Ortodoxia – duritate sau mângâiere?

0
380

Ortodoxia – duritate sau mângâiere?

Aseara m-am intalnit pe strada cu un cunoscut. Vorbind de una alta, am ajuns sa discutam despre episcopul vicar din orasul nostru , mai exact despre predicile lui (eu il ascultasem tocmai astazi predicand). Cunoscutul meu sustinea ca episcopul Paisie, (desi este indragit de majoritatea oamenilor, la predicile lui fiind mereu o tacere aproape fara fosnet), ar fi uneori prea dur si ca anumiti oameni ar sustine acelasi lucru.

Ca sa fiu pe scurt , predicile episcopului Paisie sunt precum o apa rece binecuvantata care te trezeste din dormitul tau vesnic; episcopul spune lucrurilor pe nume, pune accentul pe esenta si vorbeste foarte sincer si adevarat.

Aceasta mica discutie mi-a adus aminte de o veche problema, si anume ca foarte multa lume se plange ca Ortodoxia ar fi prea dura. Acum, sa ne oprim putin asupra intelesului de duritate. Mi-am dat seama ca noi oamenii, suntem precum copii din scoala, care intrebati fiind cum li se pare un anumit profesor, vor raspunde : „Doamna profesoara e foarte buna/rea cu noi „, in functie de cat mult le impaca sau le tulbura acea profesoara voia si dorinta lor. Adica , daca doamna profesoara este indulgenta si lasa copiii sa se dezvolte de capul lor, de regula e considerata ” doamna profesoara buna”, iar daca aceasta este dura, pretentioasa fata de evolutia lor, fata de rezultatele copiiilor, de regula este considerata ” doamna profesoara rea „.

Practic, atunci cand ceva ne contrazice voia, cand se bate cap in cap cu patimile noastre,cand se bate cap in cap cu modul nostru de a trai, incepe sa ne gadile ceva inauntru si ne revoltam. Oameni precum acest episcop, precum marele Cleopa, sunt considerati prea duri. „Ei traiesc in monahism, s-au gasit ei din pustie sa ne spuna cum sa traim noi cei care stau in lume. Ca doar in lume lucrurile stau altcumva si e mai greu sa pui in aplicare poruncile Domnului „

Nu vrem sa renuntam la patimile noastre, nu vrem sa le vedem. Si suntem nemultumiti cand cineva ne arata, cand cineva ne da de inteles ca viata noastra nu e pe drumul bun. Si astfel, se trezeste mandria in noi. Amar de noi, caci in loc sa ne rusinam si sa ne cercetam, asuprim cu vorba preotul sau monahul , punandu-i eticheta de om dur pe frunte. Vrem sa ne indreptatim patimile, sa ne autoindreptatim, si sa facem plac voii noastre. Decat sa renuntam la patimile noastre, si cel mai important, decat sa recunoastem ca suntem incarcati de patimi, ne revoltam ca Ortodoxia si parintii ei sunt prea duri.

Sunt prea duri pentru ca ne iubim noi prea mult patimile. Suntem precum copiii care fiind certati de tata ca nu am facut ceva bine, spunem ca tata e rau cu noi. Sunt prea duri, deoarece contravin vietii lumesti ghidate dupa voia noastra.

De obicei , la noi in Ortodoxie, cand cineva aude de canon, se gandeste ” Aoleu, canon, e de rau atunci.Mi-a dat preotul canon ” Canonul este dat numai spre ajutorul nostru ! Nu de dragul de fi dur si de a pedepsi pe cineva.

Stiti poate povestea vulturului. E vorba de o anumita specie de vultur care traieste pe culmile cele mai inalte ale muntilor Anzi. Acest vultur poate atinge varsta de 70 de ani, dar secretul supravietuirii consta intr-o enzima protectoare emisa la baza fulgilor. Astfel corpul vulturului este protejat importiva calamitatilor. Ca sa ajunga la varsta de 70 de ani, vulturul trebuie sa ia o decizie grea. Incepand de la 40 de ani, unghiile sale lungi si flexibile nu mai sunt capabile sa sutina prada . Ciocul lung si ascutit se inconvoare , devenind din ce in ce mai impropiu pentru sfasiatul prazii. Aripile-i grele si imbatrantie de ani si de grosimea penelor ii infraneaza zborul. Si ce e mai grav, enzima protectoare inceteaza sa fie emisa. Vulturul are de ales doua optiuni : sa moara sau treaca printr-un dureros proces de transformare de 150 de zile. Astfel, in acel moment, pentru vultur este necesar sa gaseasca o stanca. Acolo , el isi loveste ciocul incovoiat pana se rupe. Dupa aceasta, el asteapta sa ii creasca ciocul nou, pentru a-si smulge unghiile. Dupa ce apar unghiile, incepe sa-si smulga penele.Incet incet, vor creste penele tinere, cu noua enzima protectoare.

Asa si noi sa facem. Sa rupem radacinile si buruienile din sufletul nostru, facand ascultare.Putem sa luam decizia sa traim in continuare in patimile noastre, practic sa luam decizia de a muri, si sa bombanim ca Ortodoxia e dura si ne cere prea multe, sau sa luam decizia de a ne schimba ; sa ne recunoastem pacatosenia si sa punem inceput bun de azi. Sa ne pregatim de lupta ce va urma ( care va avea si durere, precum transformare vulturului, caci cununa nu se obtine usor ! ) si sa ne lepadam de aceasta parere prea buna despre noi insine. Asta e tristul adevar. Avem o parere prea buna despre noi insine , si apoi ne miram de ce nu inaintam duhovniceste in viata noastra ( desi poate mergem la Biserica, tinem post, ne spovedim, ne impartasim).

Normal ca e mai placut sa stai la caldura si sa dormi. Iar atunci cand vine cineva si te trezeste, te irita asta, vrei sa fii lasat in pace. E o lupta. Da, e foarte grea, aceasta lupta cu sinele tau.

Dar noi trebuie sa ne pregatim pentru intalnirea noastra cu Hristos. Caci nu putem sa ne infatisam inaintea Lui oricum. Ati observat, ca un chirurg cand are de facut o operatie, el se pregateste din timp.E pretentios cu el insusi, e dur cu el insusi, pentru ca nu vrea sa dea gres.Nu poate sa mearga oricum la operatie. Poate sa il acuze careva ca este pretentios si dur cu pregatirea sa ?Asa trebuie sa fim si noi, pretentiosi si duri cu noi insine. Sa ne pregatim si sa ne cercetam pacatele si patimile din suflet. Dar doar pe ale noastre sa le cercetam, nu si pe cele ale aproapelui nostru. Sa nu fim precum cei care stau si ii sar in cap celui care a gresit, cerandu-i intr-un fel sau altul socoteala. Sa fim duri cu pacatele noastre si iertatori cu cele ale aproapelui nostru.

Ce ne invata Ortodoxia ? Cum sa luptam cu patimile noastre. Cum sa ne sfintim. Cum sa il primim pe Hristos si cum sa ne purtam fata de aproapele nostru. Ortodoxia propovaduieste dragostea si cuvantul lui Dumnezeu. Biserica ofera mangaiere celor bolnavi si ii invata pe pacatosi cum sa traiasca curat si bineplacut inaintea lui Dumnezeu. Ortodoxia nu vrea moartea noastra, ci invierea noastra. Nu vrea suferinta noastra, ci tamaduirea noastra. Dar noi nu putem sa inviem duhovniceste daca nu ne curatim de patimi. Si nu putem sa ne curatim de patimi, daca nu suntem duri cu noi insine, cu patimile noastre mai exact, daca nu taiem toate buruienile si nu curatam tot noroiul din sufletul nostru. Nu exista alta cale.

Spunea Cuviosul Paisie Aghioritul ca omul este inzestrat cu multe puteri. Noi trebuie sa reusim sa intrebuintam aceste puteri spre folosul nostru duhovnicesc. Sa ne utilizam mania spre pacatele si patimile noastre, caci astfel mania este « manie sfanta ». Sa ne folosim egosimul impotriva diavolului. Pornirea de a vorbi mult sa o folosim in rugaciune.Nu e mai de folos sa vorbim cu Hristos, decat sa flecarim a proasta lucrari nefolositoare?

Sa luam aminte din cuvintele Sfintilor Parinti, din cuvintele Bisericii, din cuvintele unui calugar intelept si sa nu ne incrancenam impotriva Invataturii, caci astfel ne incrancenam impotriva noastra. Sa nu ne punem piedici singuri. Caci mai apoi, vom cere lui Dumnezeu, si el nu ne va da ceea ce noi nu i-am oferit o viata intreaga.

Dumnezeu sa ne miluiasca !
Nadejde si curaj !
                                                                                Doamne ajuta.
ortodoxiatinerilor.ro