Invidia – iadul din sufletul nostru

0
878
Invidia – iadul din sufletul nostru

 Invidia este moartea dragostei faţă de aproapele . O istorioară englezească zice că o dată un înger a venit la un om şi-i zice: „mai omule iţi dau toate cîte vrei, numai ca vecinului tău, îi voi da îndoit şi acela gândindu-se, ceruse de la înger să-i scoată un ochi” . Aşa e invidia nu suportă deloc binele aproalelui, ci din contra îi doreşte răul chiar dacă este riscul singur să se păgubească. Nu doreşte pentru sine bogăţii că iubitorul de averi şi de alte bunătăţi ale acestei lumi. Î şi bate capul zi şi noapte de averea celui invidiat fără să se gândească la a sa şi chiar dacă se gândeşte la propria bogăţie, numai cu scopul să facă în fel şi chip ca să distrugă pe aproapele. Dacă în cazul când poate să adune averi să-l întreacă pe aproapele, invidiosul se mai poate satisface cumva. Ce face atunci când cel invidiat e mai capabil, sau mai talentat? Atunci invidiosul suferă o adevărată tragedie, o dramă în care cel care pătimeşte nu este cel invidiat dar cel ce invidiază şi din această cauză, acest război fară sens permenant îl manîncă pe invidios dinauntrul său ajunge până la atâta nebunie că începe să pună tot felul de piedici dar dacă nici cu asta nu poate face nimic, atunci ajunge să facă rau omorând pe cel invidiat.

Grea boală este invidia căci nu se naşte de la anumite fapte rele, dar mai cu seamă de la fape bune eroice, de la fapte în care o persoană se manifestă cu sinceritate. Dacă asta ar fi sfârşitul durerilor! Dar nu! Acest iad mai înainte de iad nu se încheie nici cu moartea celui invidiat. Invidia continuă şi după moartea celui invidiat. Cugetul său bolnav, care s-a făcut şarpe veninos îi aduce aminte de cele făptuite de acela îi arată casele pe care lea avut averea şi invidiază nu omul ci umbra amintirii lui sau mai bine zis îşi crează un idol, invidiindu-l toată viaţa. Oare ce nu face acest om bolnav, ce nu face să îşi adape falsa demnitate, invidiind şi luptând cu celalalt? Sfântul Ioan Gura de Aur socoate pe invidios mai rău decât un desfrânat sau un adulter. Pentru că aceştia se îndulcesc cu o oarecare dulceaţă efemeră, pe când invidiosul când se aprinde mai mult de patimă, mai mult se vatămă şi turbă, căci cu cât acela mai mult are pe atât îi înroşesc ochii. Şi dacă ar fi în puterea lui ar face tot posibilul să fie distrus cel invidiat.” Nu merită, oare, să loveşti cu pietre şi să stilceşti în bătăi pe aceşti oameni ca pe câinii turbaţi, ca pe diavolii afurisiţi? După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie omenească, tot aşa şi invidioşii se hrănesc cu necazurile altora; sunt duşmanii şi vrăjmaşii oamenilor. Celorlalţi oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbeneşti la faţă când vezi că unui om îi merge bine”. Dacă este să ne uitam în Sfânta Scriptură, se vede că păcatul, cu care a început moartea, este invidia. Şi nu-i de mirare căci diavolul din invidie a amăgit pe om. Cain din invidie a ucis pe Abel fratele său, prin invidie cei 10 fraţi au vândut pe Iosif, au vrut chiar să-i ia viaţa, din invidie căuta împăratul Saul să omoare pe David. Dar cel mai mult s-a arătat invidia în farisei, cărturari şi preoţi, căci aceştia nu au invidiat un om, ci până acolo a ajuns această turbare cautând să omoare pe Dumnezeu. De aceia şi zice Hristos : „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul, el de la început a fost ucigaş”. Foarte bine evanghelia ne arată cum lucrează invidia în oameni dar ce e mai interesant ca atunci când Iisus Hristos era pe cruce fariseii şi mai mult tremurau de invidie. Erau neputiincioşi, când Pertu a eşit în ziua Cinzecimii ţinând predica sa înspirată de Duhul Sfânt, atunci îndată fariseii l-au dat la închisoare, ca să-l omorare.

Şi astăzi lumea e plină de invidie, dar ca să zic mai bine, a ajuns la modă păcatul, să invidiezi pe altul. Dacă nu invidiezi, nu mai faci parte din socoetatea decăzută a omenirii. Unde numai nu se manifestă păcatul acesta, în orice loc, la piaţă, pe stradă, în familie, între şcolari, între studenţi, între angajati, între directori, şi chiar între preoţi. Am zis că şi între preoţi findcă zice Sf. Ioan Gura de Aur „multă este invidia chiar în biserica. Da invidia ne stăpâneşte mai mult pe noi preoţii dacât pe credincioşi.” Boala este după cum vedem, adânc înrădăcinată în oameni.

Poate că multe poţi zice despre acesta boală. Aici aş mai adăuga ceva şi anume ca acesta boală nu este străină de alte patimi. Unde omul e bolnav de invidie e bolnav şi de slavă deşartă, de pofta de averi, de lux, de ură, de linguşire, viclenie. Să te gândeşti bine, această patimă este haina calduroasă la toate pătimile. Important însă nu este să vorbim despre ea, ci cum să o distrugem din noi, cum să o depistăm mai bine zis. Oamenii nici nu depistează că invidiază pe cineva, fiindcă duc o viaţăa superficială căldicică cu păcatul, fără să se adâncească în interiorul fiinţei lor să descopere propriile neajunsuri.

Deobicei vedem numai păcatele grosolane ale altora şi ele sar în ochi adesea, dar cu toate acestea măcar că par cele mai mari, nu observăm pe cele din noi, mai dezastruoade legate de interiorul nostru pe care nimeni nu-l vede şi nu-l ştie ce „îngeraşi” ascunde-mi. Iată că aici invidia îşi are locul binemeritat. Deseori mustram când vedem tot felul de oameni destrăbălaţi care fac tot felul de păcate trupeşti. De exemplu când în biserică întră o faţă cu fusta atât de lungă că, cureaua pe care o poarta e mai lată. Mulţi încep a o judecă cât de neobrazată este de întră în aşa hal în sfântă biserică. Aş vrea să întreb, cine dintre noi atrage atenţia de câte ori pe zi judecam, sau ne mândrim, invidiem pe cineva, bârfim, clevetim şi încă câte sunt de acest fel, care sunt lucruri mult mai grave. Cine au întrat primii în împărăţia cerurilor? Oare nu cei pe care noi de atâtea ori îi judecăm? Oare nu hoţii, desfrânaţii, banchirii (vameşii dealtadată). De ce nu vrem să înţelegem, că noi suntem de cele mai multe ori, aceiaşi farisei şi cărturari făţarnici dealtădată. De ce nu ne dăm seama? De aceia că nu suntem sinceri cu noi înşine şi cu alţii. Deaceia că vedem atât de opac biserică, viaţă şi lumea, încât uitam total că ar trebui Hristos să fie centrul vieţii noastre, iar nu lumânările, cântecele, vorbele, luxul, şi multe alte mărunţuşuri. Acuma e o mare criză, da poate e cea mai mare din istoria omenirii. E criză de dragoste, de sinceritate, de credinţă. De am încerca un simplu fapt, să ne dăm seama că suntem viciaţi de invidie şi de celelalte patimi legate cu ea suntem pe drumul cel bun. În faţa, cât nu ar parea de straniu, apar multe obstacole, multe capcane, dar dacă vom fi atenţi cu noi înşine, ne vom da seamă ce se ascunde sub invidie şi sub celelalte patimi, căci patimile sunt ca o tulpină de copac, care cu cât e mai groasă cu atât mai multe inele are, fiind mai greu de taiat. Acest copac vicios este „eul” nostru degradat, iar în centru se află bază tuturor relelor şi anume mândria. După cum este imposibil să te vezi pe tine, dacă nu ai o oglindă în faţă, tot aşa nu e cu putinţă să îţi vezi nici sufletul, dacă nu ai ca oglinda pe duhovnic prin care lucrează Iisus Hristos, fiindca în practică este mult mai greu să te debarasezi de patimi decât teoretic. Cu patima invidiei nu se luptă singur ci cu ajutorul cuiva că patima fierbe înăuntru dacă nu o descoperi, descoperindu-o pierde din intensitatea ei, căci şi diavolul iubeşte todeauna să se ascundă în locurile cele întunecate ale sufletului nostru în care ne e ruşine să le descoperim cuiva, că nu cumva să ne vadă adevarată „frumuseţe”. Deci să scoatem acest şarpe din inima noastră şi pe celelalte patimi, care se fac ca un zid opac şi surd împrejurul inimii noastre. Să nu ne construim deci iadul cu mâinile nostre ci să lăsăm dragostea să lumineze peste ceilalţi şi peste viaţa noastră.

ascor.md