Recuperarea firescului uman pierdut

0
430

Recuperarea firescului uman pierdut

Pentru omul contemporan nu mai este o noutate invitaţia, servită precum ştirile „de dimineaţă”, să consume cele mai noi (în fond aceleaşi) produse ale firmelor de renume ce se întrec pe piaţa comercială. Orice produs este avansat drept bun indispensabil traiului tot mai chinuit al omului grăbit să le încerce.

Este o concurenţă ucigătoare între variantele multiplicate ale aceloraşi produse, girate de marca celei mai creditate firme de pe piaţă sau de strălucitoarele ambalaje ce ascund timid dezamăgitorul conţinut. Imperativul cotidian al societăţii de consum poate fi rezumat de sloganul: „Totul este de vânzare pentru că orice lucru are un preţ”. Drept urmare, nimic nu-l împiedică pe „omul recent” să fie preocupat în permanenţă de consum, mai ales că, „bune fiind toate” şi prezentate în tiraj limitat de logica reclamei la produse, oricând pot dispărea din raft, chiar dacă depozitele lor sunt neîncăpătoare. Într-un cuvânt, lumea noastră tinde să devină un supermarket încărcat cu de toate şi cu program non-stop de funcţionare, la cererea tot mai crescândă a clienţilor. Cine ar putea gândi că e posibilă o „pauză de masă” în acest colos clocotitor sau, mai mult, cine-şi poate închipui o întrerupere de program – de vreo 40 de zile – pe motiv de înţeleaptă reflectare? O astfel de situaţie s-ar transforma rapid în haos mondial cu repercusiuni cutremurătoare ce, cu siguranţă în opinia publică, ar reprezenta un atentat grav la bunul mers al societăţii democratice.

Omul atât posteşte, cât iubeşte!

În lumea devenită supermarket cu centrul fixat pe „micile plăceri” ale vieţii, postul şi orice formă de asceză creştină reprezintă, în logică consumeristă, unul dintre cele mai mari atentate la adresa „sănătăţii” şi „calităţii” biosului uman. Exact ceea ce este o pauză de masă anunţată la un mall cu casele de încasat pline de clienţi, acelaşi lucru este perioada de post a Bisericii pentru omul deprins să consume „orice”. Şi, pentru că postul este privit doar ca regim alimentar impus, cei mai mulţi se scuză pe motiv că le este pusă sănătatea în pericol, deşi urmează regulat diete alimentare împotriva obezităţii sau pentru prevenirea bolilor incurabile cauzate tocmai de abuzuri culinare. În realitate: omul atât posteşte, cât iubeşte!

Dincolo de registrul restrictiv alimentar – singurul sesizat şi exploatat la maximum în societatea de consum -, postul este un exerciţiu temporal, recomandat de Biserică din când în când, în anumite zile sau perioade, până ce el va ajunge să dobândească un caracter constant în om, devenind o stare postitoare ce întrece cu mult registrul alimentar şi cu mult mai mult dieta culinară. Nu anumite alimente, considerate „de dulce” – deşi fără pic de zahăr în ele! – sunt vizate în postul Bisericii, ci starea omului, care consumându-le „se îndulceşte” – şi implicit se amăgeşte -, considerându-le singura „dulceaţă” a vieţii de care se leagă în mod inconştient – şi împotriva firescului său – ca de unica realitate cunoscută şi existentă. Ca atare, alimentele sunt numai un pretext ce scoate la iveală scopul şi starea sufletească a omului, mai exact câtimea şi calitatea iubirii lui. Astfel, prin cele mici şi în puterea omului de îndeplinit, sunt urmărite cele mari şi esenţiale ale omului, care adesea sunt trecute cu vederea în preocuparea lui de cele plăcute ale vieţii. Exerciţiul prin alimente este mai mult unul de autoevaluare, nicidecum unul punitiv şi imputabil în faţa „instanţei de judecată” veşnică. Mai mult, nu ne putem aştepta să ni se încredinţeze taine mari şi înalte, câtă vreme în cele mărunte şi simple ale vieţii nu putem fi credincioşi şi nu ne dovedim încercaţi (In. 3, 12 ).

Omul nu este atât ceea ce mănâncă, cât mai ales cum mănâncă

În alţi termeni, starea „de a mânca” este mai importantă în viaţa omului decât alimentele consumate de el şi spre aceasta caută Biserica prin post. Este atât de importantă această stare, încât am putea zice că omul nu este atât ceea ce mănâncă, cât mai ales cum mănâncă, deoarece a mânca nu-i păcat, iar a nu mânca nu-i o virtute. Însă atunci când omul creat în chipul Sfintei Treimi şi purtător al stării infinite de a se împărtăşi de Dumnezeu aşază toată această putere dumnezeiască pe mâncare, atunci el nu poate deveni decât lacom, iar de o va aşeza pe băutură, va deveni beţiv, tot aşa cum, de o va îndrepta către materia lumii, va fi un avar. Iar aceasta se întâmplă tocmai pentru că doreşte să aşeze în lucruri mărunte puterea dăruită lui cu măsură dumnezeiască, căutând să umple nemărginitul capacităţilor sale cu lucruri a căror valoare este trecătoare (Mt. 15, 17-18). De aceea, în faţa mâncării, omul se poate despărţi – cum au păţit Adam şi Eva în Rai (Fac. 3) – sau se poate uni deplin cu Dumnezeu prin „adevărata mâncare şi băutură” – dumnezeiasca Euharistie (In. 6, 55).

Împotriva gestului uman de a se scuza, preferând dulceaţa cea trecătoare a lumii în locul unirii cu Ziditorul lui, Dumnezeu coboară la măsurile omului ca acesta să-L poată primi în cel mai firesc mod, dar cu acelaşi dor ce-l are pornit înspre mâncare. Astfel, oferindu-ne Trupul şi Sângele Său drept mâncare şi băutură (Mt. 26, 26-28; In. 6, 48-58), El ne asimilează pe noi (mai mult decât îl asimilăm noi pe El), crescându-ne nemărginit măsurile sufleteşti, în acelaşi mod – împreună şi dincolo de el – în care „pâinea” ne poate creşte măsurile trupului nostru. Omul cuminecat şi astfel hrănit va mânca în continuare „pâinea acestei lumi”, dar nu va uita de cuvântul Mântuitorului, care zice „că nu numai cu pâine va trăi omul” (Mt. 4, 4); se va bucura de toate bunătăţile roditoare ale creaţiei, dar nu se va „îneca” narcisist în reclama fabricată de pe urma lor. Pe scurt, va posti pentru a-şi ţine ritmul firesc şi potrivit al vieţii, dar şi din dor după mirele sufletului său ce încă nu-i deplin prezent cu el (Mt. 9, 15), chiar dacă, prin atitudinea sa, va rupe ritmul agasant al consumerismului, permiţându-şi astfel – împotriva ţipetelor năucitoare ale populaţiei înfometate (degeaba) – o „pauză de masă” în supermarketul plin de clienţi al acestei lumi, ce se înghesuie să plătească tribut pentru „consumul” care îi consumă. De i se va cere explicaţie la gestul său, le va răspunde calm: „Eu am de mâncat o altfel de mâncare” (In. 4, 32-34); şi chiar dacă nici unul din ei nu-l va înţelege poate, totuşi, se „va prinde” careva!

ziarullumina.ro