Dumnezeu ne cere imposibilul

0
364

Dumnezeu ne cere imposibilul

 

Nicolae Steinhardt chiar cu câteva zile înainte de a fi condamnat de regimul comunist şi de a intra în închisoare, în zbuciumul său interior vorbind cu sine spunea:  „Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher romantic, ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat. La umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sângele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorât, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit – şi mai ales omorât, ca vita jertfită, ca ucisul ciopârţit cu satârul de un oarecare spintecător.Maţe sfârtecate, năduşală, sânge, batjocură, cuie.
Astă e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrânei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale lumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 – atât de umil şi deci atât de măiestos, atât de ascuns şi deci atât de strălucitor-, nu, nu ecumenismul făgăduit atât de grabnic (şi oarecum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atât de lesnicioase de fapt, şi oricum, de izvoditoare de pace, linişte şi subterană mândrie, ci asta: crucea adevărată, enormă, puturoasă, indiferentă; mânjitură, scârbă…” (Jurnalul Fericirii – Nicolaei Steinhardt)

După ce primeşte sentinţa: „treisprezece ani şi muncă silnică” N. Steinhardt se înfricoşează şi crede că nu va rezista o perioadă aşa de îndelungată într-un regim de detenţie atât de dur. Intrând în puşcărie conştientizează că va fi foarte greu şi spune:

„Imposibilul. Aceasta ni se cere. Alminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi nici liniştea măruntă). (…)

Atât doar că există două feluri de imposibil: există imposibilul imposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil – cel fizic – nu are deloc o importanţă şi e lipsit de semnificaţie. Exemplul dat de vechii jurişti – deşi astăzi nu mai are haz – e cât se poate de concludent: nu te poţi obliga prin contract să mergi în Lună. Desigur, nici nu vrea să spună mare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se cere de a merge în Lună. Ţi se cere – şi-i cu totul altceva – Luna de pe cer. Şi de preferinţă albastră.

Atât timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (…)

S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilul posibil. Nu poţi – om de pe stradă – călca pe Lună sau pe Marte, dar Luna de pe cer poţi s-o cucereşti: ajungi să faci ceva ce este cu neputinţă în cadrul prudenţei temătoare şi logicii afierosite contabilităţii. (…) Legile lumii, aşadar, nu-s o piedică totală pe calea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică mai grea ce poate fi înlăturată prin reconsiderarea noţiunii (superficial examinată) de imposibilitate.

(…)

Smochinul roditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atât de nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi spune „lipseşte din faţa mea”, decât îl blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricând e timpul de a face binele. Oricând e timpul de a-l îndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negândite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.

Sau parcă pretenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie…. Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnilui cât îi place să ne dea numele de prietenii Săi!

– Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa este însuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant – atât cât primise – răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăstiat, stăpânul nu-l contrazice, dimpotrivă, îi confirmă caracterizarea, repetând-o (Matei 25, 26). Şi, imediat după aceea, urmează straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua”.

Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un „do ut des” (îţi dau ca să-mi dai) contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori şi beneficiari pasivi.

Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luam iniţiative. Atitudine de parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este – vorba lor – o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nci cât de grav, de stăruitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.

– Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău”, „Ia-ţi crucea ta”, „Vino după mine”, „Vegheaţi dar”, „Spălţi-vă şi curăţiţi-vă”, „Du-te şi strigă”, „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”.

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul) ” (Jurnalul Fericirii – Nicolaei Steinhardt)

Când Dumnezeu ne cere imposibilul e ca şi cum Eminescu i-ar cere fiului său să scrie o poezie. Geniul poezii se aşteaptă de la fiul său, căruia i-a dăruit din fiinţa sa, din sângele şi talentul său, să scrie la fel de genial ca el însuşi, sau cel puţin asemănăsor. Fiind creaţi de Dumnezeu, având chipul şi asemănarea Lui în noi e normal să se aştepte de la noi să fim perfecţi.

Aşteptarea aceasta nu este una pasivă ci este o aşteptare în care El ne oferă mereu ajutorul, ne sprijină cu toate mijloacele posibile, totul fiindu-i la îndemână. Hristos Domnul cerându-ne imposibilul ne cere de fapt să colaborăm cu El, să facem totul împreună.

Singur, omul rămâne la măsura imposibilului imposibil, fiind limitat de legile fizicii. Împreună cu Dumnezeu cel fără margini (fără limite) omul face imposibilul posibil, îşi depăşeşte limitele, se face dumnezeu după har.

E greu să fii corect, să-l iubeşti pe cel de lângă tine ca pe tine însuţi, să ierţi, să suferi, să te înfrânezi, să te rogi, să încerci mereu să te schimbi, să nu te mândreşti…. e greu… dar doar aşa ieşim din plictiseala păcatului, din cercul vicios plăcere-durere. E greu dar răsplata e mare.

Dumnezeu vrea mereu ca noi să fim desăvârşiţi, în orice facem, în orice clipă, nu cu jumătăţi de măsură, ce mereu dând maximul pe care-l putem.

Desăvârşirea se dobândeşte în timp, prin devenire, nu deodată. De aceea Hristos este Calea, adică drumul pe care mergem spre desăvârşire, dar în acelaşi timp El este şi ţinta, finalul: Viaţa. Mântuitorul este Calea pentru că doar prin El şi cu El de mână reuşim să traversăm timpul în perspectiva veşniciei.

ortodoxiatinerilor.ro