Dragostea – poezia simţurilor!

0
270

Dragostea – poezia simţurilor!

„Iubirea e o stofă a naturii, brodată de imaginaţie!” – Voltaire.

„Iubirea adevărată este o taină: este delicată, suavă şi mult prea pură. Este ca un joc curat între doi copii, care se iubesc mereu cu aceeaşi intensitate, exact ca şi în prima zi.

Iubirea mă aruncă în ochii celuilalt, unde mă pierd într-un ocean de iubire. Iubirea mă sufocă, îmi cuprinde inima cu un dor amar şi dulce totodată, mă ridică şi mă coboară în lumea visului şi în prăpastia durerii, dar nu pot trăi fără de ea. Celălalt este sensul meu şi rostul meu în timp şi în veşnicie. Sunt un nimic fără de el, nu am nici un rost fără de el, nu pot gândi ceva coerent şi nu-mi pot imagina o clipă a vieţii mele în care el sau ea să nu apară!

Eu sunt cu adevărat eu numai când mă uit în ochii persoanei iubite. Poate că nu am multe să îi spun de fiecare dată, dar prezenţa celuilalt mă arde într-un foc dulce şi răcoritor. Mi-e frică să mă gândesc că ar putea veni clipa pierderii iubirii: nu va mai avea nici un rost viaţa mea! Atingerea mâinii lui mă ridică la ceruri şi mă umple de bucurie. Mă arde până la epuizare şi mă umple de lumina acestui ceresc foc. Cuvântul lui îl sorb cu toată fiinţa mea şi însetez după tăcerea pe care o las să se aştearnă între noi atunci când suntem împreună. Mă simt veşnic doar pentru că iubesc.

Eu nu mai exist decât pentru a iubi. Restul chiar nu contează! Restul nu ţine de mine şi nu are nici o valoare. Vorbesc doar pentru că am a dărui cuvinte de iubire persoanei iubite sau pentru a implora Cerul să mă aşeze şi mai curat în inima iubirii mele. Respir doar între două întâlniri, restul fiind dor, tăcere şi o dulce moarte a aşteptării. Gândurile mele vin doar din iubire şi îşi imaginează o iubire şi mai deplină. Văd persoana iubită în inima mea, în fiecare floare, în fiecare nor, în fiecare chip de copil pe care îl întâlnesc şi o aud în visele cele mai dulci, care nu ar trebuie vreodată să se termine. Paşii mei sunt purtaţi de aceeaşi inimă: a mea şi a persoanei iubite de mine, căci de când ne-am sărutat prima oară nu mai avem două inimi. Atunci am înţeles că exist pentru a iubi. Restul este de domeniul trecutului, undeva ascuns într-un colţ uitat al vieţii mele. Şi mă gândesc cum va fi viaţa alături de iubirea mea, care a fost creată de Dumnezeu exact pentru mine.

Am învăţat să trăiesc de când iubesc, am învăţat ce este veşnicia şi Îi pot mulţumi lui Dumnezeu pentru imensitatea de iubire pe care a revărsat-o în inima mea….

Poate că acestea ar fi câteva dintre gândurile unei iubiri curate, deşi nimeni nu a îndrăznit vreodată să creadă că iubirea poate fi aşternută pe hârtie, că poate fi cuprinsă între săracele noastre cuvinte, care mai mult ascund decât dezvăluie….”

(Părintele Paulin de la Putna – Iubire, spovedanie şi libertate!, Editura Egumeniţa, 2008)