu mare râvnă şi dragoste de Dumnezeu şi de cinul monahal chemarea de părinte duhovnicesc şi de iconom al tainelor lui Dumnezeu. El poate fi considerat pe drept cuvânt, în sens biblic, „patriarhul Lainicilor”, atât prin elevaţia sa duhovnicească, cât şi prin smerenia, dragostea frăţească şi înţelepciunea cu care a păstorit vreme de o jumătate de secol. Sfântul Ierarh Calinic, care l-a avut duhovnic, l-a numit „Luceafărul de la Lainici”.

Cuviosul Părinte Irodion a rămas în conştiinţa vieţuitorilor din mănăstirea Lainici, prin tradiţia orală a monahilor şi a credincioşilor care l-au cunoscut şi care s-au bucurat de iubirea, înţelepciunea şi bunătatea sa, ca un monah desăvârşit, un om de mare cinste, încredere şi omenie. Faptele îi erau întocmai după graiul gurii şi nu putea nimeni să-i găsească vreun cusur. Arzând totdeauna pentru dragostea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, Cuviosul Părinte Irodion s-a dovedit un iscusit duhovnic pentru păstoriţii săi. Câtă vreme a fost stareţ la Lainici şi-a împlinit chemarea cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu, bine ştiind că lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii obştii monahale pe calea mântuirii. A adunat în jurul său ca la 30 de ucenici. Totodată, ca stareţ de mănăstire a înţeles că trebuie să fie inima tuturor inimilor care îl caută şi îi cer sfat şi mângâiere. Toţi părinţii şi fraţii din mănăstire care se mărturiseau la el se cucereau de nevoinţa lui şi îşi făceau adăpost şi mângâiere supărărilor lor. Toţi îl aveau ca pe un adevărat sfanţ, ce avea darul rugăciunii curate. Potrivit tradiţiei păstrate de părinţii bătrâni ai mănăstirii, se spune că Părintele Irodion slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi totdeauna cu lacrimi pe obraz. Zeci de mii de oameni de pe ambele laturi ale Carpaţilor veneau la el, căci cunoştea gândurile oamenilor şi săvârşea vindecări minunate. Nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său era cunoscut peste tot.

Despre Cuviosul Parinte Irodion se ştie că avea şi darul mai înainte vederii, vestind multora cele viitoare. De pildă, ştim că simţindu-şi aproape sfârşitul vieţii pământeşti, a chemat la sine pe toţi călugării mănăstirii Lainici şi le-a dat binecuvântarea cea mai de pe urmă, zicându-le:

„- Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos!”

Şi, într-adevăr, în toamna anului 1916, în timpul Primului Război Mondial, s-a împlinit prezicerea Cuviosului Părinte. Căci fiind lupte grele pe Valea Jiului, schitul Lainici a rămas pustiu 13 ani. Chiliile au fost arse de nemţi, odoarele jefuite, inclusiv clopotele, iar biserica a fost transformată în grajd pentru cai. Totodată, a fost arsă şi întreaga arhivă a mănăstirii. Doi dintre călugării schitului au fost duşi de trupele de ocupaţie în Germania, unde şi-au pierdut viaţa. Abia în anul 1929, schitul Lainici a luat din nou fiinţă prin grija stareţului Visarion Toia (1929-1951).

Dar Cuviosul Părinte Irodion rămâne în conştiinţa posterităţii şi ca un patriot înflăcărat. Astfel, în timpul Războiului pentru Independenţă din 1877-1878, Cuviosul Părinte, răspunzând cu entuziasm la îndemnurile episcopului Athanasie Stoenescu al Râmnicului-Noul Severin, a trimis de la mănăstire la Târgu Jiu 12 monahi în vederea selectării pentru serviciile sanitare ale armatei române. Autorităţile statului au ales dintre aceştia doar doi, pe Serapion Minulescu şi pe Gherasim Pavel, pentru a merge în serviciul sanitar, pentru îngrijirea răniţilor din spitale. Faptul că Părintele stareţ Irodion a trimis aproape pe toţi monahii mănăstirii Lainici în slujba ţării denotă entuziasmul său patriotic şi dragostea sa faţă de neam şi ţară.

Drept răsplată şi aleasă preţuire pentru întreaga sa viaţă duhovnicească, ca şi pentru faptele sale, făcute cu suflet mare şi nobil, smerit şi generos, călugării mănăstirii au aşezat trupul cel nestricăcios şi înmiresmat al Cuviosului Părinte Irodion lângă altarul bisericii celei vechi, în partea dreaptă. De aici, până anul acesta Părintele Irodion a binecuvântat, vreme de peste o sută de ani, pe toţi care cu credinţă s-au aplecat la mormântul său, cerând har, milă şi pace. Iar o candelă a stat aprinsă zi şi noapte la crucea de la mormântul său, în aşteptarea învierii şi ca simbol al dăinuirii neamului românesc şi al Bisericii noastre, precum şi al crezului monahilor ce au trăit şi trăiesc în această mănăstire. (…) ”  

de Pr. Lect. Univ. Dr. ION NIŢĂ RIZEA