Cuviosul Vasile cel Nou

0
484
Cuviosul Vasile cel Nou
26 martie (8 aprilie)

În zilele dreptcredincioşilor împăraţi Leon cel Înţelept (886-912) şi fratele său Alexandru (912-913), fiii împăratului Vasile Macedon (867-886), în al zecelea an al stăpînirii lor, oarecare magistraţi din părţile Asiei, fiind trimişi cu poruncă împărătească, s-au întors de acolo în cetatea Constantinopol. Şi mergînd alături de nişte munţi neumblaţi şi pustii, au văzut pe omul acesta, de care ne este acum vorba, adică pe fericitul Vasile, umblînd prin pustie, îmbrăcat în haine proaste, la chip străin şi înfricoşat, ca un hrănit prin pustie, şi îndată l-au prins. Apoi, minunîndu-se de chipul lui cel străin, îl socoteau că este iscoadă.

Deci legîndu-l, s-au dus împreună cu el la Constantinopol, unde, ducîndu-se la împăraţi, le-au spus despre omul cel prins pe drum. Iar împăratul Leon, văzîndu-l, l-a dat spre întrebare unui patriciu, ce se numea Samon, de neam agarean, ca să ispitească cele despre dînsul cine este, de unde este şi cum îi este numele. Deci, Samon patriciul, luînd pe omul lui Dumnezeu, l-a dus în casa sa şi, şezînd cu toţi sfetnicii săi, cu mîndrie a poruncit să aducă înaintea feţei sale pe fericitul.

Adus fiind înaintea lui, nu i-a dat vrednica cinste şi închinăciune. Şi a zis către dînsul Samon: „Cine eşti, de unde eşti şi cum îţi este numele tău?” Iar el nu i-a dat răspuns, ci stătea, tăcînd şi căutînd cu ochi blînzi spre dînsul. Deci, a grăit iarăşi către dînsul: „Spune-ne nouă, de unde eşti?” Sfîntul a zis către dînsul: „Dar tu cine eşti şi de unde eşti?” Iar Samon i-a zis: „Noi pe tine te întrebăm, cine eşti şi de unde vii? Iar cine sînt eu, nu se cade ţie a mă întreba. Dar de voieşti să ştii ceva despre mine, îţi voi spune. Eu sînt Samon patriciul şi mai marele postelnicilor împărăteşti. Deci, spune şi tu, cine eşti şi de unde eşti şi ce fel îţi este viaţa ta?”

Grăit-a către dînsul fericitul: „Eu sînt străin, unul din cei ce petrec pe pămînt”. Zis-a către dînsul Samon: „Bine zic aceia, dar, despre tine, că eşti iscoadă şi ai venit să încerci stăpînirea grecească”. Iar cuviosul la aceasta n-a răspuns nimic.

Mulţi din cei ce stăteau înainte îl întrebau, zicîndu-i: „Cine eşti?” Şi nu le răspundea. Atunci a poruncit Samon să aducă înaintea lui toiege verzi, vine de bou uscate şi cele mai înfricoşate unelte, spre îngrozirea lui, că doar s-ar teme şi ar spune de unde este. Iar el, văzîndu-le pe toate acelea, nu zicea nimic. Apoi a poruncit ca să-l întindă patru inşi şi să-l bată cu vine de bou, întrebîndu-l cine este. Şi fiind bătut tare, sfîntul nu le răspundea, ci răbda, tăcînd. Şi pînă într-atît l-au bătut, pînă cînd li s-a părut că îndată va muri. Apoi, luîndu-l ca pe o bîrnă, el neputînd umbla, l-au dus şi l-au aruncat în temniţă.

A doua zi, neîmblînzita fiară, Samon, şezînd la judecată, a poruncit să aducă pe cel închis. Şi ducîndu-se trimişii, au aflat uşile temniţei încuiate, iar pe acela stînd afară sănătos cu trupul şi aşteptîndu-i pe ei. Iar ei s-au mirat de aceasta foarte mult. Deci l-au întrebat pe el, zicînd: „Spune-ne nouă, cum ai ieşit din temniţă, fiind uşile încuiate?” Dar fericitul n-a răspuns nimic şi mergea cu ei, ca să stea înaintea patriciului. Atunci unii dintre dînşii, alergînd înainte, au spus lui Samon ceea ce se făcuse, adică cum îl aflaseră în afara temniţei. Samon s-a mirat şi toţi cei împreună cu dînsul, auzind unele ca acelea, şi nu credeau cele spuse. Iar alţii ziceau că este vrăjitor şi cu farmece a făcut o minune ca aceea. Samon patriciul îl întreba pe sfîntul cu dinadinsul şi cu cercetare, ca să spună cine este. Iar cuviosul nu i-a dat răspuns. Deci Samon, mîniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-l întindă pe pămînt şi să-l bată cu toiege fără cruţare, pînă ce va spune cele despre sine, cine este şi de unde este.

Deci l-au bătut mult, încît şase toiege s-au sfărîmat, iar el răbda vitejeşte în mare tăcere, nerăspunzînd nimic, încît se mirau toţi de răbdarea şi tăcerea cea negrăită a cuviosului. Şi a zis Samon: „Ştiu că voieşte să se laude iscoditorul acesta şi să zică: „I-am biruit cu tăcerea”. Dar astfel mă jur, pe sănătatea singurilor mei stăpînitori, că nu-l voi lăsa să se laude şi să-şi bată joc de noi”.

Deci a poruncit să-l bată toată săptămîna aceea, în fiecare zi, dîndu-i cîte trei sute de lovituri cu bicele şi trei sute de toiege. Iar el răbda acea muncire, tăinuindu-şi fapta bună care era într-însul. Căci din tinereţe se făcuse monah şi se dusese în pustie, unde s-a nevoit ani destui. În tot timpul nevoinţei sale în pustie avea viaţa aspră, hrănindu-se numai cu verdeţuri, umbla desculţ şi îmbrăcat cu haine proaste şi nu voia să spună cuiva despre îmbunătăţita sa viaţă. Tăcea, pentru că zice Domnul nostru Iisus Hristos: Să nu ştie stînga, ce face dreapta ta. Pentru că tot cel ce-şi arată faptele sale cele bune, îşi ia plata sa, adică lauda cea de la oameni, iar de veşnica slavă se lipseşte. Iar cel ce doreşte viaţa veşnică, acela îşi tăinuieşte înaintea oamenilor a sa faptă bună şi, chiar de s-ar şi bate, tace. Cu adevărat un om ca acela este mucenic.

Trecînd săptămîna aceea în care în toate zilele îl băteau pe sfînt, multe dureri a răbdat şi, înştiinţîndu-se Samon patriciul că sfîntul mucenic este întru nesupunere, iarăşi a şezut la judecată şi, punîndu-l înainte, a căutat cu mînie la dînsul şi i-a zis: „Necuratule între oameni, pînă cînd tăinuieşti înşelăciunea în inima ta? Spune-ne nouă, cine şi de unde eşti?” Răspuns-a lui fericitul: „Cei ce fac în taină faptele urîte, precum faci şi tu, pe aceia cu adevărat se cuvine a-i numi mai necuraţi”. Iar Samon de o vădire ca aceea de mare ruşine s-a umplut încît, ruşinîndu-se de cei ce stăteau înaintea lui şi aprinzîndu-se de mînie şi de iuţime mare, a poruncit să aducă curele şi să lege mîinile cuviosului. Apoi, cu frînghii legîndu-i tare coastele, iar piciorul lui cel drept legîndu-l înapoi de coaste, să-l spînzure de o grindă cu capul în jos într-o cămară; şi cu inelul său a pecetluit uşa cămării aceleia. Deci astfel l-a lăsat să spînzure, pînă ce va spune despre sine, cine şi de unde este. Toţi cei ce erau acolo cîrteau în taină asupra lui Samon, mîniindu-se şi numindu-l ticălos pentru o muncire ca aceea ce se făcea de dînsul omului celui nevinovat.

Stînd sfîntul astfel spînzurat trei zile şi trei nopţi, iar după trei zile mergînd muncitorul şi deschizînd uşa, l-a aflat pe mucenic spînzurat. Însă, văzîndu-l la faţă luminat, ca şi cum nu pătimise nimic rău, s-a mirat şi mergînd mai aproape de dînsul, a zis: „Cine şi de unde eşti? Au nu te-au învăţat minte pe tine muncile acestea?” Iar fericitul nerăspunzînd nimic, a poruncit să-l pogoare de pe grindă şi să-l dezlege.

Fiind dezlegat, sfîntul a stat cu trupul sănătos, vindecîndu-l darul lui Hristos şi neavînd nici o vătămare. Toţi minunîndu-se preamult, a zis Samon: „Au nu am zis bine că omul acesta este fermecător? Pentru că iată, nici cît de puţin n-a bolit cu trupul; dar eu degrabă îi voi dezlega puterea vrăjitoriei lui. Chemaţi la mine pe hrănitorul de fiare”. Acela venind, i-a zis: „Să pregăteşti pentru dimineaţă un leu mai cumplit, nedîndu-i astăzi hrana cea rînduită, ca să fie flămînd; şi vom vedea pe fermecătorul acesta, de-l va birui şi pe leu”. A doua zi s-a adunat mulţime de popor la privelişte şi un leu groaznic s-a slobozit, răcnind foarte tare de foame. Şi ducîndu-l acolo pe Sfîntul Vasile, l-au aruncat la leu spre mîncare; iar leul, văzînd pe prea cuviosul, a început a tremura şi, apropiindu-se, s-a culcat şi se tăvălea înaintea picioarelor lui, ca oaia fără de răutate, încît toţi mirîndu-se, strigau: „Doamne miluieşte!”

Apropiindu-se cuviosul de leu, îl netezea cu mîna sa cea dreaptă şi, apucîndu-l de ureche, l-a scos afară, strigînd către cei ce stăteau înainte: „Iată oaia voastră, iată oaia”. Dar o minune ca aceasta făcîndu-se, nicidecum n-a voit Samon cel de alt neam să cunoască şi să înţeleagă că omul cel muncit de dînsul este al lui Dumnezeu. Deci a poruncit ca noaptea să-l înece pe sfînt în mare.

Slugile, luînd pe mucenic întru a treia strajă de noapte, l-au dus cu o corăbioară pe mare şi întru adînc aruncîndu-l legat, s-au întors. Iar cu porunca lui Dumnezeu, Cel ce păzeşte pe sfinţii Săi, îndată doi delfini din mare luînd pe cuviosul pe spatele lor, l-au scos la malul ce se numea Evdomi, şi era acela al şaptelea înaintea Constantinopolului. Acolo l-au pus pe uscat; şi, deodată, i s-au dezlegat mîinile şi picioarele. Deci sfîntul, sculîndu-se, s-a dus în cetate. Dar încă nu erau deschise porţile cele de aur şi a şezut lîngă ele, vrînd să se odihnească puţin. Într-acea vreme a venit acolo un om care era cuprins foarte tare de boala frigurilor şi a şezut aproape de sfîntul, tremurînd şi suspinînd de durere.

Făcîndu-i-se milă cuviosului, şi-a pus mîna pe dînsul şi, rugîndu-se, l-a tămăduit. Iar omul, văzîndu-se tămăduit, a căzut la picioarele cuviosului şi-l ruga să meargă cu el în casa lui. Omul acela era unul din cei mai mici cetăţeni, cu numele Ioan; şi a mers cuviosul cu el, bucurîndu-se. Iar Ioan cu soţia sa l-au primit cu dragoste şi, fiind vremea prînzului, au pus masă şi au mîncat, veselindu-se. Iar Ioan a spus femeii sale cum l-a tămăduit cuviosul prin chemarea numelui lui Hristos şi s-a bucurat femeia foarte de un oaspete ca acela, că s-a învrednicit a primi pe plăcutul lui Dumnezeu în casa sa. Pentru că era şi aceea foarte iubitoare de Hristos şi de străini şi petreceau întru frica lui Dumnezeu; iar numele ei era Elena.

După aceea, Ioan şi Elena, femeia lui, au început a-l ruga pe sfîntul să le spună cine şi de unde este? Răspuns-a sfîntul: „De unde sînt nu se cade acum a spune, ci mai pe urmă veţi şti; iar acum voiesc să mă duc pentru rugăciune în Mînăstirea Icoanei celei nefăcute de mînă, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care singură de sine s-a zugrăvit”. Şi sculîndu-se s-a dus, urmîndu-l Ioan. Apoi săvîrşind acolo rugăciunile sale, s-a întors în casa lui Ioan pentru rugămintea aceluia. Şi supărau Ioan şi soţia lui pe sfîntul, cu rugămintea să le spună cele despre sine. Iar el a zis: „Eu sînt acela pe care Samon patriciul l-a aruncat în adîncul mării. Dar Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujesc din tinereţile mele, precum ştie, m-a păzit nevătămat”. Şi le-a spus cum îl cheamă şi apoi toate pe rînd, cîte i-a făcut patriciul împărătesc. Iar ei se minunau, căci auziseră despre dînsul şi mai înainte cum l-a muncit Samon şi cum nu l-a vătămat fiara, pentru că străbătuse vestea despre minunea aceea prin toată cetatea. Apoi îl rugară să petreacă cu dînşii în casa lor în toată vremea vieţii sale; şi plăcută i-a fost aceea sfîntului.

Deci i-au pregătit o casă de rugăciune şi sfeşnic unde înălţa cele obişnuite lui Dumnezeu. Şi cine poate să spună izvoarele lacrimilor lui pe care le vărsa în rugăciuni către Dumnezeu? Cine va număra plecarea genunchilor lui? Cine va povesti privegherile cele de toată noaptea? Pentru că fără de somn petrecea toate nopţile. Dar încă şi obiceiurile lui cele bune cine le va spune cu de-a-mănuntul? Spre mînie niciodată nu s-a mişcat, fiind ca un stîlp neclintit; era blînd ca un alt Moise şi David, liniştit ca Iacob, iar milostiv mai mult decît Avraam. Pentru că acela din multa sa bogăţie făcea milostenie, iar acesta din sărăcia sa pentru Dumnezeu, făcea mult bine săracilor. Pentru că ceea ce i se dădea de iubitorii de Hristos, îndată împărţea la cei ce nu aveau.

Locuind Sfîntul Vasile la acel iubitor de Hristos, Ioan, au început, după puţine zile, a veni la dînsul oamenii, unii pentru folos, iar alţii aduceau pe bolnavii lor pentru tămăduire; pe acei bolnavi cuviosul, punînd mîinile sale şi făcînd rugăciune, îi tămăduia cu darul lui Hristos. Şi s-au preamărit numele şi viaţa lui Vasile în acea cetate, încît mulţi, nu numai din popor, ci şi din cetăţeni, veneau la dînsul. Avea încă şi darul mai înainte-vederii, şi fiecăruia ce venea la dînsul, mai înainte îi vedea faptele cele tăinu-ite, ori bune ori rele. În singurătate, mustrînd pe cei sănătoşi, pe mulţi i-a ridicat spre pocăinţă. Şi mai înainte vedea cele ce vor fi şi înainte le spunea prooroceşte, precum va povesti cuvîntul.

Murind împăratul Leon, apoi şi Alexandru fratele lui sfîrşindu-se după un an, a rămas la împărăţie Constantin, fiul lui Leon, cel numit Porfirogenitul, cu maica sa Zoe (913-959). Dar, de vreme ce Constantin era încă foarte mic, i-au pus păzitori şi rînduitori împărăţiei pe Nicolae, patriarhul Constantinopolului şi pe Ioan, păzitorul palatului, care se poreclea Garida. Acelora le era încredinţat ca să îndrepteze toate lucrurile împărăteşti, pînă ce împăratul cel tînăr va veni în vîrstă. Într-acea vreme au năvălit barbarii asupra ţării greceşti şi pustiau pămîntul împrejurul Constantinopolului, încît nu era cine să strîngă putere de oaste şi să iasă la război împotriva barbarilor ce năvăliseră. Împărăţia grecească era în tulburare şi în primejdie mare, iar poporul Constantinopolului striga asupra patriarhului Nicolae, că nu poartă bine grija şi nu rînduieşte bine împărăţia.

Atunci Nicolae, sfătuindu-se cu ceilalţi boieri mari, a scris voievodului Răsăritului, cu numele Constantin, ce se poreclea Duca, să vină în cetatea împărătească şi să primească sceptrul împreună cu Constantin, tînărul împărat, care era crescut în palatul împărătesc şi, ca un bărbat tare şi viteaz în războaie, să năvălească împotriva celor de alt neam. Pentru că bărbatul acela, Constantin Duca, era foarte viteaz şi ostaş nebiruit, înfricoşat potrivnicilor, care lucru şi singuri de multe ori l-au mărturisit. Căci vedeau ieşind foc din armele lui Constantin şi din nările calului său, pornind asupra lor, arzîndu-i şi izgonindu-i, încît nu puteau să stea împotriva feţei lui. Constantin tăinuia acel dar ce-i era dat de la Dumnezeu, pentru că zicea: „Dormind eu în tinereţile mele, mi-a stat înainte o femeie prealuminoasă, cu porfiră împărătească îmbrăcată şi cu un cal de foc lîngă dînsa. Iar pe acel cal erau arme de foc şi mă silea să mă înarmez cu acele arme de foc şi să încalec pe acel cal înfricoşat, nevrînd eu şi temîndu-mă. După ce am făcut aceea, a zis către mine: „Să se teamă de tine vrăjmaşii lui Dumnezeu şi hulitorii Fiului Meu şi ca ceara să se topească de la faţa ta!” Aceasta zicîndu-mi, s-a dus”.

Aceasta spunea despre sine bărbatul acela, la care, dacă a venit scrisoarea patriarhului pentru primirea împărăţiei, el se lepăda, zicînd că e nevrednic a fi la o stăpînire înaltă ca aceea. Dar patriarhul şi toată suita au trimis iarăşi scrisori la dînsul, chemîndu-l la împărăteasca vrednicie, iar el le-a scris înapoi:

„Nu mi se cade mie să fiu cu unsul Domnului, cu împăratul, deşi este mic cu anii, şi a greşi Dumnezeului meu; şi încă mă tem ca nu cumva vreo înşelăciune şi meşteşug să se afle între voi şi mă veţi pierde pe mine”. O scrisoare ca aceea primind de la dînsul patriarhul şi boierii din Constantinopol, au trimis a treia oară la dînsul, fiecare deosebit scriindu-şi al său jurămînt, jurîndu-se pe cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Crucii Domnului, că nu cu suflete înşelătoare, ci cu drepte inimi îl chemau la împărăţia tînărului împărat. Iar el, crezînd jurămîntul lor, a venit la Constantinopol cu casnicii săi, unde l-au întîmpinat boierii şi cetăţenii cu multă slavă şi cinste.

Intrarea lui în cetate s-a făcut dimineaţa, pe cînd răsărea soarele. Şi i s-a făcut un semn, nu bun, vestindu-i dinainte moartea prin ucidere, pentru că, soarele strălucind luminos, o ploaie mică a căzut, iar picăturile care cădeau pe pămînt erau sîngerate. Iar patriarhul Nicolae şi cu sfetnicii lui, văzînd venirea şi cinstita întîmpinare de către popor a lui Constantin Duca, şi-au schimbat într-alt fel sfatul şi i-au închis intrările împărăţiei, nelăsîndu-l să meargă la împărat şi la maica acestuia. Iar el şi-a pus cortul său lîngă privelişte, la alergarea cailor. Şi veneau la dînsul boierii cei mari şi cetăţenii închinîndu-se lui, numindu-l împărat. Iar unii din boierii care se cunoşteau cu Sfîntul Vasile şi aveau dragoste către dînsul, mergînd la el, îl întrebau deosebit cum are să fie sfîrşitul acelui lucru ce s-a început. Sfîntul, plîngînd, le spunea că nu vor trece trei luni şi va fi sfîrşit sîngerat lui Constantin Duca, cel chemat la împărăţie, şi tuturor celor ce se ţin de dînsul. Spunînd acelea, fericitul se tînguia nemîngîiat şi neîncetat, pînă la slăbire.

Deci aceia, închizîndu-se în casele lor, petreceau în tăcere, neieşind nicăieri şi aşteptînd cu frică sfîrşitul cel proorocesc. Doi fraţi dintr-un pîntece ai unui boier mare, amîndoi cu cinstea protospătari, au mers la sfîntul şi l-au întrebat, zicînd: „Oare bine este ca să mergem la împăratul, cel nou-numit, şi să-i slujim?” Iar sfîntul le răspundea cu lacrimi: „Fiilor, să nu mergeţi acolo, că de veţi fi împreună cu dînsul, apoi unul cu ucidere de sabie va muri, iar altul tăierea urechilor şi a nasului va pătimi şi de rîs va fi la cei ce-l vor vedea, în toată viaţa sa”. Aceia, nebăgînd în seamă cuvintele sfîntului, s-au dus la privelişte şi cu cel nou-numit împărat s-au făcut una.

După două luni, Constantin Duca, cel chemat la împărăţie cu jurămîntul patriarhului şi rugăminţile a toată boierimea, văzîndu-se amăgit şi batjocorit, nu s-a răzbunat pentru aceasta, el, ca unul ce era viteaz în războaie şi avea după dînsul mulţime de ostaşi şi de popor. Pentru că putea, cu puterea ostaşilor şi a poporului, să sfărîme porţile împărăteşti încuiate şi să intre, sau să înconjoare cetatea mult timp şi să nu le slobozească cele de trebuinţă pentru hrană, şi atunci singuri ar fi căutat milă de la dînsul, şi intrarea iarăşi i-ar fi fost liberă. Însă el, fiind bărbat dreptcredincios şi temător de Dumnezeu, nu voia ca pentru dînsul să pătimească cineva rău, nici nu căuta ca prin sîngeroasă cale să se suie la treapta împărătească. Spre Dumnezeu punîndu-şi nădejdea şi spre jurămîntul patriarhal şi boieresc încă nădăjduind, s-a sfătuit cu ai săi să meargă fără război şi fără arme întru cele împărăteşti, cu pace, prin porţile de aramă, rupîndu-le, pentru că erau tare încuiate, şi zicea: „De ne vor primi cu blîndeţe bine va fi, iar de ne vor ucide, vor da pentru noi răspuns la Dumnezeu, înaintea Căruia o să ne judecăm, căci cu rugăminte şi cu jurăminte, chiar nevrînd noi, ne-au amăgit”.

Acestea zicînd, a pus jurămînt asupra tuturor celor ce erau cu dînsul, ca să nu îndrăznească nici unul să-şi scoată sabia sau săgeata în arc să pună asupra celor ce se împotriveau lor, căci -zicea el – nici o picătură de sînge a unui creştin să nu se verse pentru el. Aşa sfat făcînd şi jurămîntul întărindu-l, au pornit spre porţile cele de aramă. După ce cu sila le-au deschis şi mergeau încet spre palatele împărăteşti, îndată, din porunca patriarhului şi a sfetnicilor lui, săgetătorii pregătiţi pentru aceea au început a săgeta împotriva lor şi a răni pe mulţi; iar pe Duca l-au rănit tare în coastă, sub mîna dreaptă, şi a căzut la pămînt, gemînd de durere.

Apoi, cei de prin palat înarmaţi, a căror mulţime era adunată pentru aceea, au pornit cu săbiile asupra celor ce intrau cu pace şi nu se luptau împotriva lor şi au început a-i tăia ca pe nişte mlădiţe. Deci au omorît pe Constantin Duca, pe fiul său şi pe mulţi alţii, iar pe ceilalţi care apucaseră să fugă, i-au prins vii şi într-acelaşi ceas i-au muncit pe dînşii; pe unii tăindu-i în două, pe alţii spînzurîndu-i pe lemn înaintea porţilor cetăţii, iar altora tăindu-le nasurile, urechile şi vinele. Au căzut atunci cu Constantin Duca, ca la trei mii de bărbaţi nevinovaţi. Atunci şi acei doi fraţi proto-spătari, care veniseră la Sfîntul Vasile, au pătimit după proorocia cuviosului, pentru că unuia dintre dînşii i s-a tăiat capul, iar altul a suferit tăierea urechilor şi a nasului.

După aceea, lui Duca cel ucis ostaşii i-au tăiat capul, asemenea şi fiului său, şi le-au dus la patriarhul Nicolae şi la sfetnicii lui. Patriarhul a dat daruri celor ce au ucis pe Constantin, iar capul lui a poruncit să-l poarte în suliţă prin toată cetatea, spre batjocură, iar trupurile celor ucişi de sabie să le arunce în mare. O vărsare de sînge nedreaptă ca aceea s-a făcut atunci în Constantinopol, spurcîndu-se cetatea cu sînge de bărbaţi nevinovaţi, care, ca sîngele lui Abel, striga din pămînt către Dumnezeu, contra ucigaşilor. Astfel, nu de sabia vrăjmaşilor celor de alt neam, ci de sabia celor de o credinţă şi un gînd, fiind prieteni şi fraţi, a căzut puternicul voievod Constantin Duca, cel numit de dînşii împărat. Ostaşul cel slăvit cu vitejia, plăcutul lui Dumnezeu şi iubitul poporului, a pierit de jurămîntul oamenilor celor călcători de jurămînt şi fără de socoteală. Însă sufletul lui cel drept s-a sălăşluit în sînul dreptului Avraam; asemenea şi sufletele celorlalţi care au pătimit cu dînsul s-au învrednicit milei lui Dumnezeu.

Acest lucru s-a adeverit cu o minune ca aceasta: Deasupra trupurilor celor care spînzurau, s-au văzut în toate nopţile pogorîndu-se stele peste capetele lor, strălucind prealuminos, pînă la răsăritul soarelui. Aceasta cu dovedită însemnare arăta că au pătimit cu nevinovăţie şi că sufletele lor sînt sălăşluite în luminile sfinţilor. Şi acestea s-au zis spre arătarea proorocescului duh care era în Cuviosul părintele nostru Vasile, că cele ce el mai înainte le-a proorocit, aşa s-au şi întîmplat. Dar iată încă şi altele asemenea celor dintîi proorocii ale lui.

Roman patriciul, fiind ridicat pentru ocîrmuirea împărăţiei împreună cu tînărul împărat Constantin Porfirogenitul, i-a dat de soţie acestuia pe fiica sa, Elena, după ce acesta a venit în vîrstă. El avea şi alt ginere, ce se numea Saronit, cu dregătoria patriciu, care se mîndrea cu slava şi cu bogăţia sa şi gîndea vicleşuguri în inima sa, adică cum ar putea pierde pe împăratul Constantin, ca să răpească împărăţia pentru el.

Aproape de curtea lui Saronit era casa acelui iubitor de Hristos, Ioan, la care locuia Cuviosul Părintele nostru Vasile. Văzînd sfîntul cu ochii săi mai înainte văzători gîndul cel viclean al lui Saronit, zicea în sine: „Văd pe ticălosul acesta ce fel de sfaturi împotriva lui Dumnezeu alcătuieşte în inima sa. Dar voi merge şi-l voi mustra, ca doar se va lăsa de pornirile sale nebuneşti”.

Într-una din zile, cînd Saronit ieşea călare de la casa sa cu multă mîndrie şi mergea spre împărăteştile palaturi, trecea şi Sfîntul Vasile pe cale şi a început a grăi cu mare glas către dînsul: „Pentru ce inima ta gîndeşte cele viclene împotriva moştenirii lui Hristos? N-ai să ai parte de soarta împărătească! Încetează şi nu te osteni în zadar, ca nu vreodată să se mînie asupra ta Domnul, că vei pierde ceea ce ţi se pare că ai, adică cinstea patriciei”.

Saronit, auzind acestea, s-a umplut de mare mînie şi, repezindu-se asupra lui, l-a bătut peste cap cu biciul ce-l avea în mîini, făcîndu-i multe răni şi ocărîndu-l cu cuvinte dosăditoare, apoi s-a dus în calea sa. Fericitul Vasile, suferind cu răbdare bătăile, a doua zi iarăşi l-a întîmpinat pe cînd ieşea din casă şi cu aceleaşi cuvinte l-a mustrat ca şi ieri. Atunci Saronit a poruncit slugilor sale să-l prindă pe sfîntul şi să-l ducă la casa sa pînă ce se va întoarce de la palatele împărăteşti. După ce s-a întors, a poruncit să pregă-tească toiege spinoase şi, punînd înaintea sa pe sfîntul, a zis către dînsul: „Spune-mi, răule bătrîn, ce diavol te-a îndemnat să mă întîmpini cu astfel de îndrăzneală şi să grăieşti asupra mea unele ca acelea înaintea tuturor? Nu ştii oare că sînt ginere împărătesc şi mă găsesc cel dintîi în palaturile împărăteşti? Apoi că am şi bogăţie nenumărată ca nisipul de pe marginea mării, am slugi, averi şi sate, mulţime nespusă de turme, argint şi aur nenumărat, încă şi slava îmi este mare şi mi s-a dat cinste de la Dumnezeu, de la împăraţi şi de la toţi boierii? Iar tu, fiind cel mai prost bătrîn şi cerşetor sărac, cum ai îndrăznit a mă dosădi înaintea a tot poporul cu nişte cuvinte ca acelea, ocărîtoare şi mustrătoare? Spune-mi mai înainte, pînă nu te voi da la moarte!”

Fericitul îi răspunse: „Socoteşti oare că este tăinuită înşe-lăciunea şi viclenia pe care o ascunzi în inima ta? Singur Domnul mi-a descoperit că gîndeşti să îndrăzneşti ceva asupra împărăţiei. Dar să părăseşti acea necuvioasă dorinţă şi să nu cugeţi rele asupra unsului Domnului, pentru că îţi mărturisesc că, de nu te vei lăsa de acel rău sfat, se va mînia Domnul rău asupra ta şi-ţi vei pierde pomenirea ta de pe pămînt”.

Atunci nebunul Saronit, aprinzîndu-se de mînie şi schim-bîndu-se la faţă, a poruncit să-l întindă pe sfînt la pămînt şi să-l bată cu toiege fără cruţare, zicînd către slugi: „Bateţi-l bine, pînă ce se va izgoni dintr-însul duhul proorociei celei mincinoase”. Şi bătură pe sfînt ca pe un lemn nesimţitor, căci nimic nu răspundea, nici trupul nu mişca, nici nu se văita, nici altceva nu se auzea, decît numai bătaia toiegelor. Apoi, poruncind să înceteze, a închis pe pătimitor într-o închisoare strîmtă. A doua zi, scoţîndu-l, l-au bătut iarăşi fără milă cu vine de bou, l-au legat şi l-au închis.

A treia zi, prînzind şi îmbătîndu-se, l-a scos iar pe sfîntul şi a poruncit ca să-l bată cumplit cu beţele şi, pe cînd îl bătea, uşile casei lui Saronit erau deschise. Iar femeia cea binecuvîntată, Elena, soţia lui Ioan, trecînd pe acolo şi văzînd că-l bătea pe Cuviosul Vasile, a alergat repede în casa aceea şi a căzut peste sfîntul care era bătut şi, strigînd cu amare lacrimi, a zis: „Pe mine păcătoasa să mă bateţi, iar pe acesta, care este lumina mea, părintele meu cel duhovnicesc şi păstor, lăsaţi-l! Pe mine să mă ucideţi în locul lui, iar pe el eliberaţi-l!” Iar Saronit, omul cel cu nărav de fiară, a zis cu mînie către slujitori: „Bateţi-o şi pe aceasta, de vreme ce aşa doreşte, căci socotesc că este desfrînata lui”. Şi au bătut-o atît, încît o credea că este fără suflet.

Apoi a poruncit s-o ia de picioare şi s-o tragă afară din curte ca pe un cîine mort. Iar cuviosului părinte, legîndu-l cu o curea şi spînzurîndu-l, i-au făcut pînă la cinci sute de răni, bătîndu-l cu vine de bou; şi toate le răbda vitejeşte sfîntul, întărindu-l Dumnezeu. Apoi, dezlegîndu-l, l-a închis iarăşi în temniţă.

În acea noapte, Saronit a avut un vis, însemnîndu-i înainte pierzarea. Visul era în acest chip: I se arăta un stejar foarte înalt şi cu multe ramuri, în al cărui vîrf un corb îşi avea cuibul şi îşi acoperea puii cu aripile sale. Apoi a văzut pe doi oameni oarecare ce veniseră la stejar cu topoarele, voind să-l taie, şi grăiau unul către altul: „Corbul acela, mult croncănind, nu lasă pe împărat să doarmă în pace!” Celălalt răspunse: „Dar şi pe iubitul lui Dumnezeu, Vasile, rău l-a muncit”. Apoi începură a tăia copacul. Şi după ce a căzut la pămînt, unii alergau îmbrăcaţi cu vechi rupturi şi luau ramurile cele căzute din copac şi le aruncau în foc. Acolo a mai văzut şi pe Cuviosul Vasile, stînd lîngă copacul cel tăiat şi zicînd: „Tot lemnul care nu face rod bun îl taie şi se aruncă în foc”. Apoi, întorcîndu-şi cuviosul către dînsul vorba, a zis: „Nu ţi-am zis oare, să-ţi laşi socotinţa ta cea rea, ca să nu pierzi şi acea înălţime pe care o ai?”

Deşteptîndu-se din somn, ticălosul Saronit s-a simţit rău bolnav şi, socotind în sine vedenia aceea, îi veni frică şi mîhnire. Deci a trimis îndată de a dezlegat pe sfîntul din legături şi l-a eliberat. Apoi, ducîndu-se cuviosul la locuinţa sa şi văzîndu-l Ioan s-a bucurat foarte; dar văzîndu-i rănile cele cumplite, plîngea. Ase-menea şi toţi cei ce iubeau pe sfîntul, auzind că este liber, s-au adunat în casa lui Ioan, bucurîndu-se şi plîngînd. Iar soţia lui Ioan, fericita Elena, după acea nemilostivă bătaie, bolind, degrabă s-a sfîrşit. Dar şi ticălosul Saronit nu s-a mai sculat din boala sa, pentru că în acele zile a murit şi s-a împlinit ceasul aceluia şi proorocia Sfîntului Vasile.

Nu după multă vreme, dreptcredinciosul şi bunul bărbat Ioan, care slujea cuviosului, s-a dus către Domnul şi a rămas Sfîntul Vasile singur, în casa aceluia. Şi veneau în toate zilele mulţi, aducîndu-şi bolnavii lor, iar sfîntul îi tămăduia pe dînşii cu rugăciunea sa. Asemenea şi mulţime de săraci alergau la fericitul, pentru că le împărţea lor toate cele aduse lui de la iubitorii de Hristos şi nu lăsa la sine nimic pînă a doua zi. După aceasta, un cetăţean oarecare dreptcredincios şi iubitor de Dumnezeu, anume Constantin, socotit ca barbar, a poftit cu rugăminte multă şi cu lacrimi pe Cuviosul Vasile să vină la dînsul şi să locuiască în casa lui şi i-a pregătit chilie deosebită şi liniştită. Şi, precum oarecînd sumaniteanca Sfîntului Prooroc Elisei, tot astfel bărbatul acela a pregătit plăcutului lui Dumnezeu, Vasile, pat, masă, scaun şi sfeşnic şi l-a încredinţat uneia din bătrîne, cinstită şi îmbunătăţită, care de mulţi ani petrecea în văduvie curată şi de Dumnezeu plăcută, cu numele Teodora, ca să-i slujească omului lui Dumnezeu. Iar cînd venea cineva, vrînd să-l vadă pe sfîntul şi să vorbescă cu el, aceea vestea fericitului pentru cei ce veneau. Iar el, din chilie mergînd în casa Teodorei, primea pe cei ce veneau.

Deci în toate zilele mergea în casa Teodorei, primind şi învăţînd pe cei ce veneau, tămăduind bolnavii şi mîngîind pe cei săraci ce se adunau la dînsul, cu darea celor de trebuinţă. Iar seara Sfîntul Vasile se ducea în chilia sa ca să-şi săvîrşească obişnuitele lui rugăciuni către Dumnezeu. Şi se făcuse numele lui slăvit în tot Constantinopolul şi se cinstea nu numai de mireni, ci şi de cei duhovniceşti. Căci îl cercetau mulţi monahi, preoţi şi arhierei şi primeau folos şi ajutor de la dînsul. Iar domnii şi boierii cu rugăciuni chemau pe sfîntul în casele lor, ca să cerceteze pe cei bolnavi şi să facă rugăciune pentru dînşii. Şi oriunde mergea sfîntul la bolnavi, îndată îşi punea pe dînşii mîinile şi cu rugăciu-ne îi tămăduia şi izgonea diavolii cu cuvîntul, apoi obiceiurile cele rele ale oamenilor le îndrepta şi-i povăţuia la fapta bună, învăţîndu-i nu numai cu cuvintele izvorîtoare de miere, ci uneori şi mustra pe cei ce greşeau, pentru că toate arătate îi erau lui de Dumnezeu, Văzătorul a toate.

Odată, fiind chemat la palatul împărătesc, l-a mustrat pe împăratul Roman (920-944), în deosebit loc, pentru iubirea cea mare de argint şi pentru tulburarea spre femei, căci multe avea. Iar împăratul nu numai că nu s-a mîniat asupra lui, ci a primit cu blîndeţe mustrarea aceea şi s-a făgăduit să-şi îndrepte viaţa. Asemenea şi pe Anastasia, patricia cea mai mare, mustrînd-o pentru greşelile ce i se întîmplaseră ei în taină, a ridicat-o spre pocăinţă şi sfîrşitul ei mai înainte, văzîndu-l, i l-a vestit.

Împărătesei Elena, soţia împăratului Constantin Porfirogenitul, i-a proorocit că va naşte o fiică, iar după aceea un fiu, care va creşte şi va împărăţi; lucru care s-a şi întîmplat. Şi i-a dat lui împărăteasa aur mult, însă nu voia a se atinge de el. Atunci împărăteasa l-a jurat cu numele Preasfintei Treimi, ca să ia cît va voi. Iar sfîntul, luînd trei galbeni cu degetele sale, i-a dat bătrînei slujitoare Teodora, care sta acolo. Iar unii din cei ce stăteau înaintea împărătesei, ziceau sfîntului: „Dă, părinte, mai mult bătrînei aceleia!” Răspuns-a lor sfîntul: „Fiilor, nu ne trebuie mulţi spini, că împung cu adevărat mîinile noastre”. Iar împărăteasa a zis către dînsul: „Cu adevărat, cinstite părinte, tu ai iubit pe Hristos din toată inima ta şi te-ai făcut străin de deşarta lume; pomeneşte-ne în rugăciunile tale cele primite!” Şi l-a liberat cu pace.

În acea vreme, s-a cunoscut cu Sfîntul Vasile un oarecare mirean, anume Grigorie, şi i s-a făcut ucenic şi singur văzător al nevoinţelor lui celor multe, iar după aceea şi scriitor al vieţii lui, pe care a scris-o foarte pe larg, aici punîndu-se pe scurt. Acest Grigorie, cînd a mers întîi la Sfîntul Vasile, s-a auzit pe nume chemat, deşi niciodată nu-l văzuse, nici nu-l ştiuse. Pentru că era îndestulat darul proorociei în fericitul bătrîn şi nu numai lucrurile cele neştiute, ci şi gîndurile inimilor omeneşti prin descoperire dumnezeiască le vedea; pentru că îi spunea lui Grigorie toate cîte acela le gîndea în sine. Pe o monahie oarecare mincinoasă, care petrecea în necurăţie şi în vrăji, a mustrat-o şi i-a spus înainte fărădelegile ei cele tăinuite şi pierzarea ei.

Un preot venind să-l cerceteze pe sfîntul, i-a adus ca dar nişte mere; iar cînd prînzeau, gîndea în sine preotul cîţi bănişori a cheltuit cu merele. Atunci i-a zis sfîntul: „Ce gîndeşti, frate, neştiindu-ţi cheltuiala pentru poame? De la mine să ştii, nu-ţi mai osteni gîndul tău, că zece bănişori ai dat pentru mere”. Iar preotul, auzind aceea, s-a cutremurat, minunîndu-se de mai înainte vederea bătrînului şi binecuvînta pe Dumnezeu că are un plăcut al Său ca acela, în zilele acelea.

Un cîrciumar cunoscut al sfîntului, văzîndu-se pe sine că ajunsese sărac, a mers la cuviosul, poftindu-l să-i cerceteze casa lui, ca, prin venirea şi prin rugăciunile sfîntului, să i se binecuvinteze pivniţa lui. Mergînd sfîntul, l-a primit cîrciumarul precum se cădea şi a chemat la masă pe mulţi săraci. După aceea l-a băgat în pivniţă, ca să-i binecuvinteze vasele cu vin. Iar cuviosul bătrîn, binecuvîntîndu-i vasele, a mers la un vas ce încăpea în el ca la cincisprezece măsuri de vin şi a zis către cîrciumar: „Cu adevărat, frate, toate vasele tale le-am binecuvîntat în numele lui Iisus Hristos, iar acest vas îl voi sfărîma”.

Însă cîrciumarul îl ruga pe sfînt, zicînd: „Nu, părinte, nu-l sfărîma, ci îl binecuvintează şi pe acela, căci îmi văd negustoria mea scăzută şi sînt mult dator şi mă tem ca să nu cad în cea mai de pe urmă sărăcie”.

Grăit-a sfîntul: „Eu toate acestea le ştiu, însă vasul acesta îl voi sfărîma, ca din mari primejdii să te izbăvească pe tine; căci pentru aceea am şi venit aici”. Iarăşi a zis cîrciumarul: „Capul meu mai bine să-l sfărîmi, părinte, decît vasul acesta”. Sfîntul, văzînd o despicătură groasă care era acolo, a luat-o şi a început a sfărîma vasul acela. Iar după ce s-a spart vasul, s-a vărsat o mulţime de vin, iar cei ce stăteau acolo cu mîhnitul cîrciumar, vecinii şi prietenii lui, văzînd ceea ce se făcea, au început a cîrti, gîndind întru ei hule asupra fericitului părinte. Cuviosul, înţelegînd cu duhul cîrtirea şi gîndul lor, a luat o trestie ce se întîmplase acolo şi, băgînd-o în fundul vasului, pentru că mai avea încă puţin vin, a scos de acolo un şarpe lung de trei coţi, umflat, şi a zis către toţi: „Pentru că mă huliţi, o, fiilor, în inimile voastre, ca şi cum aş fi făcut ceva rău? Vedeţi şarpele acesta? Cîţi, neştiind, ar fi băut din vinul acesta, ar fi murit, şi în cîtă primejdie ar fi căzut omul acesta! Oare cu plăcere v-ar fi fost dacă s-ar fi întîmplat aşa? N-am făcut bine, stricînd vasul?” Zicînd acestea, sfîntul, a aruncat şarpele la pămînt. Iar cîrciumarul şi cei ce erau cu dînsul, căzînd la cinstitele lui picioare, îşi cereau iertare şi, din ceasul acela, s-a binecuvîntat casa acelui cîrciumar cu toată îndestularea de ajuns, prin rugăciunile Cuviosului Vasile.

O femeie, cu numele Teodotia, ţinînd în mîini un copil ca de patru ani, s-a dus la cuviosul, închinîndu-se şi cerînd rugăciuni către Dumnezeu, deoarece pruncii care se năşteau dintr-însa după trei ani mureau şi acela pe care îl avea pe mîini era bolnav. Unele ca acestea spunînd femeia aceea, copilul a început a plînge şi a cere pîine. Iar cuviosul bătrîn luînd o bucăţică de pîine a dat-o pruncului şi, zîmbind, l-a întrebat cum îi este numele. „Leon mă numesc”. Apoi a zis către maică: „Pentru multa dragoste şi osîrdie pe care o ai către Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, mergînd totdeauna la biserica ei, care se numeşte Odighitria, Dumnezeu îţi dăruieşte pe pruncul acesta întreg şi sănătos şi-l vei vedea crescut bine în învăţătura cărţii, monah şi cleric şi mult te vei bucura de el. Căci va fi bun la obiceiuri, înţelept, cinstit şi slăvit, pentru că Domnul îl va păzi. Iar ceilalţi prunci, cîţi vei mai naşte, vor pătimi asemenea ca cei dintîi”. Femeia, închinîndu-se sfîntului, s-a dus şi toate acelea s-au împlinit mai pe urmă după proorocia sfîntului.

Odată a venit la sfîntul un om oarecare cunoscut lui şi cerea de la dînsul binecuvîntare de cale, fiindcă avea să se ducă în părţile Răsăritului, fiind trimis de stăpînul său pentru o trebuinţă oarecare. Cuviosul, uitîndu-se în faţa lui cu dinadinsul şi văzînd mai înainte cele ce aveau să i se întîmple în cale, a zis: „Rîul Helidon este înfricoşat, însă se va îmblînzi pentru păcătosul Vasile”. Grăind acestea, nimeni n-a înţeles ce a zis. Omul acela a plecat în calea sa, iar cînd era prin părţile Răsăritului s-a întîmplat în cale un rîu, pe care nu-l ştia, pentru că nu umblase niciodată pe calea aceea. Şi era rîul acela lat ca de douăzeci de stînjeni şi atît de repede, încît pasărea abia putea să zboare. Şi stînd pe mal, omul acela căuta un loc, apoi, îndrăznind, a mers călare, voind să treacă în partea cealaltă, dar îndată l-a luat repezeala rîului şi-l ducea prin mijloc spre mare; şi era în mare frică şi în primejdie de moarte, fiind aproape să se înece. Atunci a strigat de frică, zicînd: „Doamne, ajută-mi, pentru rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Vasile!” Abia a sfîrşit cuvîntul acela şi îndată a văzut pe Sfîntul Vasile umblînd pe rîu şi certînd repeziciunea apei, apoi a luat calul de frîu, l-a trecut pe celălalt mal şi s-a făcut nevăzut. Iar omul, scăpînd de înecare, a mulţumit lui Dumnezeu şi Cuviosului Vasile, plăcutul Lui.

Ajungînd apoi într-un sat oarecare, a poposit şi a întrebat de rîu, cum se numeşte. Şi i-au spus oamenii că se numeşte Helidon, adică rîndunică, pentru că se aseamănă cu repeziciunea zborului rîndunelei, şi pe mulţi care n-au ştiut să treacă pe el i-a dus în mare şi i-a înecat. Atunci omul şi-a adus aminte de cuvîntul cuviosului care i-a zis cînd l-a liberat pe cale: „Rîul Helidon este înfricoşat, dar se va alina pentru Vasile”. Atunci a strigat: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Încă una poftesc de la Tine, Stăpîne; mă rog să mă învredniceşti ca iarăşi să văd pe plăcutul Tău şi să sărut cinstitele lui cărunteţi!” După aceea, întorcîndu-se din cale, s-a dus la cuviosul şi a căzut la picioarele lui, mulţumindu-i şi spunîndu-i cele ce i se întîmplaseră, adică cum a arătat Dumnezeu spre dînsul mila Sa, prin rugăciunile lui cele sfinte.

Cel mai sus pomenit Grigorie, mireanul, era iubit de sfîntul, de vreme ce tînărul era îmbunătăţit în feciorie, în curăţie şi în pustnicie, petrecîndu-şi viaţa ca şi monahii în casa sa între mireni, cu averea care îi rămăsese de la părinţi. Acela se ducea adeseori la Cuviosul Vasile şi, învăţînd din buzele lui cele de miere curgătoare, s-a învrednicit a se numi ucenic. El avea deosebită dragoste şi credinţă către Sfîntul întîiul Mucenic Ştefan şi alerga la biserica lui şi o înfrumuseţa cu bună podoabă. Şi era un sat în părţile Traciei, aproape de cetatea Randist, unde voia să se ducă la vremea secerişului, pentru adunarea rodurilor; şi a venit mai întîi la cuviosul învăţător şi a luat binecuvîntare pentru cale. Apoi a intrat în biserica întîiului mucenic şi cu genunchii plecaţi s-a rugat mult, privind la sfînta lui icoană. Iar la sfîrşit a zis: „Iată, văd cale depărtată pe uscat şi pe mare. Deci tu, o, Sfinte întîiule Mucenice Ştefane, păzeşte-mă în calea aceasta de toată răutatea şi, precum am slujit după puterea mea sfîntului tău lăcaş, aşa şi tu, după darul cel dat de la Dumnezeu, să-mi fii în toată primejdia acoperitor, ajutător şi de grijă purtător”. Astfel rugîndu-se, s-a dus.

Mergînd el, i s-a întîmplat de a găsit un brîu la o gazdă unde se odihnise, avînd preţ de doi galbeni, pe care îl pierduse fiica celui cu casa. Cercetînd casnicii gazdei despre brîu, întrebînd şi pe oaspeţi despre dînsul, Grigorie, prin îndemnarea diavolească, a tăinuit brîul, zicînd în sine: „Cei ce au pierdut brîul sînt bogaţi, iar eu îl voi vinde şi, pentru mîntuirea lor, voi împărţi preţul la săraci”. Apoi, călătorind înainte pe calea apucată, a pierdut brîul său cel adevărat, fiind asemenea de doi galbeni, împreună cu punga în care erau patru galbeni, cît putea să-i ajungă pe cale, şi s-a mîhnit foarte de aceea. Atunci i s-a arătat în vis Cuviosul Vasile, arătîndu-i o ulcică stricată şi zicîndu-i: „Vezi vasul acesta sfărîmat şi netrebnic?” Grigorie răspunse: „Îl văd, stăpînul meu”.

Grăit-a sfîntul: „De-l va fura cineva, împătrit i se va cere şi i se va lua de la cel ce a furat ori în veacul de acum, ori în cel ce va să fie; şi de va fi bogat cel ce a furat, apoi din bogăţia lui se va lua a patra parte; iar de va fi sărac, apoi pentru a patra parte se va munci”. Grigorie zise: „Părinte, eu n-am furat niciodată nimic”. Sfîntul răspunse: „Brîul cel găsit al fiicei celui cu gazda, tăinuindu-l, zici că nimic n-ai furat?” Zis-a Grigorie: „Nu l-am furat, părinte, ci l-am găsit”. Zis-a sfîntul iarăşi: „Să ştii, fiule, că cel ce a găsit un lucru străin, pierdut, dacă nu-l va spune şi nu i-l va întoarce celui ce-l caută, ca un fur se va judeca. Deci, ţi se cădea să întorci ceea ce ai găsit, dar, de vreme ce ai tăinuit lucrul cel străin, pentru aceea ai pierdut al tău şi s-a luat de la tine mai mult decît împătrit, în faţa celor tăinuite; dar încă mai păzeşte-te, ca să nu pătimeşti ceva şi mai rău”.

Deşteptîndu-se din somn, Grigorie era în mare mîhnire, pe de o parte că a greşit, iar pe de alta, că ceva mai rău i-a spus înainte sfîntul; şi mergea întristat. Ajungînd la satul său şi adunînd rodurile, i s-a întîmplat o ispită mai amară decît cea dintîi. Astfel unul din argaţi, anume Alexandru, s-a însurat acolo după lege cu o fetişoară, anume Melitina, însă fermecătoare, rea la nărav şi preadesfrînată, care spre necurata poftă era atît de neînfrînată, încît în puţină vreme pe toţi bărbaţii de primprejur i-a atras spre a sa fărădelege; şi nimeni nu putea să deschidă gura asupra ei, pentru că, dacă auzea pe cineva grăind ceva rău de dînsa, îndată rînduia asupra aceluia boală cumplită.

Prin farmece şi pe bărbatul ei, de care era bătută, după vrednicie, pentru ale ei fărădelegi, cu neputinţe atît de mari îl obosise, încît nici muştele nu mai putea să le alunge de la sine. Şi de multe ori, fiind mînioasă, îl bătea cu băţul sau cu varga şi-l izgonea din casă, căci el nu putea să se împotrivească ei, fiind chinuit de dureri pînă în sfîrşit. Şi se povestea şi despre maica ei, că atît de mare fermecătoare era, încît cu farmecele ţinea în loc zburarea păsărilor, oprea pornirea rîului şi pe dobitoace nu le lăsa să umble şi alte multe răutăţi făcea, pe care omul nu este liber să le grăiască.

Acea vrăjitoare, asemănîndu-se maicii sale, făcea fapte şi mai rele, dîndu-se în desfrînare nemăsurată. Şi dacă cineva ar fi zis vreun cuvînt rău asupra ei, acela, după două sau trei luni, cădea în slăbănogire; iar dacă ar fi îndrăznit cineva s-o lovească cu mîna, acela, neajungînd pînă a treia zi, murea. Acea fermecătoare şi desfrînată văzînd pe Grigorie tînăr şi frumos la chip, s-a rănit de podoaba lui şi voia să-l amăgească spre a sa necurată amestecare.

Deci, fără de ruşine umbla în urma lui şi în toate zilele făcea lucruri înaintea ochilor lui, iar noaptea trimitea asupra lui visuri, arătîndu-i faţa sa şi aţîţînd într-însul pofta. Şi Grigorie ajunsese în mare tulburare a gîndului său, în învăluirea şi în furtuna poftei trupeşti, diavolii aprinzînd nevăzut într-însul focul poftei, iar acea tînără desfrînată amăgindu-l cu ochii, cu cuvintele şi cu toate chipurile cele desfrînate. Şi dacă nu i-ar fi ajutat Domnul, cu rugăciunile Sfîntului întîiului Mucenic Ştefan şi cu ale Cuviosului Vasile, s-ar fi sălăşluit în iad, prin căderea sufletului în păcat. Pentru că se lupta cu gînduri desfrînate ziua şi noaptea şi uneori slăbea cu gîndul, iar alteori tare se împotrivea gîndului, nevrînd să-şi întineze feciorescul său trup, care din pîntecele cel de maică nu cunoscuse femeie.

De multe ori voia să izgonească cu necinste de la sine pe neruşinata aceea, dar se temea de boala cea din farmece făcute de ea, precum s-a întîmplat la mulţi; şi-şi aducea aminte de prooroceştile cuvinte ale Cuviosului Vasile, pe care i le grăise în vis: „Păzeşte-te ca să nu pătimeşti ceva şi mai amar”. Pentru că, ce poate unui bărbat curat să-i fie mai amar, decît o primejdie ca aceea, cînd corabia fecioriei îi este aproape de înecare. Apoi, voind de mii de ori mai bine să moară decît să piardă fecioria sa cea păzită pentru dragostea lui Hristos, a luat îndrăzneală şi, pornindu-se cu multă mînie, cu băţul şi cu cuvinte de ocară a izgonit de la sine pe neruşinata aceea, strigînd la ea: „O, fiică a lui Belzebul, de vei îndrăzni mai mult să vii la mine, apoi trupul tău cel necurat îl voi sfărîma în bucăţi cu bătăile”. De atunci desfrînata a lăsat şi gîndurile de desfrînare.

După aceasta, acea necurată fermecătoare, făcînd răzbunare, a adus asupra lui o boală cumplită, în care el era să moară, de nu l-ar fi tămăduit Sfîntul şi întîiul Mucenic Ştefan şi Cuviosul Vasile, prin arătarea sa, de care lucru singur Grigorie scrie astfel: După cîteva zile, fiind un zăduf mare, am mers la rugăciune la biserica Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, din mijlocul viilor, şi era Duminică. Iar după săvîrşirea rugăciunilor, m-am odihnit puţin lîngă biserica aceea. Şi iată am văzut în vis un nor negru, venind de sus şi căzînd peste mine, apoi un glas am auzit, zicînd: „Pri-meşte ceea ce ţi-a făcut Melitina”. Şi mi s-a făcut norul acela foarte greu şi rece şi mi-a intrat în cele dinăuntru. Şi deşteptîndu-mă, m-am aflat cuprins de boală cumplită şi am cunoscut că mi s-a pricinuit acea boală de la desfrînata aceea, de vreme ce nu m-am învoit la pofta ei necurată.

Sculîndu-mă de acolo cu osteneală, m-am dus gemînd şi m-am culcat pe patul meu. Şi din zi în zi grea mi s-a făcut boala, încît de porţile morţii mă apropiasem. Apoi m-a cuprins un foc fără de măsură şi toate mădularele mele tremurau ca o trestie uscată. Şi astfel mi-a fost boala, încît mintea omenească nu poate să spună, şi, neputînd s-o sufăr, mă sculam şi, fugind, mă aruncam pe la umbra copacilor pentru răcorire şi de acolo mă porneam în apele din pîraie, vrînd să-mi răcoresc văpaia ce era în mine. Şi de multe ori gîndeam să mă înec, neputînd suferi cumplita durere. Şi strigam de durere: „O, nevoie! O, de este astfel focul gheenei, mai bine ar fi fost să nu se nască omul”. Iar faţa de om n-o cunoşteam, nici nu puteam să vorbesc cu cineva şi o noapte mi se părea că este mai lungă decît patruzeci de ani.

Chinuindu-mă de boală pînă în sfîrşit şi slăbind foarte, mi se părea a fi undeva, într-o vale adîncă, ale cărei coaste erau foarte înalte spre răsărit şi apus. Iar eu, stînd pe partea cea dinspre apus, începeam a mă pogorî, ca şi cum alunecam încet în prăpastia cea fără de fund şi, de mare frică fiind cuprins, mi-am adus aminte de Sfîntul întîiul Mucenic Ştefan; apoi, greu suspinînd, am plîns şi am zis: „Sfinte întîiule Mucenic, astfel ai ascultat rugăciunile mele, cu care m-am rugat în biserica ta, cînd am ieşit din împărăteasca cetate? Iată, mă pogor în prăpastie şi de acum nu mă vei mai vedea, pentru că nici nu voi mai sluji de acum înainte, căci văd că de porţile morţii m-am apropiat”. Şi, căutînd spre partea văii dinspre răsărit, am văzut acolo ca o altă lume de limbi pămînteşti nespuse; apoi am zărit de acolo venind spre mine pe Sfîntul întîiul Mucenic Ştefan, în stihar roşu, grăindu-mi cu dragoste: „Ce-ţi este ţie, iubitule? De ce pătimeşti? Nu te mîhni asupra mea că n-am fost aici, deoarece am cercetat bisericile mele cele ce sînt în toată lumea, precum fac şi ceilalţi sfinţi. Iar acum, iată, am venit! Dar, o, ce necuraţi fermecători! Vezi, cum ticăloşii pot vătăma pe oameni cu voia lui Dumnezeu?” Apoi l-am întrebat: „Ce sînt aceste înalte coaste ale văii acesteia şi ce este prăpastia aceasta ce se vede?” Răspuns-a sfîntul: „Acestea sînt porţile morţii, iar prăpastia aceasta este aceea pe care toţi cei ce mor o trec cu multă osteneală, pînă ce ajung în acea parte a răsăritului şi acolo este cărarea care duce în cealaltă lume”. Şi am zis către dînsul: „Deci şi eu, stăpîne al meu, precum văd, iată mor”. Acela a răspuns: „Şi ce este dacă mai aştepţi, fiind adus aici?” Iar eu, din adîncul inimii suspinînd şi gemînd, am zis: „Să nu-mi fie mie aceasta acum, stăpîne al meu, pentru că nu sînt gata de moarte”. Şi apucîndu-mă sfîntul de mînă, m-a scos din prăpastia aceea şi m-a dus pe partea văii dinspre răsărit, la un loc înalt, şi mi-a zis: „Iată, eşti scos din iadul morţii”. Şi îndată m-am aflat umblînd într-o curte minunată.

Dar, deoarece mi se părea că de durerile cele grele nu pot umbla, Sfîntul întîiul Mucenic, cu o dumnezeiască dulceaţă suflînd, mi-a arătat umerii săi, zicîndu-mi: „Urcă în spatele meu şi vom merge”. Astfel trecînd noi prin curtea aceea, am văzut nişte vase mari de piatră, albe ca zăpada, care încăpeau într-însele cîte o sută, două sute şi trei sute de măsuri şi erau pecetluite. Şi am întrebat pe sfîntul: „A cui este această curte şi aceste vase, şi ce este într-însele?” Răspuns-a sfîntul: „Toate acestea sînt ale Cuviosului Vasile, care te-a primit pe tine, ca pe un fiu al său; iar în vase este duhovnicescul untdelemn cel dat lui de la Dumnezeu, cu care unge pe cei păcătoşi ce vin la dînsul, îi curăţă de necurăţiile lor şi fii ai lui Dumnezeu îi face, pentru că este ca unul din Apostoli şi multe suflete din gura satanei le-a izbăvit”.

Am întrebat iarăşi pe sfînt: „Unde mergem acum, stăpîne al meu?” El mi-a răspuns: „Mergem la Cuviosul Vasile”. Şi încă vorbind noi, iată că Sfîntul Vasile ieşea dintr-o cămară întru întîmpinarea noastră şi a zis către dînsul întîiul Mucenic Ştefan: „Aşa, o, Părinte Vasile, pe iubitul tău fiu Grigorie, în vremea cea de nevoie l-ai lăsat; şi de n-aş fi apucat înainte să-i ajut, ar fi murit cu adevărat!” Răspuns-a cuviosul: „Te-am văzut pe tine, fericite, fiind cu dînsul, şi pentru aceea eu n-am mers la el. Însă acum, de este cu plăcere lui Dumnezeu, să facem cu dînsul cea mai desăvîrşită milă”.

Amîndoi sfinţii mergeau împreună, avîndu-mă pe mie între dînşii; şi am ajuns la un loc foarte întunecos, în care am văzut un balaur mare şi înfricoşat, iar Cuviosul Vasile a grăit: „Acest balaur puţin de n-a omorît pe fiul meu, Grigorie”. Apoi, luînd o piatră mare, a lovit pe balaurul acela şi l-a ucis. După aceea, ne-am aflat în împărăteasca cetate, la biserica Sfîntului întîiului Mucenic Ştefan şi am auzit înăuntru glas de tineri, care cîntau cu dulceaţă Domnului. Şi a zis către mine Sfîntul Mucenic Ştefan: „Iată, cu darul lui Hristos, eşti sănătos! Intră şi tu în biserică şi cîntă cîntare de mulţumire Stăpînului a toate, Dumnezeu, Cel ce ţi-a arătat milostivirea Sa cea multă”. Iar eu, îndată închinîndu-mă folosito-rilor mei, Sfîntului Ştefan şi Cuviosului Vasile, am intrat în biserică, cîntînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme?, apoi am cîntat şi cealaltă parte a psalmului aceluia. Iar tinerii aceia preafrumoşi, văzîndu-mă, s-au bucurat de mine şi mi-au zis: „Vino, iubitul nostru, de te veseleşte împreună cu noi!”

La aceste cuvinte a încetat vedenia, iar eu, venindu-mi în fire, m-am minunat şi m-am simţit sănătos. Apoi, luînd puţină mîncare, m-am întărit şi am adormit cu mulţumire. Iar după ce m-am deşteptat, am început a umbla şi, în puţin timp însănătoşindu-mă desăvîrşit, m-am urcat în corabie şi am plecat la Constantinopol, spunînd la toţi cele ce mi s-au întîmplat, cum m-am izbăvit de moarte cu rugăciunile Sfinţilor Ştefan şi Vasile.

În acel timp, fericita Teodora, cea mai sus pomenită, luînd rînduiala monahicească, s-a mutat către Domnul. Aceasta a slujit mult în timpul Cuviosului Vasile şi toţi cîţi aveau dragoste duhovnicească către cuviosul s-au mîhnit pentru Teodora, deoarece sfîntul, fiind bătrîn, o avea pe dînsa mijlocitoare, căci pe toţi îi primea cu dragoste şi cu cuvinte bune îi mîngîia, că era blîndă şi milostivă, iubitoare de Hristos, întreagă la minte şi plină de înţe-legere duhovnicească.

Deci, lui Grigorie i-a venit dorinţa ca să ştie unde se află Teodora după mutare. Care parte a dobîndit? Cea din dreapta, sau cea din stînga? Oare s-a învrednicit de vreo milă şi uşurare de la Dumnezeu, pentru că slujise Sfîntului Vasile cu atîta osîrdie? Gîndindu-se la aceasta, ruga adeseori pe Cuviosul Vasile să-i spună cele despre dînsa, căci credea fără îndoială că plăcutului lui Dumnezeu, Vasile, nu-i este tăinuit ceva despre sufletul ei. Şi adeseori cu multe rugăciuni supăra pe sfîntul bătrîn. Nevrînd sfîntul să mîhnească desăvîrşit pe duhovnicescul său fiu, s-a rugat Domnului pentru dînsul, ca adică întru vedenie să i se descopere lui cele despre Teodora.

Deci, în aceeaşi noapte, odihnindu-se Grigorie, a văzut în vedenia somnului pe fericita Teodora, într-un locaş luminos, gătit de Dumnezeu Cuviosului Vasile, care era strălucit cu cereasca slavă şi de negrăite bunătăţi plin. Într-acel locaş era sălăşluită Cuvioasa Teodora, cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Vasile; căci lui cu osîrdie şi cu iubire de osteneală în lumea aceasta a slujit ani destui şi s-a învrednicit a vieţui în locaşul aceluia în viaţa cea fericită, prin rugăciunile lui cele sfinte.

Văzînd-o, Grigorie s-a bucurat, iar cu vorbirea ei din destul, s-a mîngîiat. Apoi a întrebat-o, cum s-a despărţit de trup, cum a trecut nevoia morţii şi cum a străbătut printre duhurile văzduhului. Ea a început a-i spune astfel:

Fiule Grigorie, de înfricoşat lucru ai întrebat, de care şi a pomeni îmi este spaimă; pentru că vedeam feţe pe care niciodată nu le-am mai văzut şi auzeam cuvinte, pe care nu le-am auzit niciodată. Şi ce voi zice? Cele cumplite şi grele, de care nu nădăjduiam, m-au întîmpinat atunci, pentru faptele mele. Dar cu rugăciunile şi cu ajutorul Cuviosului Vasile, celui de obşte părinte al nostru, toate mi-au fost uşoare. Cum îţi voi spune, o, fiule, durerea cea trupească, îngrozirea şi nevoia ce se face la cei ce mor? Pentru că, precum cineva care cade într-un foc mare şi arzînd se face cenuşă, astfel şi durerea cea de moarte şi amarul ceas al despărţirii sfărîmă pe om. Căci, cu adevărat, cumplită este moartea celor păcătoşi asemenea mie, căci şi eu am fost făcătoare de păcate, iar pentru cei drepţi nu ştiu cum este.

Deci, cînd m-am apropiat de sfîrşitul vieţii mele şi a sosit ceasul despărţirii de trup, am văzut mulţime de arapi stînd îm-prejurul patului meu, ale căror feţe erau ca funinginea şi ca smoala de negre, iar ochii precum cărbunii de foc, a căror vedere era atît de grozavă, ca şi gheena focului. Aceia au început a face gîlceavă şi tulburare, unii răgind ca dobitoacele şi ca fiarele, alţii lătrînd ca şi cîinii, alţii urlînd ca lupii, alţii guiţînd ca porcii şi toţi căutînd asupra mea, se iuţeau, mă îngrozeau, se repezeau scrîşnind cu dinţii şi vrînd ca îndată să mă înghită; şi pregăteau nişte hîrtii, ca şi cum aşteptau să vină vreun judecător acolo, şi îşi desfăceau toate cărţile în care erau scrise toate faptele mele cele rele. Atunci, săracul meu suflet a fost în frică şi în cutremur mare. Şi nu-mi era destulă amărăciunea morţii, ci şi acea înfricoşată vedere a arapilor celor groaznici mi-a fost ca o altă moarte mai cumplită.

Deci, îmi întorceam ochii mei încoace şi încolo, ca să nu văd înfricoşatele lor feţe, nici să le aud glasul lor, dar nu puteam să scap de dînşii, pentru că pretutindeni fără număr îi vedeam pe ei înarmîndu-se şi nu era cine să-mi ajute. Într-o primejdie ca aceasta, slăbind pînă în sfîrşit, am văzut doi îngeri purtători de lumină ai lui Dumnezeu venind la mine în chip de tineri frumoşi, a căror frumuseţe nu este cu putinţă a spune. Feţele lor erau prealumi-noase, ochii privind cu dragoste, părul capului lor era ca zăpada de alb, avînd strălucire în chipul aurului, hainele lor ca fulgerul, încinşi cu brîie de aur cruciş.

Aceia, apropiindu-se de patul meu, au stat de-a dreapta mea, vorbind încetişor unul cu altul. Iar eu, văzîndu-i pe dînşii, m-am bucurat cu inima şi cu ochii veseli priveam spre ei. Iar negrii aceia arapi, văzîndu-i pe aceştia, s-au cutremurat şi s-au mai depărtat. Şi un tînăr purtător de lumină a zis cu mînie către întunecaţii aceia, grăind: „O, neruşinaţilor, blestemaţilor, întunecaţilor, răilor vrăjmaşi ai neamului omenesc, pentru ce totdeauna apucaţi mai înainte a veni la cei ce mor şi, făcînd gîlceavă, îngroziţi şi tulburaţi pe tot sufletul ce se desparte de trup? Ci nu vă prea bucuraţi, pentru că aici nu veţi afla nimic; căci milostivirea lui Dumnezeu este cu dînsa şi nu veţi avea parte de sufletul acesta”.

Acestea grăind îngerul, îndată s-au întărîtat arapii, făcînd mare chiot şi gîlceavă şi au început a arăta lucrurile mele cele rele făcute din tinereţe şi ziceau: „Nimic întru dînsa nu avem? Dar aceste păcate ale cui sînt? Au nu singură ea a făcut acestea?” Aşa gîlcevind, aşteptau moartea. Şi iată a venit moartea ca un leu răcnind, cu chipul foarte înfricoşat, asemănarea ei ca şi cum i-ar fi fost omenească, iar trup neavînd nicidecum, numai din oase omeneşti fiind alcătuită. Şi purta felurite unelte de muncire, săbii, săgeţi, suliţe, bărzi, coase, seceri, ţepuşi, pile, topoare, tesle, undiţe şi alte unelte neştiute.

Pe acelea văzîndu-le smeritul meu suflet, s-a cutremurat de frică. Şi au zis sfinţii îngeri către moarte: „De ce zăboveşti? Dezleagă sufletul acesta din legăturile trupeşti! Degrabă să-l dezlegi, pentru că nu are multă greutate de păcate!” Şi îndată apropiin-du-se aceea de mine, a luat un fier mic şi a început a-mi tăia mai întîi picioarele mele, după aceea mîinile, apoi cu celelalte unelte pe toate celelalte mădulare ale mele le slăbea, încheieturile din alcătuiri desfăcîndu-le. Şi nu aveam nici mîini, nici picioare, ci tot trupul meu amorţind, nu mă puteam mişca mai mult. După aceea, a luat tesla şi mi-a tăiat capul. Şi n-am putut să-mi mai mişc capul, iar după toate acestea a făcut într-un pahar oarecare amestecare şi, la buzele mele lipindu-l, cu sila m-a adăpat. Şi atît era de amară băutura aceea, încît, neputînd suferi, sufletul meu s-a scuturat şi a sărit din trup, smulgîndu-se cu sila. Şi îndată îngerii purtători de lumină l-au luat pe mîinile lor, iar eu, căutînd înapoi, am văzut trupul meu zăcînd fără de suflet, nesimţitor şi nemişcat. Căci precum cineva se dezbracă de haina sa şi, aruncînd-o, stă căutînd spre dînsa, aşa şi eu mă uitam spre trupul meu, de care ca de o haină mă dezbrăcasem şi mă minunam foarte.

Ţinîndu-mă sfinţii îngeri, m-au înconjurat diavolii cei ce erau în chip de arapi, strigînd: „Mulţime de păcate are sufletul acesta. Deci, să ne răspundă nouă!” Şi arătau păcatele mele. Iar sfinţii îngeri au început a căuta faptele mele cele bune şi aflau, cu darul Domnului, cîte cu ajutorul Lui se făcuseră.

Deci au adunat toate acele fapte bune ce le făcusem cîndva: dacă am dat cîndva milostenie la săraci sau am hrănit pe flămînd, am adăpat pe cel însetat, am îmbrăcat pe cel gol, pe străin l-am adus în casă şi l-am odihnit, sfinţilor am slujit, de am cercetat pe bolnavi şi pe cei din temniţă i-am ajutat, de am mers cîndva cu osîrdie la biserică şi m-am rugat cu umiliţă şi cu lacrimi, cîntarea şi citirea bisericească am ascultat-o cu luare-aminte, am adus tămîie şi lumînări, ori altă oarecare aducere, am turnat untdelemn în candele, spre luminarea sfintelor icoane, şi le-am sărutat cu bună cucernicie; de am postit şi m-am înfrînat miercurea şi vinerea şi toate sfintele posturi, de am făcut închinăciuni şi privegheri de noapte, de am suspinat cîndva din inimă către Dumnezeu şi am plîns pentru păcatele mele; de am mărturisit lui Dumnezeu înaintea duhovnicescului părinte păcatele mele cu durere din inimă pentru dînsele şi dacă mi-am făcut canon pentru dînsele, de am făcut ceva bine aproapelui şi de nu m-am mîniat asupra celui ce-mi vrăjmăşuia mie, de am răbdat vreo mustrare şi ocară şi n-am pomenit răul şi de am răsplătit bine pentru rău. De m-am smerit, de am suspinat pentru primejdie străină şi mi-a fost milă de cei ce pătimeau, dacă pe cel ce plîngea l-am mîngîiat şi am dat cuiva mînă de ajutor, de am dat îndemnare de ajutor cuiva spre faptă bună, ori de la lucru rău am întors pe cineva, sau de mi-am întors ochii de la deşertăciuni şi mi-am oprit limba de la jurăminte, minciuni, clevetiri, ori de la vorbă deşartă.

Şi pe toate cele mai mici fapte bune ale mele le adunau una după alta şi le pregăteau să le pună în cumpănă, împotriva lucrurilor mele celor rele. Arapii, văzînd aceea, scrîşneau din dinţi asupra mea, pentru că voiau să mă apuce din mîinile îngerilor şi să mă arunce în fundul iadului.

Într-acea vreme s-a arătat acolo fără de veste Cuviosul Părintele nostru Vasile şi a grăit către îngeri: „Stăpînii mei, acest suflet mult mi-a slujit, îngăduind bătrîneţile mele, şi m-am rugat lui Dumnezeu pentru dînsul şi mi l-a dăruit”. Zicînd aceasta, a scos din sînul său o pungă plină de galbeni – care sînt rugăciunile Bisericii şi ale sfinţilor pentru cei ce mor creştineşte – şi a dat-o la sfinţii îngeri, zicînd: „Cînd veţi trece vămile din văzduh şi vor începe duhurile cele viclene a strîmtora sufletul acesta, să-l răscumpăraţi cu acestea, din datoriile lui; pentru că eu sînt bogat, cu darul lui Dumnezeu, adunînd comoară mare, din sudorile şi ostenelile mele şi dăruiesc punguşoara aceasta sufletului ce mi-a slujit”. Zicînd acestea, s-a dus.

Văzînd acestea viclenii diavoli, au rămas în nepricepere; apoi, ridicînd glasuri de plîngere, se făcură nevăzuţi. Şi a venit iarăşi plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, aducînd cu sine vase multe cu unt-delemn curat şi cu mir de mult preţ, pe care, deschizîndu-le unul cîte unul, le-a turnat pe toate peste mine şi m-am umplut de bună mireasmă duhovnicească şi am cunoscut că m-am schimbat şi m-am făcut foarte luminoasă. Apoi, cuviosul a zis iarăşi către sfinţii îngeri: „Stăpînii mei, după ce veţi săvîrşi toate cele ce se cuvin sufletului acestuia, să-l duceţi în casa gătită mie de Domnul, ca să petreacă acolo”. Zicînd acestea, s-a făcut nevăzut; iar sfinţii îngeri m-au luat şi m-au dus prin văzduh, spre răsărit.

Vama întîi – a vorbirii în deşert

Mergînd noi de pe pămînt la înălţimea cerului, ne-au întîmpinat la început duhurile văzduhului de la întîia vamă, la care se întreabă păcatele şi cuvintele omeneşti cele deşarte, nebune şi fără de rînduială, şi îndată am stat acolo. Apoi ne-a scos multe cărţi, în care erau scrise toate cuvintele vorbite din tinereţile mele. De am vorbit vreodată ceva fără treabă şi fără socoteală, iar mai ales de am grăit cuvinte de ruşine sau am făcut deşertăciuni şi rîs în tinereţile mele, precum este obiceiul tinerilor. Am văzut acolo scrise toate cuvintele mele cele nebuneşti, vorbele necurate, cîntecele lumeşti fără de ruşine, strigările fără de rînduială, rîsurile şi hohotele şi mă mustrau cu aceasta, că îmi arătau vremile, locurile, persoanele, cînd, unde şi cu cine m-am îndeletnicit la vorbe deşarte şi am mîniat pe Dumnezeu prin cuvintele mele, nesocotind că este păcat, nici nu m-am mărturisit la părintele meu duhovnicesc, nici nu m-am pocăit.

Văzînd acestea, am tăcut ca o mută, neavînd ce răspunde duhurilor viclene, pentru că mă biruiau cu adevărat şi mă miram în mine cum nu s-a uitat de dînşii acel lucru care era trecut de atîta mulţime de ani, pe care eu demult îl uitasem şi după aceea nici în minte nu l-am cugetat vreodată; iar ei mi le puneau înainte, ca şi cum astăzi le-aş fi grăit, întrebîndu-mă despre toate cu de-amănuntul şi-mi aduceam aminte de toate, că aşa au fost. Apoi, tăcînd şi ruşinîndu-mă, tremuram de frică, iar sfinţii îngeri care mă duceau, împotriva acelor păcate ale mele, au pus unele din faptele cele bune pe care le făcusem mai pe urmă şi, neajungînd acelea, au împlinit din darurile Cuviosului Părintelui meu Vasile şi m-au răscumpărat. Iar de acolo am mers mai departe.

Vama a doua – a minciunii

Ne-am apropiat de altă vamă, ce se chema a minciunii, la care se întreba de tot cuvîntul mincinos; iar mai ales, de călcarea jurămîntului, de chemările numelui Domnului în deşert, de mărturia mincinoasă, de neîmplinirea făgăduinţelor făcute către Dumnezeu, de mărturisirea păcatelor ce se face neadevărată şi de altele asemenea ca acelea mincinoase. Iar duhurile vămii aceleia erau iuţi şi sălbatice, tare mustrau şi întrebau; cînd ne-am oprit, îndată au început a ispiti cu de-amănuntul şi am fost vădită pentru două lucruri mici, că mi s-a întîmplat a minţi, nesocotind aceea ca păcat, şi că de multe ori, de ruşine, nu mă mărturiseam cu adevărat înaintea părintelui meu cel duhovnicesc. Iar călcări de jurăminte şi mărturii mincinoase şi altele asemenea ca acelea, n-au aflat în mine, cu darul lui Hristos. Însă, pentru minciunile care se aflaseră la mine, dănţuiau şi voiau să mă răpească din mîinile celor ce mă duceau; dar sfinţii îngeri, punînd împotriva acelor păcate unele din faptele mele cele bune şi mai multe din darurile părintelui meu, m-au răscumpărat şi am mers mai sus fără primejdie.

Vama a treia – a osîndirii, clevetirii şi judecăţii aproapelui

După aceea am ajuns la altă vamă, care se cheamă a osîndirii şi a clevetirii. După ce ne-am oprit acolo, am văzut cît de greu păcat este a osîndi pe aproapele şi cît de mare rău este a cleveti pe cineva, a osîndi, a defăima, a huli, a batjocori şi a rîde de păcatul străin, iar pe ale tale a nu le vedea. Pentru că pe unii ca aceştia cumpliţii întrebători îi cercetau ca pe nişte antihrişti, care au răpit mai înainte cinstea lui Hristos şi s-au făcut judecători şi pierzători celor de aproape ai lor, fiind singuri vrednici de mii de osîndiri. Dar în mine, prin darul lui Hristos n-au aflat mult acolo, pentru că mă păzeam cu dinadinsul în toate zilele vieţii mele să nu osîndesc pe nimeni, nici să clevetesc, nici să rîd de cineva, nici să hulesc pe cineva; însă, uneori, din întîmplare auzind pe alţii osîndind, sau clevetind, sau rîzînd de cineva, mă plecam spre dînşii puţin cu mintea, sau din nepază adăugam la acelea cîte o vorbă; dar îndată mă întorceam, căindu-mă în sine, şi aceea mi s-a pus în osîndire ca clevetire, de întrebătorii aceia. Deci şi de acolo răscumpărîndu-mă sfinţii îngeri cu darul Cuviosului Vasile, au mers împreună cu mine mai sus.

Vama a patra – a lăcomiei şi beţiei

Am trecut la altă vamă, care se numeşte lăcomia pîntecelui. Şi îndată au alergat asupra noastră acele duhuri necurate, bucurîndu-se ca de o dobîndă aflată de ei. Şi am văzut chipurile duhurilor foarte necurate, care închipuiau prin sine pe iubitorii de desfătări şi pe nesăţioşii cu pîntecele şi pe urîţii beţivi, dintre care unii se arătau că poartă vase şi căldări cu mîncăruri, iar alţii, pahare şi ulcioare cu băuturi; dar se vedea hrana şi băutura aceea gunoi necurat şi întinare. Deci se arătau diavolii a fi ca nişte îmbuibaţi şi beţi, ca cei ce cîntă din cimpoi şi din toate instrumentele, după asemănarea cîrciumarilor şi a benchetuitorilor, bătîndu-şi joc de sufletele păcătoşilor celor duşi la vama lor. Aceia, ca şi cîinii înconjurîndu-ne şi oprindu-ne, îndată mi-au adus înainte toate păcatele mele. Adică de am mîncat în taină vreodată, sau am mîncat peste măsură şi trebuinţă, sau de dimineaţă ca dobitocul am mîncat fără rugăciune şi fără semnul Crucii. Apoi, de cîte ori am mîncat în sfintele posturi mai înainte de obişnuita pravilă bisericească, sau mai înainte de masă, sau din neînfrînare am gustat ceva, sau la masă peste măsură m-am săturat.

Asemenea şi beţiile mele toate mi le arăta, punîndu-mi înainte paharele şi vasele din care m-am îmbătat şi numărul paharelor băute, zicîndu-mi: „Atîtea pahare ai băut în cutare vreme, la cutare banchet şi nuntă cu acei oameni. Iar în altă vreme şi în alt loc, cu atîtea pahare te-ai îmbătat pînă la nesimţire şi iarăşi în alt loc şi vreme, atîtea sticle ai umplut de vin sau de altă băutură; şi atît de mult ai benchetuit cu muzică şi jocuri, plesnind, cîntînd şi sărind, încît abia ai fost adusă la casa ta, slăbită de beţia cea fără măsură”. Apoi îmi arătau şi acele pahare cu care uneori în zile de post de dimineaţă am băut pînă la îmbătare şi nu le socoteam ca păcat, nici nu mă pocăiam şi pe alţii îi atrăgeam la mese şi beţii, sau în zile de praznic şi în Duminici, mai înainte de Sfînta Liturghie, am băut undeva un pahar. Pe toate acelea şi alte plăceri şi beţii ale mele mi le puneau înainte, îmi luau seama şi se bucurau, ca şi cum mă aveau în mîinile lor şi în fundul iadului vrînd să mă ducă.

Iar eu tremuram, văzîndu-mă mustrată de toate acestea şi neavînd ce să răspund împotrivă. Dar sfinţii îngeri, scoţînd destule din darurile Cuviosului Vasile – adică rugăciunile sfinţilor şi slujbele Bisericii şi milostenia -, împotriva acelora au pus pentru mine răscumpărare. Iar diavolii, văzînd răscumpărarea mea, au făcut tulburare, zicînd: „Amar nouă! Am pierdut osteneala noastră! A pierit nădejdea noastră!” Şi aruncau în văzduh hîrtiile pe care le aveau scrise asupra mea. Iar eu, văzînd acestea, mă înveseleam şi ne-am dus de acolo fără primejdie.

Mergînd, sfinţii îngeri vorbeau între ei, zicînd: „Cu adevărat mare ajutor are sufletul acesta, de la plăcutul lui Dumnezeu, Vasile. Şi, dacă nu i-ar fi ajutat cu ostenelile şi rugăciunile lui, multă primejdie ar fi răbdat, trecînd aceste ispitiri din văzduh”. Iar eu, luînd îndrăzneală, am zis către sfinţii îngeri: „Stăpînii mei, mi se pare că nimeni nu ştie, din cei ce trăiesc pe pămînt, ce se face aici şi ce îl aşteaptă pe sufletul cel păcătos după moarte”.

Sfinţii îngeri mi-au răspuns: „Au doar nu mărturisesc pentru acestea dumnezeieştile Scripturi, care totdeauna se citesc în biserici şi se propovăduiesc de sfinţii slujitori ai lui Dumnezeu? Însă cei ce s-au împătimit spre pămînteştile deşertăciuni, nu bagă în seamă de aceasta şi, socotind că îmbuibarea şi beţia din toate zilele le este desfătare, mîncînd în toate zilele fără saţ, îmbătîndu-se fără frică de Dumnezeu, avînd pîntecele în loc de Dumnezeu, nici nu gîndesc la viaţa ce o să fie, nici nu-şi aduc aminte de scriptura care zice: Amar vouă, celor ce vă săturaţi acum, căci veţi flămînzi, şi celor ce vă îmbătaţi, că veţi înseta. Pentru că ei socotesc că sînt basme cele din Sfînta Scriptură şi petrec fără grijă, cu dansuri benchetuind şi în toate zilele, ca şi bogatul cel din Evanghelie, veselindu-se luminat.

Însă cîţi dintr-înşii sînt milostivi şi înduraţi şi fac bine săracilor şi scăpătaţilor şi ajută pe cei ce le trebuie ajutor, aceia cu lesnire cîştigă de la Dumnezeu iertare de păcatele lor şi trec vămile fără supărare pentru milostenia lor. Pentru că Scriptura zice: Milostenia izbăveşte din moarte şi acoperă mulţime de păcate. Cei ce fac milostenie şi dreptate se vor îndestula de viaţă. Iar cei ce nu se sîrguiesc să-şi cureţe păcatele cu milosteniile, acelora nu le este cu putinţă să scape de aceste întrebări; căci îi răpesc aceia pe care i-ai văzut, întunecaţi la chip, boierii vămilor şi, muncindu-i cumplit, îi pogoară în chinurile iadului şi-i ţin în legături pînă la înfricoşata judecată a lui Hristos. Deci, nu ţi-ar fi fost cu putinţă să treci acestea, de n-ai fi cîştigat răscumpărarea din dăruirile Cuviosului Vasile.

Vama a cincea – a lenevirii

Astfel vorbind, am ajuns la altă vamă, ce se cheamă a lenevirii, unde se cercetează toate zilele şi ceasurile cele petrecute în zadar şi se opresc cei ce mănîncă osteneli străine, iar ei nu vor să lucreze, precum şi cei care sînt plătiţi şi după datorie nu lucrează. Se mai cercetează acolo şi cei ce nu se îngrijesc de lauda lui Dumnezeu, se lenevesc în zile de praznic şi Duminicile să meargă în biserică la Utrenie, la dumnezeiasca Liturghie şi la celelalte slujbe ale lui Dumnezeu. Trîndăvia şi neîngrijirea se cercetează acolo şi fiecare mirean ori duhovnic cu de-amănuntul se întreabă de lenevire şi de nepurtarea de grijă pentru sufletul său. De aceea mulţi de acolo se duc în prăpastia iadului. Acolo şi eu fiind mult întrebată, nu mi-ar fi fost cu putinţă să mă eliberez de datoriile păcatului aceluia, de nu ar fi împlinit neajungerea mea dăruirea Cuviosului Vasile, prin care, răscumpărîndu-mă, m-am izbăvit cu darul lui Hristos.

Vama a şasea – a furtului

Am mers apoi la vama furtului, la care, deşi ne-am împiedicat puţin, am trecut, nedînd mult acolo, pentru că nu s-a găsit în mine furtişag, afară de care se făcuse în copilăria mea foarte puţin, din neînţelegere.

Vama a şaptea – a iubirii de argint

De acolo am mers la vama iubirii de argint şi a zgîrceniei. Însă şi pe aceea îndată am trecut-o, pentru că, acoperindu-mă Domnul în viaţa mea, nu m-am îngrijit de multă avere, nici n-am fost iubitoare de argint. Cu cele pe care mi le trimitea Domnul, mă îndestulam. Nici nu eram avară, ci, din cele ce aveam, împărţeam cu osîrdie la cei ce aveau trebuinţă.

Vama a opta – a cametei

Mergînd mai sus am găsit vama care se cheamă camătă, unde se cercetează cei ce îşi dau argintul lor cu camătă şi fac dobîndă necurată, precum şi lacomii şi cei ce ţin lucrul cel străin, ca al lor. Acolo întrebătorii cu ispitire cercetînd cele despre mine şi negăsind nimic, scrîşneau asupra mea cu dinţii, iar noi ne-am dus mai sus, mulţumind lui Dumnezeu.

Vama a noua – a nedreptăţii

Am ajuns la vama nedreptăţii, la care se cercetează toţi judecătorii cei nedrepţi care judecă pe plată şi dau dreptate celor vinovaţi, iar pe cei nevinovaţi îi osîndesc. Acolo se cercetează şi oprirea de plata lucrătorilor pămîntului şi cei ce vînd cu lipsă şi fac cumpene nedrepte la neguţătorie, ca şi orice lucru făcut cu nedreptate se cercetează acolo. Iar noi, cu darul lui Hristos, am trecut şi pe acea vamă fără primejdie, dînd ceva.

Vama a zecea – a zavistiei

Asemenea şi vama ce era după dînsa, care se numeşte a zavistiei, am trecut-o nedînd nimic, pentru că pe nimeni niciodată n-am zavistuit. Şi măcar că întrebau acolo despre ura de fraţi, neiubirea de aproapele, răutatea, însă, cu îndurările lui Hristos, întru toate cercetările acelea m-au găsit nevinovată, fără numai mînia diavolilor celor ce scrîşneau asupra mea am văzut-o şi nu m-am temut de dînşii, ci ne-am dus mai sus, bucurîndu-ne.

Vama a unsprezecea – a mîndriei

În asemenea chip am trecut şi vama mîndriei, unde, cu mîndrie, duhurile rele cercetează sufletele pentru slavă deşartă, pentru îngîmfare şi trufie. Acolo se cercetează cu dinadinsul dacă cineva n-a dat datornica cinste părinţilor, tatălui şi mamei, asemenea preoţilor şi celor mai bătrîni şi celor mai mari rînduiţi de Dumnezeu şi puşi întru stăpînire, şi de cîte ori nu i-au ascultat pe dînşii şi celelalte lucruri de mîndrie şi cuvinte în deşert. Această vamă noi trecînd-o, foarte puţin am spus ceva şi m-am liberat.

Vama a douăsprezecea – a mîniei şi iuţimii

Apoi am ajuns la altă vamă, ce se numeşte a mîniei şi iuţimii; dar acolo, deşi erau sălbatici întrebătorii văzduhului, de la noi nu au dobîndit mult şi am mers înainte, bucurîndu-ne întru Domnul, acoperind pe păcătosul meu suflet rugăciunile Sfîntului şi Cuviosului meu Părinte Vasile.

Vama a treisprezecea – a pomenirii de rău

După aceasta ne-a stat înainte vama pomenirii de rău, la care cu nemilostivire se întreabă cei ce ţin în inimile lor răutate asupra aproapelui şi cei ce răsplătesc rău pentru rău. De acolo cu multă mînie duhurile cele rele aruncă sufletele în tartar. Dar milostivirea Domnului şi acolo m-a acoperit, pentru că n-am ţinut răutate spre nimeni, nici n-am ţinut minte răul pentru supărările ce mi s-au făcut mie, şi mai ales n-aveam răutate asupra celor ce mă vrăjmăşuiau şi după puterea mea arătam dragoste spre dînşii, răsplătind răul cu binele. Şi cu nimic nu m-au găsit a fi datoare la vama aceea, de aceea se tînguiau diavolii că plecam liberă din cumplitele lor mîini. Şi iarăşi ne-am dus mai departe, veselindu-ne întru Domnul. Şi am întrebat pe sfinţii îngeri ce mă duceau, grăind: „Rogu-mă vouă, stăpînii mei, spuneţi-mi de unde ştiu aceste înfricoşate stăpîniri ale văzduhului toate faptele cele rele ale tuturor oamenilor, care trăiesc în toată lumea, precum şi pe ale mele, că nu numai pe cele făcute la arătare, ci şi cele din taină le vădesc?”

Sfinţii îngeri mi-au răspuns, zicînd: „Tot creştinul de la Sfîntul Botez primeşte de la Dumnezeu pe îngerul său păzitor, care, nevăzut păzind pe om, îl povăţuieşte ziua şi noaptea spre tot lucrul bun, în tot timpul vieţii lui, pînă la ceasul morţii, şi scrie toate lucrurile cele bune făcute de dînsul în viaţa aceasta, pentru care omul poate să cîştige de la Domnul milă şi veşnică răsplătire întru cereasca Împărăţie. Asemenea şi întunecatul diavol, cel ce doreşte ca pe tot neamul omenesc să-l tragă la a sa pierzare, pe unul din viclenele duhuri aproape îi pune. Acesta, în urma omului umblînd, îi pîndeşte lucrurile lui cele rele din tinereţe, la care îl şi cheamă prin meşteşugirile sale, adică orice rău ar face omul.

Apoi, ducîndu-se la vămi, duce acolo păcatele omului, pe tot cuvîntul scriindu-l la vama ce i se cuvine aceluia; şi în acest chip sînt ştiute de boierii văzduhului toate păcatele tuturor oamenilor din toată lumea. Iar după ce sufletul se desparte de trup şi la Ziditorul său se sîrguieşte a se sui întru cele cereşti, atunci viclenii aceia îl opresc pe el, arătîndu-i în scris păcatele lui. De are sufletul mai multe fapte bune decît păcate, nu-l opresc, iar dacă vor afla întru el păcate mai multe, îl opresc la o vreme şi-l închid în temniţa nevederii de Dumnezeu şi-l miluiesc după cît puterea lui Dumnezeu îi lasă pe dînşii să-l miluiască, pînă ce acel suflet cu rugăciuni şi cu milosteniile celor de aproape ai săi primeşte răscumpărare.

Iar dacă vreun suflet s-ar arăta atît de păcătos şi urît de Dumnezeu, încît să nu aibă nădejde de mîntuire, ci veşnică pieire îl aşteaptă, pe acela atunci îndată îl pogoară întru adîncime. Al lor este locul cel gătit spre veşnica muncă şi acolo îl ţine pînă la a doua venire a Domnului, iar după aceea are să se muncească veşnic cu trupul împreună cu dînşii, în focul gheenei. Însă şi aceasta s-o ştii, că pe această cale se suie şi primesc cercetare numai acei care sînt luminaţi cu credinţa în Hristos şi cu Sfîntul Botez, iar necredincioşii păgîni, slujitorii de idoli, saracinii şi toţi cei înstrăinaţi de Dumnezeu, aici nu vin, pentru că, încă fiind în trup, sînt îngropaţi în iad cu sufletele lor şi cînd mor, îndată, fără cercetare, sufletele acelora le iau diavolii, ca pe o parte a lor, şi-i duc jos în prăpastia gheenei”.

Vama a paisprezecea – a uciderii

Acestea grăind către mine sfinţii îngeri, am intrat la vama uciderii, la care mai întîi uciderea şi mai ales uciderea de prunci din pîntece se cercetează, apoi tîlhăria, otrăvirea, uciderea fără voie, îndemnarea la ucidere, la sinucidere şi uciderea sufletească şi toată rana, toată lovirea, oriunde, pe spate sau peste cap, ori palmă peste obraz sau grumaz, sau lovirea din mînie, cu armă, cu lemn, cu piatră, toate acestea cu de-amănuntul se întreabă şi în cumpănă se pun. Ci noi şi acolo puţin dînd, am trecut bine.

Vama a cincisprezecea – a vrăjitoriei

Am trecut la vama vrăjilor, a fermecătoriei, şoptirilor şi chemării diavolilor. Şi erau duhurile acelea asemenea cu jivinile cele cu patru picioare, cu scorpiile, cu şerpii, cu viperele şi cu broaştele şi straşnică şi urîtă era vederea acelora, dar acolo nimic nu s-a aflat la mine, cu darul Domnului meu, şi am trecut îndată, nedînd nimic. Duhurile acelea, mîniindu-se asupra mea, ziceau: „Vei veni la locurile cele de desfrînare, vom vedea de vei scăpa de acolo”.

Pornindu-ne în sus, am întrebat pe sfinţii îngeri care mă duceau: „Stăpînii mei, oare toţi creştinii trec pe la vămile acestea? Nu este oare cu putinţă vreunui om să treacă pe aici fără întrebare şi fără frica aceasta ce se face la vămi?” Sfinţii îngeri mi-au răspuns: „Nu este altă cale pentru sufletele credincioşilor celor ce se suie la cer; toţi trec pe aici, dar nu toţi se cercetează precum tu, fără numai cei asemenea cu tine păcătoşi, care n-au făcut desăvîrşit mărturisire a păcatelor, ruşinîndu-se şi tăinuind înaintea părinţilor duhovnici faptele cele de ruşine. Pentru că dacă cineva cu adevărat şi-ar mărturisi toate faptele sale cele rele, i-ar părea rău şi s-ar căi de relele cele făcute, apoi păcatele acelora nevăzut se şterg de dumnezeiasca milostivire. Şi, cînd un suflet ca acela trece pe aici, întrebătorii cei din văzduh, deschizîndu-şi cărţile, nimic nu află scris asupra lui şi nu pot să-i facă nici o supărare, nici să-l îngrozească, şi se suie sufletul la scaunul darului.

Dacă tu ai fi făcut desăvîrşită mărturisire de toate păcatele tale şi după dezlegare ai fi făcut pocăinţă din destul, n-ai fi suferit nişte groaznice şi înfricoşate cercări ca acestea la vămi. Însă ţi-a ajutat aceea, că de mult ai încetat a păcătui de moarte şi cu fapte bune ţi-ai petrecut ceilalţi ani ai vieţii; dar mai ales ţi-au ajutat rugăciunile Cuviosului Părinte Vasile, căruia i-ai slujit cu osîrdie”.

Vama a şaisprezecea – a desfrînării

Astfel vorbind, am ajuns la vama desfrînării, la care se cercetează tot felul de desfrînare, şi nălucirea păcatului desfrînării cea cu mintea, şi zăbovirea gîndului într-acel păcat, şi învoirea cu necuratele şi pătimaşele atingeri. Iar stăpînul vămii aceleia şedea pe scaunul său, îmbrăcat în haină necurată, cu spume de sînge stropită, cu care acela ca cu porfiră împărătească se împodobea şi mulţime de diavoli stăteau înaintea lui. Aceia, văzîndu-mă ajungînd acolo, mult s-au mirat cum am ajuns pînă la dînşii şi, scoţîndu-mi scrise faptele cele desfrînate ale mele, mă mustrau, arătîndu-mi persoanele cu care am greşit în tinereţile mele şi vremea cînd am greşit, ori noaptea, ori ziua, şi locurile în care păcatul acela l-am făcut cu cineva şi nu aveam ce să răspund, fără numai tremuram de frică şi mă umpleam de ruşine.

Iar sfinţii grăiau pentru mine către diavoli: „S-a părăsit de lucrurile desfrînării de mulţi ani, şi de atunci în curăţie şi în înfrînare a petrecut pustniceşte”. Răspuns-au diavolii: „Şi noi ştim că de mult a părăsit păcatul, ci cu adevărat nu s-a mărturisit înaintea duhovnicescului ei părinte, nici n-a luat de la dînsul cuviincioasa poruncă spre pocăinţă de păcate, pentru aceasta este a noastră. Deci, ori lăsaţi-ne-o nouă şi vă duceţi, ori o răscumpăraţi cu fapte bune!” Şi puseră sfinţii îngeri multe din lucrurile mele, iar mai mult din darurile Cuviosului Vasile, şi abia m-am izbăvit de primejdia aceea cumplită şi ne-am dus.

Vama a şaptesprezecea – a preadesfrînării

Apoi am ajuns la vama marii desfrînări, numită şi preadesfrînare sau adulter, unde se cercetează păcatele celor ce petrec în căsătorie, dar credinţa însoţirii unul cu altul nu o păzesc, nici nu-şi feresc patul lor curat, asemenea şi silirile la desfrînare. Aici se cercetează şi persoanele cele sfinţite şi dăruite lui Dumnezeu, ce şi-au făgăduit fecioria şi curăţia lui Hristos şi n-au păzit-o de căderile în desfrînare groaznică. La acea vamă şi eu mult m-am arătat a fi datoare şi vădită am fost la o mare desfrînare. Şi acum necuratele duhuri şi nemilostivii cercetători voiau să mă răpească din mîinile îngerilor şi să mă pogoare în fundul iadului. Iar sfinţii îngeri, certîndu-se mult cu dînşii şi toate ostenelile mele şi nevoinţele pe care le făcusem aducîndu-le după aceea la mijloc, abia m-au răscumpărat, nu atît cu ale mele fapte bune, pe care le-au pus acolo pînă la cea mai de pe urmă, cît mai ales din darurile Părintelui meu Vasile, din care, foarte mult scoţînd, au pus în cumpănă împotriva fărădelegilor mele şi, luminîndu-mă, ne-am dus mai departe.

Vama a optsprezecea – a sodomiei şi gomoriei

Urcînd, ne-am apropiat de vama marilor nelegiuiri, la care se cercetează păcatele desfrînării cele peste fire, bărbăteşti şi femeieşti, şi împreunarea cu diavolii şi cu animalele necuvîntătoare, amestecările de sînge şi alte păcate mai necurate făcute în taină, pe care ruşine este a le şi pomeni. Mai marele vămii aceleia se vedea mai rău decît toţi diavolii cei înfricoşaţi, iar slugile lui erau într-acel chip negrăit şi avînd nespusă mînie şi înfricoşare. Aceia, ieşind degrabă împotriva noastră, ne-au împresurat; dar, cu mila Domnului, neaflînd nimic în mine, au fugit cu ruşine, iar noi bucurîndu-ne, ne-am dus. Şi grăiau către mine sfinţii îngeri: „Ai văzut, Teodora, înfricoşatele vămi ale desfrînării. Deci, să ştii că mai nici un suflet nu le trece fără supărare, de vreme ce toată lumea zace în răutatea smintelilor şi toţi oamenii sînt iubitori de desfătări şi de desfrînare, iar gîndul omului atîrnă spre rele din tinereţile lui şi abia unii se feresc de necurăţiile desfrînării, dar puţini sînt cei ce-şi omoară poftele trupului. Deci puţini trec vămile acestea cu libertate şi cei mai mulţi, venind aici, îndată pier; pentru că diavolii cumpliţi ai păcatelor desfrînării răpesc sufletele celor desfrînaţi şi le trag jos în iad, cu amar muncindu-le. Şi se laudă boierii vămilor de desfrînare, zicînd: „Noi singuri mai mult decît cei din vămile noastre umplem gheena în iad”. Iar tu, Teodora, să mulţumeşti lui Dumnezeu, că iată acum ai trecut acele cercări, cu rugăciunile Cuviosului Vasile, Părintele tău, şi de acum nu vei mai vedea rele, nici frică”.

Vama a nouăsprezecea – a ereziei

După aceasta am ajuns la vama ereziei, unde se cercetează nedreptele gînduri şi socotelile cele pentru credinţă, depărtările de la dreptcredincioasa mărturisire a credinţei, neîmplinita credinţă, îndoirea în credinţă, hulele asupra sfinţeniei şi altele asemenea cu acelea. Dar acea vamă fără ispitire am trecut-o şi acum nu eram departe de porţile cereşti.

Vama a douăzecea – a zgîrceniei

Apoi ne-au mai întîmpinat duhurile cele rele ale vămii celei de pe urmă, care este a nemilostivirii şi a împietririi inimii. Şi iuţi erau întrebătorii aceia şi stăpînul lor cumplit, suflînd de iuţime, avînd focul nemilostivirii. Acolo fără de milă se cercetează sufletele nemilostivilor. Şi de s-ar afla cineva de multe nevoinţe săvîrşitor, de posturi şi de rugăciuni, şi dacă acela a păzit curăţia, de a avut înfrînarea trupului său, dar a fost neîndurat şi nemilostiv, închizîndu-şi milostivirile sale dinspre aproapele, acela de la acea vamă se duce în jos şi întru adîncul iadului se încuie şi nici nu cîştigă milă în veci. Dar noi, cu darul lui Hristos, am trecut şi acea vamă fără primejdie, ajutîndu-mi pretutindeni rugăciunile Cuviosului Vasile, cel ce a dăruit multe din lucrurile sale bune pentru răscumpărarea mea.

După aceea, ne-am apropiat cu bucurie de porţile cereşti, scăpînd de amarele vămi. Şi erau porţile cereşti ca şi cristalul cel luminos, unde se vedea strălucire negrăită şi tineri ce stăteau într-însele în chipul soarelui, care, văzîndu-mă dusă de mîinile îngereşti, s-au umplut de veselie, bucurîndu-se de mine; că, acoperindu-mă cu milostivirea lui Dumnezeu, am scăpat de vămile văzduhului şi, întîmpinîndu-ne cu dragoste, ne-au dus înăuntru.

Dar ce am văzut acolo şi ce am auzit, o, fiule Grigorie, a zis Cuvioasa Teodora, nu este cu putinţă a le spune cu de-amănuntul. Căci am văzut ceea ce ochiul omenesc n-a văzut şi am auzit ceea ce urechea niciodată n-a auzit, nici la inima cuiva, din cei ce petrec pe pămînt, nu s-au suit acele bunătăţi. Deci, am fost adusă înaintea scaunului lui Dumnezeu, Cel cu neapropiată slavă, înconjurat de Heruvimi, de Serafimi şi de mulţime de oaste cerească, care cu negrăite cîntări slăvesc pe Dumnezeu totdeauna, şi m-am închinat Dumnezeirii celei nevăzute şi neînţelese. Şi au cîntat puterile cereşti cîntare dulce, preamărind milostivirea lui Dumnezeu cea nebiruită de păcatele omeneşti. Şi a venit glas de la slava cea de mare cuviinţă, poruncind aceloraşi sfinţi îngeri care mă luau să mă aducă să văd locaşurile sfinţilor, asemenea şi toate muncile păcătoşilor şi după aceea să mă odihnească în locaşurile fericitului Vasile.

Deci, am fost purtată pretutindeni şi am văzut cele mai frumoase locaşuri, pregătite celor ce iubesc pe Dumnezeu, pline de slavă şi de dar. Şi-mi arătau cei ce mă purtau, deosebit locaşurile apostoleşti, deosebit cele prooroceşti, deosebit cele muceniceşti, deosebit cele arhiereşti şi fiecare ceată de sfinţi avea locaşuri deosebit. Şi fiecare locaş avea negrăită frumuseţe, în lărgime şi lungime, şi aş zice la fel cu ale Constantinopolului, dar cu neasemănare mai frumoase, avînd multe palate nefăcute de mîini. Şi pretutindeni în locaşurile acelea se auzea glas de bucurie şi de veselie duhovnicească şi se vedeau cetele celor ce prăznuiesc. Toţi sfinţii văzîndu-mă, se bucurau de mîntuirea mea, mă întîmpinau şi mă sărutau, lăudînd pe Domnul, Care m-a izbăvit din cursele vrăjmaşilor.

După înconjurarea acelor locaşuri, am fost pogorîtă în cele de dedesubt ale pămîntului şi am văzut muncile cele înfricoşate, nesuferite şi cumplite, pregătite păcătoşilor în iad, pe care arătîndu-mi-le sfinţii îngeri, îmi ziceau: „Vezi, o, Teodora, din cîte munci te-a izbăvit Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său Vasile?” Şi am auzit acolo strigare, plîngere şi amară tînguire a celor ce erau în muncile acelea. Unii strigau „amar!”, alţii „vai!”, alţii ţipau, iar alţii blestemau ziua naşterii lor; dar nimeni nu era, căruia să-i fie milă de dînşii.

După aceea, ducîndu-mă de acolo, m-au adus în locaşul acesta pe care îl vezi, al Cuviosului Părintelui nostru Vasile, şi m-au aşezat aici, zicîndu-mi: „Acum Cuviosul Vasile face pomenire pentru tine”. Şi am cunoscut că după patruzeci de zile de la despărţirea mea din trup am venit la acest loc de odihnă.

Toate acestea i le-a spus în vis Cuvioasa Teodora lui Grigorie, şi i-a arătat toată frumuseţea acelui locaş şi bogăţiile cele duhovniceşti, care s-au adunat cu sudorile cele din multe osteneli ale fericitului părinte, îndulcirile şi slava, multe feluri de răsaduri cu frunze de aur şi cu multe roduri şi toată veselia duhovnicească.

După ce s-a sfîrşit vedenia aceea, Grigorie s-a deşteptat din somn şi, venindu-şi în sine, se mira de cele văzute şi auzite de la fericita Teodora. Şi, sculîndu-se dimineaţa, s-a dus la Cuviosul Vasile să se binecuvînteze de la dînsul, după obicei. Iar el l-a întrebat, zicînd: „Fiule Grigorie, unde ai fost în această noapte?” Iar el, ca şi cum n-ar şti nimic, a răspuns: „M-am odihnit pe patul meu”. Bătrînul i-a zis: „Ştiu că te-ai odihnit pe pat cu trupul, însă cu duhul ai fost în altă parte. Ai uitat oare cîte ţi-a descoperit Dumnezeu în noaptea aceasta în vedenia visului? Ai cîştigat ceea ce doreai, ai văzut pe Teodora şi cele despre dînsa le-ai auzit de la ea singură; în locaşurile mele ai fost şi cele ce-mi sînt pregătite, cu darul lui Hristos, pentru puţina mea osteneală, pe toate le-ai privit ca în oglindă”.

Grigorie, auzind acestea de la cuviosul, a cunoscut că visul lui nu este o nălucire, ci i s-a făcut o descoperire de la Dumnezeu, prin rugăciunile şi mijlocirea cuviosului. Apoi, mulţumind lui Dumnezeu, s-a închinat fericitului părinte şi multe învăţături a luat de la dînsul.

Acelaşi Grigorie, în altă vreme, prin voia lui Dumnezeu, a căzut într-o îndoire de credinţă, pentru că, citind cu dinadinsul cărţile Vechiului Testament, gîndea în mintea sa că bine cred iudeii şi a fost în acel gînd multă vreme. Dar mai înainte văzătorul Vasile, cunoscînd aceasta cu duhul, l-a mustrat şi, după multă sfătuire, a cerut iarăşi de la Dumnezeu descoperire. Atunci Grigorie a văzut în vis o minunată vedenie despre înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, pentru adunarea la judecată a tot neamul omenesc; a văzut pe Hristos, Judecătorul lumii, stînd pe scaun şi avînd de-a dreapta pe toţi drepţii, iar pe păcătoşi de-a stînga, stînd şi fiind judecaţi după faptele lor. A văzut apoi şi pe toţi iudeii, care n-au crezut în Hristos, osîndiţi cu ceilalţi păgîni şi trimişi în focul gheenei. Şi, precum a văzut osîndirea păcătoşilor, aşa a văzut şi preamărirea sfinţilor, pentru care singur Grigorie a scris foarte pe larg scriere, care se află în Mineiul cel mare. Iar aici povestindu-se aceasta mai pe scurt, este vremea a sfîrşi.

Deci, după mulţi ani ai vieţii sale, după ostenelile şi nevoinţele vieţii celei aspre, după minunile cele multe ce le făcuse şi după mai înainte vederea celor viitoare şi vindecările în dar ale bolnavilor, Cuviosul Părintele nostru Vasile, slăbind de bătrîneţe, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Pentru că a fost adus din pustie în Constantinopol în anii cei de mijloc ai lui şi a petrecut acolo ca la cincizeci de ani, avînd aproape o sută de ani de la naşterea sa, şi a trecut la viaţa cea fără de sfîrşit, unde anii nu se împuţinează. Însă şi-a văzut mai înainte sfîrşitul şi l-a vestit iubitului său ucenic, Grigorie.

Avea Grigorie obicei, în tot Sfîntul şi Marele Post cel de patruzeci de zile, de se închidea în casă, în camera sa, şi nu ieşea pînă la Sfintele Paşti, petrecînd în post şi în rugăciuni şi făcînd mulţime de metanii şi în toate nopţile nu dădea ochilor săi somn. Deci odată, apropiindu-se sfintele patruzeci de zile, Grigorie a mers la cuviosul ca să ia binecuvîntare, după obicei, spre nevoinţa postului în închisoare. Iar cuviosul, vorbind mult cu dînsul pentru folosul sufletului şi dîndu-i binecuvîntare, la sfîrşit i-a zis: „Mergi, fiule, cu pace la casa ta, iar pe mine cu ochii cei trupeşti ai tăi nu mă vei mai vedea mai mult în viaţa aceasta”.

Zicînd aceasta a plîns şi, cuprinzînd pe Grigorie cu dragoste, l-a sărutat. Iar el, căzînd la cinstitele lui picioare, le-a udat cu lacrimile, plîngînd şi tînguindu-se pentru despărţirea lui, şi, plîngînd mult, s-a dus şi s-a închis spre post, precum îi era obiceiul.

Apoi Cuviosul Vasile, în săptămîna cea din mijloc a postului, în 25 de zile ale lunii martie, la praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului său, în anul 944, iar cinstitul său trup a fost îngropat în mînăstirea Sfinţilor Mucenici Flor şi Lavru. Şi s-a făcut o vedenie unui om cinstit în Constantinopol: Vedea o casă mare şi minunată şi porţile erau împodobite cu aur şi cu pietre scumpe, iar deasupra porţilor era scris cu cuvinte de aur astfel: „Locaşul şi odihna veşnică a Sfîntului Vasile cel Nou”. Citind aceasta bărbatul acela, se minuna de frumuseţea zidirii acelei case. Şi iată un tînăr preafrumos ieşind, i-a zis: „Ce te minunezi, omule? Voieşti să vezi lucru mai minunat?”

Deschizînd porţile acelea, se vedeau înăuntru palate preafrumoase şi minunate, a căror frumuseţe covîrşeşte toată mintea omenească, şi Cuviosul Vasile şedea pe scaun împărătesc în mare slavă, înconjurat de mulţi bărbaţi şi tineri minunaţi şi luminoşi. Apoi se vedeau acolo şi răsaduri preafrumoase şi toate cele văzute erau pline de bucurie şi de veselie. Şi se auzea dinăuntru, zicînd: „O răsplătire ca aceasta iau după moarte toţi cei ce au iubit pe Dumnezeu şi I-au slujit cu osîrdie!” Această vedenie bărbatul acela a spus-o multora şi toţi cei ce auzeau, preamăreau pe Dumnezeu şi cinsteau pomenirea Cuviosului Vasile, plăcutul Lui.

O, de ne-am învrednici şi noi părţii iubitorilor lui Dumnezeu, cu sfintele lui rugăciuni şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, în veci. Amin.