De ai fi rece sau fierbinte!

0
752

De ai fi rece sau fierbinte!

Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea.
Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!

  Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.
Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste.
Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine”. (Apoc. 3, 15-20)

Multi dintre noi suntem sau putem sa fim ca tanarul bogat din Evanghelie. Am venit sau dorim sa venim catre Dumnezeu, cu buna intentie si cu oarecare ravna, cerand, pe o cale sau alta, sa aflam care este voia Sa pentru noi, adica… „ce bine sa facem ca sa avem viata vesnica”?

Cine nu doreste sa se mantuiasca si cine nu vrea sa stie ce trebuie sa faca pentru a ajunge la acest scop al tuturor scopurilor? Si totusi… cat de mult sau de adevarat dorim aceasta? Daca pare ceva atat de firesc si de subinteles, de ce atunci ne spun cu durere Parintii: „O, fratilor, fiecare din noi stie cum sa se mantuiasca, dar nu vrem sa ne mantuim”.

Paradoxul se poate deslusi daca ne cercetam minutios si sincer sufletele si daca ne dam seama de cate ori am cerut (fie constient, fie ca un strigat tainic al inimii) sa primim de la Dumnezeu un semn sa cunoastem „calea in care vom merge”, de cate ori am tanjit sa ni se dea un cuvant, un sfat, o vestire a ceea ce trebuie sa facem intr-o situatie sau alta a vietii noastre, sa primim un raspuns despre cum sa intelegem o anumita problema sau sa ni se spuna ce decizie ar fi bine sa luam la ceas de rascruce. Si sa ne gandim apoi de cate ori am primit raspunsurile cerute, pe o cale sau alta – de foarte multe ori pe alte cai decat cele la care ne gandeam noi -, de cate ori Dumnezeu ne-a vorbit tainic, ne-a dat semne clare ale voii Sale cu rasunet in constiinta noastra, iar noi… am refuzat sa le vedem/auzim/intelegem sau… le-am inteles prea bine, dar nu ne-a convenit ce am primit si am refuzat sa le urmam, ne-am revoltat si am cautat in afara noastra indreptatiri si tapi ispasitori.

Din aceasta tragem concluzia ca nici nu suntem atat de sinceri (cu noi insine si cu Dumnezeu) pe cat ne place sa credem despre noi, dar si ca, intre noi si voia Dumnezeu sta zidul „avutiei” fiecaruia, la care nu poate renunta. Avutia asta poate insemna „parere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai inseamna multimea de prejudecati, de idei proprii, de vise, dorinte, inchipuiri, ambitii, incapatanari, „iubiri” sau ‘indragostiri” irationale pentru cate ceva sau cineva… Bogatia inseamna toata minciuna si tot iadul voii proprii care ne stapaneste ca un demon launtric, este tot ceea ce ni se pare ca „avem”, ca „suntem”, ca „stim”… Si din cauza acestei „pareri” riscam sa nu ajungem niciodata sa avem, sa fim, sa stim cu adevarat.

Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este „sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in „eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.

Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai „stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos. Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele vietii noastre, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit „a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o „desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.

Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar „versarea” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat „sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase „(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, „intoarcem capul” si… fugim… Viata celor mai multi dintre noi a ajuns, practic, si cu ajutorul conditiilor lumii contemporane, o fuga neintrerupta. Fugim de Dumnezeu, fugim de constiinta, fugim de toate situatiile si de oamenii prin care ne vorbeste Dumnezeu, necomplezent, despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la „nelinistea cea buna”, de ceea ce ne scoate din „ale noastre”. Ne refugiem in orice ne poate ajuta sa „uitam”, cautam numai ceea ce ne confirma si ne intareste, ne „drogam” cu toate stupefiantele cotidiene ale vietii, orice, numai sa nu ne mai intalnim cu strigatul constiintei, cu chemarea lui Dumnezeu. Fugim imprastiindu-ne cat putem mai mult, evitand infricosati singuratatea cea fertila, incarcandu-ne la maximum timpul si pierzandu-l, totodata, cu toata inconstienta.

In cele ale credintei, cine mai doreste astazi sa se ocupe de curatirea launtrica, sa-si planga pacatele, sa doabandeasca smerenia si sa-si taie voia pentru Dumnezeu? Cine sa mai jinduiasca astazi dupa viata duhovniceasca, cine sa se mai dea ceasul mortii, chinuit si „disperat” dupa implinirea poruncilor evanghelice, dupa urmarea caii celei inguste si grele? Cine?, cand, iata, este atat de tentant si de usor sa iesi in afara, sa predici altora, sa dai lectii, sa faci misiune si marturisire inainte de a fi apucat sa te formezi si sa te schimbi cum trebuie pe tine. Cine?, cand, iata, este atat de tentant si usor sa te indeletnicesti zilnic cu „barfa” si „scandalul” zilei in Ortodoxie, sa urmaresti si chiar sa iei parte la ultimele ‘stiri si dezvaluiri senzationale’ de pe bloguri, sa-ti umfli pieptul de mandrie ca „aperi dreptatea” si sa te simti satisfacut ca „le-ai zis-o” tuturor ereticilor, apostatilor si tradatorilor de neam.

Da, poate am vrea uneori sa stim cam ce ne mai lipseste, dar cand aflam raspunsul, ne intristam si plecam. Asta daca nu cumva chiar ne salbaticim, ca fariseii, si ni-l facem dusman pe care prin care Dumnezeu cauta sa ne scoata la lumina. Nu, nu vrem sa ne lasam cuceriti si schimbati de Hristos. Nu vrem sa nu mai traim noi, ca sa locuiasca El, intreg, intru noi. Domnul Hristos, desigur, care „cauta cu drag” la noi, ne va iubi in continuare si ne va mai cauta pe la raspantii de viata, insa ramane faptul ca L-am respins, ca ne-am speriat de chemarea Lui dulce si lina de Bland Pastor.

Nu ne cerea neaparat, cum nu-i cerea nici tanarului din Evanghelie, sa ne calugarim (cum gresit se mai talcuieste adeseori si azi), ci ne cerea absolut acelasi lucru pe care l-a cerut fiecaruia prin cuvantul evanghelic: „Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea sa si sa-Mi urmeze Mie” sau: „Fiti voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este” (sper ca suntem cu totii de acord ca este o erezie lasarea „desavarsirii” pe seama calugarilor). Deci, „cel ce voieste”. Asa cum i-a spus si tanarului: „Daca vrei…”. Dumnezeu nu ne cere si nu ne indeamna la altceva decat la ceea ce noi insine paream ca vrem. Daca nu, stim raspunsul Domnului: „… cu greu va intra un bogat in Imparatia cerurilor”.

razbointrucuvant.ro