Sfinţii Mucenici din Litva, Antonie, Ioan şi Eustatie

0
466
Sfinţii Mucenici din Litva, Antonie, Ioan şi Eustatie
14 aprilie (27 aprilie)

Aceşti mucenici erau din Vilna, cetatea Litvei, unde, după obiceiul păgînesc de atunci, oamenii acelei ţări se închinau focului. Antonie şi Ioan, fiind fraţi după trup, iubeau din tot sufletul dreapta credinţă creştinească. Apoi venind în Litva un preot, anume Nestor, de la acela au primit dumnezeiescul Botez; cel mai mare numindu-se Ioan, iar cel după dînsul, Antonie. După Botez ei petreceau viaţă cuviincioasă creştinească şi slujeau lui Olgherd, voievodul Litvei, dar îşi tăinuiau înaintea lui creştineasca credinţă. Însă n-au putut s-o tăinuiască mult, de vreme ce îşi deosebeau viaţa şi obiceiul de rînduiala cea schimbată a altora. Pentru că n-au voit să se asemene altora, nici să-şi tundă capul şi barba, precum le tundeau păgînii, nici să mănînce carne în zile de post, nici să facă altă întinare potrivnică creştinătăţii.

Fiind întrebaţi odată de voievod, pentru ce nu urmează obiceiurilor celor vechi ale litvenilor, ei au mărturisit cu îndrăzneală că sînt creştini. Iar voievodul îi silea să se lepede de creştinătate şi să mănînce cărnurile cele puse înaintea lor pe masă. Dar ei cu tărie stînd în creştineasca credinţă, n-au voit să guste din cărnuri, de vreme ce atunci era zi de post. Deci, a poruncit voievodul, ca să-i închidă într-o temniţă întunecoasă, în care ei cu veselie, nu ca în temniţă, ci ca la o împărăţie au mers, bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru Sfîntul Lui nume.

Petrecînd ei în temniţă un an, lui Ioan i-a slăbit tăria sufle-tească, speriat de chinurile temniţei, înfricoşîndu-se de munci. Apoi a trimis la voievod rugăminte, ca să-l libereze din închisoare, făgăduind că va împlini toate poruncile aceluia. Iar voievodul, bucurîndu-se, a poruncit să-i libereze pe amîndoi şi i-a rînduit în cea dintîi slujbă. Drept aceea Ioan se asemăna păgînilor, făcînd obiceiul lor şi împlinind voinţa voievodului, dar în inima sa ţinea creştinătatea, rugîndu-se în taină lui Hristos Dumnezeu, pe care în public, pentru frica muncilor nu îndrăznea a-L mărturisi. Iar Antonie nicidecum nu şi-a schimbat creştinescul obicei, ci fără temere făcea ceea ce se cade adevăratului creştin a face; iar pe Ioan îl ocăra pentru a lui nevrednicie şi teamă şi îl sfătuia în tot chipul să vină la pocăinţă şi, neînfricoşîndu-se de chinuri, iarăşi să mărturisească pe Hristos în public.

Păgînii, văzînd pe Ioan, fratele cel mare, supunîndu-se voievodului, de lucrurile lui Antonie nu se îngrijeau. Iar într-o vreme, cînd, după obicei, amîndoi fraţii Ioan şi Antonie stăteau înaintea voievodului, Ioan mînca cărnurile ce i se dădeau lui, fiind zi de post, iar fericitul Antonie nici nu voia să guste, mărturisind că este creştin. Deci, iarăşi din porunca voievodului l-a închis în temniţă; iar Ioan era într-o ocară de la toţi, neiubit de creştini ca un călcător de lege, iar de păgîni ocărît ca un nestatornic, care nici vechea credinţă cea părintească nu a ţinut-o şi nici pe cea creştinească pe care şi-a ales-o mai pe urmă, nu a păzit-o întreagă. Drept aceea şi-a venit în simţire Ioan şi din a sa cădere a început a se căi cu lacrimi. Şi apropiindu-se de cel mai înainte zis, presbiterul Nestor, l-a rugat să fie mijlocitor pe lîngă fratele său, ca să-i ierte greşeala lui şi să-l primească în împărtăşirea sa. Auzind aceasta Antonie de la presbiter, i-a răspuns: „Nici o împărtăşire nu se poate să am cu dînsul, de nu va mărturisi pe Hristos în public, cum şi creştineasca credinţă; iar făcînd aceasta, atunci toate ne vor fi nouă de obşte”. Iar Ioan, cu adevărat căindu-se, cuvintele fratelui le-a primit cu dragoste şi căuta vreme cuviincioasă cînd ar fi putut pe faţă să mărturisească creştineasca credinţă.

Deci, într-o zi, voievodul spălîndu-se în baie, îi slujea Ioan şi văzînd cuviincioasă vreme, a luat îndrăzneală şi s-a mărturisit fără temere că este creştin chiar înaintea voievodului. Iar voievodul, de vreme ce atunci era singur în baie, n-a îndrăznit acolo să-i facă nimic, nici nu şi-a arătat mînia sa. După aceea iarăşi într-o vreme cînd mulţi stăteau înaintea voievodului, Ioan cu mare glas s-a numit pe sine creştin, şi îndată din porunca voievodului l-au rănit şi toţi cei ce erau acolo cu sălbăticie l-au bătut mult cu mîinile şi cu beţele şi în temniţă l-au aruncat. Aici văzîndu-l Sfîntul Antonie, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi petreceau amîndoi în temniţă, preamărind pe Dumnezeu, unde s-a împărtăşit şi cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine de la cel mai înainte preot. Iar după cîţiva ani pe Sfîntul Mucenic Antonie l-au osîndit la moarte înjositoare, ca pe un făcător de rele, adică pe lemn să fie spînzurat.

De acest lucru înştiinţîndu-se el de cu seară, toată noaptea aceea fără de somn a petrecut-o lăudînd pe Dumnezeu, rugîndu-se şi întărind pe fratele său, ca fără frică să sufere pătimirea cea pentru Hristos. Apoi, sfătuindu-l să se ferească de cea dintîi cădere, prooroceşte i-a spus înainte aşa: „După al meu sfîrşit şi tu, frate, nu după multă vreme, cu acelaşi sfîrşit vei trece la Hristos. Şi, luminîndu-se de ziuă, s-au împărtăşit amîndoi cu dumnezeiescul şi de viaţă Făcătorul Trup şi Sînge al lui Hristos. Iar aproape de ceasul prînzului au scos din temniţă pe Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Antonie şi l-au spînzurat de un stejar după porunca voievodului, pe 14 ianuarie. Şi aşa, nebiruitul ostaş al lui Hristos, şi-a dat sfîntul şi neprihănitul său suflet, în mîinile lui Hristos Dumnezeul său, pe Care L-a iubit. Iar Sfîntul Mucenic Ioan a rămas în temniţă, pentru că aşteptau păgînii să-l amăgească şi de la creştineasca credinţă să-l întoarcă. Dar după ce l-au văzut neschimbat întru sfînta credinţă şi cu îndrăzneală propovăduind chiar în temniţă pe Hristos, la aceeaşi moarte, ca şi mai înainte pe fratele său, osîndindu-l, în acelaşi an prin sugrumare l-au omorît, de acelaşi stejar spînzurîndu-l, pe 24 aprilie. Astfel şi acest răbdător de chinuri, săvîrşindu-şi nevoinţa mucenicească, a mers la punătorul de nevoinţă Hristos, pentru Care bine s-au nevoit. Iar trupurile lor cele sfinte, al lui Antonie şi al lui Ioan, credincioşii le-au îngropat la un loc de cinste.

După aceasta a pătimit fericitul Eustatie. Acesta era tînăr de ani, însă prin bărbăteasca vitejie pe mulţi îi covîrşea. Şi era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul şi cu înţelegerea. Căci, cunoscînd pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea păgînilor; şi, iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit presbiter Nestor. Învăţînd de la dînsul sfînta credinţă, a primit dumnezeiescul Botez şi de atunci cu cuviincioasă plăcere petrecea în creştinătate, precum se cade unui bun creştin. Apoi petrecea cinstită viaţă în post şi rugăciuni, săvîrşind toată fapta bună. Însă şi acesta slujea voievodului Olgherd. Într-o vreme, cugetînd voievodul la cele despre domnia sa şi obiceiurile pămîntului său, Eustatie stătea înaintea lui, făcînd slujba sa şi spre el căutînd voievodul, a văzut pe capul lui crescuţi peri. Şi era atunci obicei la acei păgîni, care se închinau focului ca lui Dumnezeu, ca după a lor rînduială să-şi radă adeseori capul şi barba. Dar fericitul tînăr Eustatie, după ce a lepădat păgîna şi nebuna lor credinţă şi a primit Sfîntul Botez, de atunci şi-a păzit perii capului său neraşi. Văzîndu-l voievodul, l-a întrebat: „Oare eşti creştin?” După ce s-a mărturisit creştin pe faţă, voievodul s-a umplut de mînie şi, vrînd să întoarcă pe sfînt de la gîndul lui cel bun, mai întîi îl silea să mănînce carne, iar el nu voia să mănînce. Dar nici cu ochii n-a vrut să se uite la ea, pentru că era postul cel dinaintea Naşterii lui Hristos şi era şi Vineri.

Aceasta văzînd-o voievodul, mai mult s-a aprins de mînie şi a poruncit ca să-l bată cu toiege de fier fără de milă pe sfîntul tînăr. Iar el, fiind bătut fără de cruţare, răbda cu atîta bărbăţie, încît nu numai că nu se văita, nici suspina şi nici nu vărsa lacrimi; ci mai vîrtos mulţumea lui Dumnezeu, că l-a învrednicit a pătimi pentru numele Lui cel Sfînt.

O răbdare bărbătească ca aceea a mucenicului, a pornit spre mai multă mînie pe voievod, care a poruncit să-i toarne apă rece în gură, iarna fiind cumplită, încît se învineţise trupul lui de gerul cel mare. Dar nici atunci nu s-a supus sfîntul voievodului, ca să mănînce carne în timpul postului; de aceea voievodul a adus cumplite munci asupra lui. Pentru că a poruncit să-i zdrobească şi să-i sfărîme oasele picioarelor, gleznele şi fluierele pînă la genunchi, iar perii capului împreună cu pielea a jupuit-o; iar după aceea i-a tăiat nasul şi urechile. În nişte munci ca acestea a petrecut sfîntul trei zile, însă ca şi cum nesimţind durerile, nu se tulbura, nearătînd nici un fel de mîhnire pe faţa sa. Ci vorbea cu dragoste către oarecare creştini, care plîngeau pentru pătimirea lui şi le zicea: „Nu plîngeţi, fraţilor, pentru mine, că locaşul trupului meu nu se zdrobeşte de bătăi; căci nădăjduiesc să iau de la Hristos Dumnezeul nostru, casă nefăcută cu mîna şi veşnică în ceruri”.

După aceasta, văzînd voievodul că nimic nu sporeşte, a osîndit pe mucenic la moarte, poruncind să-l spînzure de acelaşi stejar, de care într-acelaşi an au fost spînzuraţi cei doi Sfinţi Mucenici, Antonie şi Ioan. Deci, slujitorii luîndu-l abia viu, l-au dus la moarte; iar Sfîntul Mucenic Eustatie, deşi avea coapsele sfărîmate, precum şi pulpele şi fluierele picioarelor, însă cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se desăvîrşit cu trupul, ca unul care nicidecum n-ar fi pătimit, alerga bine şi iute, nu numai lăsînd în urmă pe cei ce-l duceau, ci îi întrecea mult pe dînşii.

Venind la stejarul mai sus zis, slugile tiranului au pus ştreangul pe grumajii mucenicului şi l-au spînzurat. Şi aşa pătimitorul lui Hristos şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu, la 13 Decembrie; iar cinstitul lui trup a fost lăsat să spînzure aproape de pămînt, spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor răpitoare. Însă nici una din fiare sau păsări nu s-a apropiat de el, pentru că Dumnezeu îl păzea. Apoi, după trei zile a fost luat întreg de credincioşi şi îngropat cu cinste lîngă trupurile mucenicilor, care au pătimit mai înainte. De mirare a fost şi acest lucru că, preamărind Dumnezeu pe mucenicii Săi, după sfîrşitul lor, nimeni din cei osîndiţi la stejarul acela şi sub dînsul, n-a mai fost osîndit să moară, deşi locul acela era de obşte pentru chinuri. Că la dînsul toţi cei vrednici de pedeapsă găseau moarte, totuşi după pătimirea sfinţilor, nici unul nu a mai fost pedepsit.

Iar după cîtăva vreme înmulţindu-se creştinii în cetatea aceea şi sfînta credinţă din zi în zi crescînd şi întărindu-se, s-au adunat credincioşii şi mergînd, au rugat pe voievod să le dea lor acel loc, în care cei trei mucenici au murit pentru Hristos. Deci, voievodul plecîndu-se la rugăciunea lor, Dumnezeu aşa rînduind, le-a dat acel loc cerut. Iar creştinii tăind acel stejar, au zidit o biserică în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh; iar unde era stejarul, acolo au aşezat dumnezeiescul prestol şi au adus într-acea biserică moaştele sfinţilor mucenici ai lui Hristos: Antonie, Ioan şi Eustatie etc, întru slava lui Dumnezeu Celui lăudat în Sfînta Treime, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.