Cuvioasa Atanasia Egumena

0
885
Cuvioasa Atanasia Egumena
12 aprilie (25 aprilie)

Este poruncă apostolică să săvîrşim pomenirile sfinţilor, iar vieţile şi nevoinţele lor să le scriem, spre folosul de obşte al celor ce le citesc; şi să le punem înainte, cu adevărat este lucru de laudă şi de mîntuire. Pentru aceasta şi viaţa fericitei Atanasia am dorit a o scrie, deşi în puţine cuvinte, ca să nu se dea uitării lucrurile cele bune prin trecerea vremii şi să se lipsească oamenii de folosul sufletesc. Această femeie vrednică de laudă, numită cu numele nemuririi, care bine şi-a săvîrşit viaţa sa şi s-a arătat Stăpînului a toate Dumnezeu, roabă bună şi credincioasă, s-a născut din tatăl său Nichita şi din maica sa Irina, care au fost de bun neam şi temători de Dumnezeu. Petrecerea lor era în insula ce se numea Eghina, din care aducîndu-se în viaţa aceasta omenească s-a făcut vas bineprimit al Sfîntului Duh.

Fiind de şapte ani, a învăţat Psaltirea în puţină vreme şi se silea la cărţi, îndeletnicindu-se în dumnezeieştile Scripturi. Iar într-una din zile, şezînd singură şi ţesînd un postav, a văzut o stea cu raze luminoase care se cobora spre dînsa şi, ajungînd pînă la pieptul ei, o lumina de sus pînă jos. Cum s-a apropiat de pieptul ei steaua aceea cu raze luminoase, îndată s-a făcut nevăzută. Din acel ceas, acea fericită fecioară s-a luminat cu sufletul şi a început a urî deşertăciunea lumii acesteia şi dorea să intre într-o mănăstire. Însă părinţii ei i-au împiedicat foarte mult acest scop şi chiar nevrînd, au însoţit-o cu silă mare cu un bărbat, cu care numai şaisprezece zile petrecînd, deodată a rămas văduvă.

Căci un neam de barbari, ce se numeau mauri, fără de veste au năvălit asupra ţării acesteia şi era nevoie ca bărbatul Atanasiei să meargă la război, unde, după neştiute judecăţi ale lui Dumnezeu, a fost ucis cu sabia de barbari. Deci, după uciderea bărbatului Atanasiei, ea s-a apucat iarăşi de scopul ei cel mai dinainte, ca să se ducă în mănăstire, însă mai înainte de a săvîrşi lucrul acela, a venit o poruncă de la împăratul în părţile acelea, ca fecioarele şi văduvele cele tinere să se ducă după ostaşii lui. Şi iarăşi a fost silită de părinţii săi, ca să se mărite după alt bărbat. Şi deşi acea nuntă s-a făcut, ea se îngrijea pentru a sa mîntuire, în cîntarea de psalmi fără de lenevire şi în citirea cărţilor îndeletnicindu-se. Apoi cu nici un fel de dulceţi ale lumii acesteia sau de grijile bunătăţilor celor vremelnice schimbîndu-se, se lumina prin smerenia inimii cu cuvioşie şi era foarte iubită de casnicii săi şi lăudată de vecinii cei ce îi vedeau bunătatea. Iar spre darea milosteniei era atît de osîrdnică, încît, deşi era plină de toate bunătăţile casa ei, acelea nu-i erau destule spre împărţire. Şi pe toţi cei ce mergeau în casa ei, monahi şi străini, îi primea cu cinste şi-i odihnea cu iubire de străini, apoi văduvelor, sărmanilor şi tuturor celor ce aveau trebuinţă, le dădea din destul cele trebuincioase vieţii.

Odată, fiind foamete şi toţi fiind lipsiţi, pînă şi celor necredincioşi, care erau acolo şi se numeau antigani şi care mureau de foame, dînsa avînd milă de dînşii, le dădea hrană, căci împlinea cuvîntul Domnului Care zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc este milostiv, căci răsare soarele Său spre cei răi şi spre cei buni şi plouă spre cei drepţi şi spre cei nedrepţi. Dar nu numai hrană, ci şi haine le dădea lor şi cu celelalte daruri îi mîngîia. Iar Duminicile şi la zilele de praznice, adunînd femeile cele de aproape, le citea dumnezeieştile Scripturi şi le deschidea mintea spre frica şi dragostea Domnului; şi le povăţuia spre toată fapta bună. Aşa, întru cele dumnezeieşti sporind şi împodobindu-se cu lucruri bune ca un cîmp cu flori, după cîţiva ani a sfătuit pe bărbatul său, să se lepede de lume şi de cele din lume şi să meargă la sfînta viaţă monahicească.

Deci, prin povăţuirea fericitei sale soţii, făcîndu-se bun monah şi vieţuind cu sfîntă cuviinţă, s-a odihnit întru Domnul. Iar acea fericită femeie, rămînînd singură, s-a dat cu totul lui Dumnezeu. Căci aflînd şi alte femei cucernice, care aveau acelaşi scop, arzînd cu duhul, de acelea s-a lipit cu sufletul şi împărţind toate averile sale săracilor, s-a dus din viaţa lumească împreună cu acele femei şi într-un loc oarecare deosebit, a început viaţa liniştită, tunzîndu-se în călugărie de un sfînt bătrîn. Iar după trei sau patru ani, fericita Atanasia a fost aleasă stareţă femeilor acelora, fiind silită. Deci, ea singură se socotea pe sine că este cea mai de pe urmă, păzind porunca Domnului, Care zice: Cel ce voieşte între voi să fie mai mare, să vă fie vouă slugă.

Dar care cuvînt sau ce limbă va putea spune înălţimea smereniei ei? Că din femeile cele ce vieţuiau cu dînsa, pe nici una nu a lăsat-o vreodată să-i slujească ei sau să-i toarne apă pe mîini, numindu-se nevrednică a petrece împreună cu dînsele, căci mai ales se socotea nevrednică a primi slujba de la dînsele. Înfrînarea ei era mare, că gusta seara puţină pîine de orz şi apă cu măsură, iar untdelemn şi vin, asemenea şi unt de vaci, brînză şi peşte nu mînca niciodată, decît numai la praznicul naşterii lui Hristos şi al Prealuminatei Învieri, obişnuia a gusta, mulţumind lui Dumnezeu. Iar în Sfîntul Post cel de 40 de zile şi în celelalte posturi, după două zile primea hrană, dar nu pîine, ci puţine verdeţuri crude; iar băutură în acele zile nu gusta nicicum.

Patul ei erau pietrele cele aşternute pe pămînt, cu o mică vechitură de pînză de lînă aspră se acoperea deasupra, pe care odihnindu-se, ca David, toată noaptea îşi uda patul cu lacrimi. Căci, arzînd de dumnezeiasca dorinţă înăuntrul ei, lacrimile ieşeau la cîntarea de psalmi şi la rugăciuni cu îndestulare din ochii ei, ca nişte rîuri din izvoare. Haina de deasupra era din lînă de oi, iar pe trup avea o cămaşă aspră de păr. Somn avea puţin şi cea mai mare parte din noapte o petrecea totdeauna în rugăciunile cele cu dinadinsul către Dumnezeu şi în gîndirea de Dumnezeu. Iar ziua, uneori singură, iar alteori cu celelalte, cînta psalmii lui David. Şi se sîrguia ca nici un ceas să nu-l piardă fără rugăciune sau să-şi oprească gura de la binecuvîntarea lui Dumnezeu, precum cînta David: Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea.

Din ziua în care a intrat în mănăstire, n-a gustat nici poame, pînă la sfîrşitul său, pentru înfrînare. Şi a primit multe necazuri, fiind egumenă peste surori şi îngrijind de dînsele. Iar pentru smerenie şi blîndeţe, n-a zis către nici una vreun cuvînt aspru sau de ocară, nici a ieşit din cinstita ei gură vreo vorbă către cineva fără cinste, nici către mic, nici către mare, nici către rob, nici către slobod, deşi de multe ori nu era ascultată. Şi le răbda toate cu blîndeţea sufletului şi cu inimă dreaptă, privind totdeauna spre răsplătirea care va să fie.

După patru ani de egumenie, fericita Atanasia s-a sfătuit cu surorile să se mute de acolo în alt loc pustiu şi liniştit, unde ar putea mai cu înlesnire să slujească lui Dumnezeu în tăcere şi cu dumnezeiască povăţuire. Şi a aflat un monah bătrîn, cinstit cu cinstea preoţiei şi a egumeniei, cu numele Matei, bărbat cu adevărat dumnezeiesc şi sfînt. Acela, cunoscînd scopul lor cel bun, le-a arătat un loc precum doreau, în aceeaşi insulă a Eghinei, într-un munte pustiu, unde era o biserică veche a Sfîntului şi întîiului Mucenic Ştefan. Acel loc dacă l-a văzut Cuvioasa Atanasia, a zis: „Eu am văzut de mult acest loc cu ochii minţii şi socotesc că de acum, aici ne va fi viaţa şi moartea”. Deci, Cuviosul Matei, cu binecuvîntarea episcopului părţii aceleia, a făcut locuinţă fericitei Atanasia şi surorilor ei la acel loc, lîngă biserica Sfîntului Ştefan.

Dar se cade aici să pomenim în parte şi despre fericita viaţă a lui Matei. Acel cuvios părinte avea nevoinţă mare, pentru că în toată noaptea citea psaltirea cu rugăciunile şi cînd avea nevoie să doarmă, nu se culca pe coaste, ci avea puţin somn. Si era atît de mare umilinţa bărbatului aceluia încît, atunci cînd cînta psalmii şi se ruga sau săvîrşea dumnezeiasca jertfă cea fără de sînge, curgeau neîncetat lacrimi din ochii lui; şi oricine căuta la el dobîndea mare folos. Purta totdeauna o haină aspră de păr şi îşi subţia trupul cu postul şi înfrînarea cea fără de măsură. El avea o deosebită dragoste şi smerenie pentru Sfîntul Evanghelist Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, iubitul ucenic al lui Hristos, a cărui pomenire şi praznic de peste an sosindu-i, cînd începea Dumnezeiasca Liturghie, i-a zis unui slujitor din cei ce stăteau lîngă dînsul: „O, cine ar fi vrednic să fie acum în Efes şi să vadă pe Sfîntul Apostol Ioan!”

Zicînd acestea, scotea pîraie de lacrimi din ochi, apoi a suspinat din inimă şi s-a făcut un lucru minunat: a văzut pe Sfîntul Apostol Ioan stînd în Altar lîngă dumnezeiasca masă şi nu numai el a văzut aceea, dar şi alţi doi slujitori. Şi a stat Sfîntul Ioan văzut de dînşii, de la începutul Sfintei Liturghii pînă la otpust. De acest lucru atît de mult s-a bucurat inima fericitului Matei şi s-a umplut de veselă umilinţă, încît pînă la trei zile n-a putut să guste hrană.

La acest Cuvios Matei, aducîndu-se un om oarecare slă-bănogit cu toate mădularele, s-a milostivit spre dînsul, că, dezbrăcînd mantia de pe dînsul, a pus-o pe umerii lui şi îndată acel om s-a făcut sănătos. Altul a venit, avînd faţa întoarsă prin lucrare diavolească, şi dacă s-a atins cuviosul cu mîna sa de faţa lui, făcînd pe dînsa semnul Crucii, îndată faţa s-a întors la rînduiala cea dintîi. O bătrînă oarecare, ce era muncită de duhul cel necurat, ducîndu-se la sfîntul, prin rugăciunile lui a scăpat de muncirea diavolească. Asemenea şi altă femeie, monahie, care pătimea şi ea de duh necurat, s-a tămăduit cu rugăciunea sfîntului părinte.

Acestea s-au zis despre Cuviosul Matei, care era plăcut lui Dumnezeu şi avea dar de tămăduiri de la El. Însă, după neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu, s-a sfîrşit în apă, cu moarte de primejdie. Căci, călătorind cu corabia spre Constantinopol, s-a scufundat în mare şi toţi care erau într-însa s-au înecat şi s-a lipsit insula Eghina de cinstitele moaşte ale cuviosului părinte, de la care bolnavii ar fi primit multe tămăduiri. După dînsul a venit alt preot şi egumen famen, cu numele Ignatie. Acela, prin viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi cu darul cel dat de la El, a fost asemenea Cuviosului Matei, că vieţuind cu sfinţenie s-a sfîrşit bine, iar mormîntul lui izgonea diavolii şi tămăduia bolile. Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Cuvioasa Atanasia.

Acea fericită femeie avea, precum am zis, mare smerenie şi blîndeţe şi se ruga totdeauna către Dumnezeu şi adeseori, privind spre cer, se umplea de spaimă şi de mirare; căci vedea un nor luminos lăsînd raze de soare şi în mijlocul norului pe un bărbat oarecare cu bunăcuviinţă, luminîndu-se de o mare frumuseţe. Văzînd acestea adeseori, se mira de acel bărbat şi grăia în sine: „Cine a împodobit pe acel bărbat? Ce faptă bună l-a făcut atît de luminos şi de bine încuviinţat?” Acestea gîndind în sine, i se părea că aude un glas zicînd către dînsa: „Bărbatul de care te miri, l-a împodobit aşa smerenia împreună cu blîndeţea; deci să fii înştiinţată, că şi tu asemenea te vei lumina pentru smerenie şi pentru blîndeţe”.

Fericita, văzînd aceasta în toate zilele, cu acele două fapte, cu smerenia şi cu blîndeţele, atît de mult se înfrumuseţa, ca nimeni altul. De mînie şi de mărire nici urmă nu era într-însa; iar cum s-a suit şi la înălţimea celorlalte fapte bune, este arătat de aici, că putea să vadă vedenii cereşti cu ochiul cel curat al inimii. Încă şi cu faceri de minuni a împodobit-o Dumnezeu. Căci odată, şezînd şi îndeletnicindu-se întru gîndire de Dumnezeu, a venit un om foarte bolnav la ochi şi o ruga, ca să se roage lui Dumnezeu pentru el. Iar ea, smerindu-se ca şi cum mîngîia pe acela, i-a zis: „Şi eu asemenea pătimesc de durere de ochi; deci rabdă, că Dumnezeu îţi va ajuta”. Iar el nu voia să se ducă, ci cu credinţă cerea tămăduire.

Atunci fericita, punînd mîna pe ochii lui, a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a tămăduit pe cel orb din naştere, să-ţi dea, frate, tămăduire desăvîrşită”. Şi îndată omul acela s-a făcut sănătos desăvîrşit de ochi. Şi a străbătut slava despre dînsa în toată partea aceea şi mulţi bolnavi alergau la mănăstirea ei şi primeau sănătate cu rugăciunile ei cele primite de Dumnezeu. Cuvioasa a zidit lîngă biserica Sfîntului Ştefan încă alte trei biserici: una în numele Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, alta în a Sfîntului Ioan Mergătorul Înainte şi a treia în numele Sfîntului Ierarh Nicolae.

Dar mai mult decît pe celelalte biserici, a împodobit biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pentru că toate cele de trebuinţă la zidire şi înfrumuseţare le avea de la iubitorii de Hristos, care aveau cinstire şi dragoste pentru dînsa. Însă de vreme ce era slăvită şi cinstită de oameni şi supărată de cei ce mergeau la dînsa, de aceea se mîhnea foarte şi gîndea unde s-ar putea ascunde.

Deci, luînd cu sine două surori, pe Marina şi pe Evpraxia, a fugit în taină la Constantinopol şi acolo, într-o mănăstire de fecioare, a petrecut şapte ani. Însă îi părea rău de iubita ei biserică, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise în mănăstirea sa şi de multe ori zicea cu lacrimi: „De supărarea omenească şi de slava deşartă, sînt izgonită din biserica Stăpînei mele, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, şi şed aici străină”. Dar nu s-a tăinuit cuvioasa nici acolo vieţuind; căci Dumnezeu, preamărind pe roaba Sa, a început a izgoni diavolii şi a tămădui boli. Aflînd despre dînsa surorile ei din mănăstirea Eghinei şi mergînd la dînsa, au rugat-o să meargă cu ele la mănăstirea sa. Încă şi o vedenie dumnezeiască a îndemnat-o, să se întoarcă la locul său şi zicea iubitelor sale surori, Marina şi Evpraxia: „Este vremea să ne întoarcem la locul nostru, căci am văzut în vedenie biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu deschisă şi poruncindu-ne ca să intrăm într-însa”.

Deci, sculîndu-se, s-a dus cu surorile din Constantinopol şi au ajuns la insula Eghinei şi la mănăstirea sa. Acolo, peste cîteva zile, s-a îmbolnăvit greu şi şi-a cunoscut sfîrşitul mai înainte cu douăsprezece zile. Căci a văzut doi bărbaţi în haine albe, venind către dînsa, dîndu-i o hîrtie scrisă şi zicîndu-i: „Iată liberarea ta! Primeşte-o şi te veseleşte!”

După vedenia aceea, venindu-şi în sine, a cunoscut că era aproape de ieşirea sa din trup şi a petrecut douăsprezece zile în neîncetată cugetare de Dumnezeu şi în rugăciune. Iar hrană şi băutură în acele zile n-a gustat deloc. Iar surorilor celor ce şedeau lîngă dînsa nu le zicea nimic mai mult, decît numai aceasta: „Cîntaţi, surorile mele, cîntaţi şi lăudaţi pe Dumnezeu totdeauna, ca să fie milostiv greşelilor noastre!” Sosind ziua a douăsprezecea, Cuvioasa Anastasia a zis către dînsele: „Ajutaţi-mi căci am slăbit şi mergeţi în biserică de sfîrşiţi psaltirea; căci eu acum nu pot s-o sfîrşesc, că mi-a slăbit puterea foarte mult”. Iar ele, plîngînd, au zis: „Pînă la care psalm ai citit? De unde să o începem ca s-o sfîrşim?” Iar ea a încetişor a răspuns: „Al nouăzecelea psalm îl am în gură şi acum nu pot mai mult”. Şi mergînd surorile în biserică, au sfîrşit pe ceilalţi psalmi. Apoi ieşind, au căzut cu faţa înaintea patului ei şi plîngere mare au făcut, cerînd de la dînsa rugăciunile cele mai de pe urmă. Iar ea rugîndu-se pentru toate, pe Marina şi pe Evpraxia le-a cuprins cu cinstitele ei mîini, zicîndu-le: „Iubitele mele surori, iată în această zi ne despărţim, dar în veacul ce o să fie, iarăşi ne va uni Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos să vă dea pace, dragoste şi înţelepciune şi să vă umple de toate bunătăţile Sale”.

Acestea şi altele zicînd, faţa ei s-a luminat şi toţi cei ce veniseră la dînsa s-au umplut de lumină. Se apropia ziua în care se prăznuieşte Adormirea Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi zicea fericita: „Vedeţi să nu rămînă ceva din cele cuviincioase praznicului, ci şi cîntarea bisericească cu bună rînduială să fie; săracilor, scăpătaţilor şi văduvelor să le faceţi ospăţ, după putere. Iar după dumnezeiasca Liturghie, să daţi pămîntului trupul meu cel sărac”.

Aceasta zicînd şi cuprinzînd pe cele două surori mai sus amintite, s-a odihnit întru Domnul, dormind cu somn de obşte, căci ca o vie şi-a închis ochii şi gura, căci nu era trebuinţă ei de obişnuita slujbă care se face la moarte. Iar surorile, căzînd la sfîntul ei trup, plîngeau de sărăcia lor, zicînd: „Unde te-ai dus acum, o, sfîntă maica noastră, cea numită cu nemurire? Astfel, ne-ai lăsat sărmane, ducîndu-te din ochii noştri. Unde vom mai vedea după aceasta, faţa ta cea cu chip de înger? Unde vom auzi glasul tău care înveselea inimile noastre şi la lucruri bune ne învăţa? S-a stins lumina nădejdii noastre celei bune! Tu acum dormi, dar noi de întristare pentru tine murim! Nu te vom mai avea de acum împreună cu noi cîntînd, citind, rugîndu-te, vorbind şi lucrînd, căci Domnul te-a ales şi te-a luat în veşnicele locaşuri, cele fără de moarte!” Aşa zicînd şi mult plîngînd, au grijit trupul ei cel sfînt.

Cuvioasa Atanasia s-a sfîrşit la 14 August, la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar la praznic, după dumnezeiasca slujbă, cu cinste a fost îngropată, cu nemîngîiata tînguire a surorilor. Iar cea care se pusese după dînsa egumenă, ziua şi noaptea nu ieşea de la mormînt, plîngînd. Şi i s-a arătat în vis Sfînta Atanasia, zicînd către dînsa: „Cu dinadinsul să ştii, că după săvîrşirea celor patruzeci de zile de la adormirea mea, voi lua cele pregătite mie de Dumnezeu”. Şi deşteptîndu-se egumena, nu se pricepea ce înseamnă vedenia aceea şi cuvîntul zis de cuvioasa. Dar, sosind ziua cea de 40 de zile, au uitat surorile – precum adeseori se întîmplă -, ca să-i facă obişnuita pomenire, părîndu-le că după două zile se împlinesc cele 40 de zile. Şi în aceeaşi seară iarăşi s-a arătat sfînta, zicînd egumenei: „Pentru ce n-aţi ţinut seama de cele 40 de zile şi n-aţi pregătit cele spre pomenire, nici spre dare la săraci, nici spre primirea de oaspeţi?” Şi, deşteptîndu-se din somn, egumena a numărat zilele cu dinadinsul şi a cunoscut că aceea era seara zilei a 40-a, în care se cădea să cînte panahida.

Iar a doua zi, făcîndu-se pomenirea şi săvîrşindu-se dumnezeiasca slujbă, două monahii începătoare a cetelor bisericeşti, cărora Dumnezeu le-a deschis ochii sufleteşti, au văzut o minunată vedenie în biserică: Doi bărbaţi oarecare, foarte cinstiţi cu chipul, îmbrăcaţi în haine luminoase, au intrat în biserică, ducînd între dînşii pe Cuvioasa Atanasia, pe care punînd-o înaintea Sfîntului Altar, au îmbrăcat-o cu porfiră împărătească, împodobită cu pietre scumpe şi cu mărgăritare de mult preţ şi i-au pus pe cap coroană împărătească, care avea cruce dinainte şi înapoi; i-au dat apoi şi un toiag de aur, la fel împodobit cu pietre scumpe; apoi, luînd-o de mîini, au dus-o în Sfîntul Altar prin uşile împărăteşti.

Se mai scrie despre dînsa şi aceasta. Că, ducîndu-se către Domnul, a poruncit surorilor ca pînă la patruzeci de zile să pună masă săracilor. Dar ele numai pînă la a noua zi au făcut aceasta, iar după acele nouă zile au încetat. Şi li s-a arătat sfînta cu doi îngeri, zicîndu-le: „Pentru ce aţi călcat porunca mea? În ştire să vă fie vouă, că milosteniile cele ce se fac pentru suflet, pînă la 40 de zile, cum sînt săturarea flămînzilor şi rugăciunile preoţilor, milostivesc pe Dumnezeu şi chiar păcătoase fiind sufletele celor adormiţi, primesc iertarea păcatelor întru Domnul, iar de vor fi drepte, apoi aceia care fac pomenire, se îmbogăţesc cu împlinirea a tot binele”.

Aceasta zicînd sfînta şi-a înfipt în pămînt toiagul şi s-a făcut nevăzută. Iar a doua zi sculîndu-se surorile au văzut toiagul ei înflorit şi au preamărit pe Dumnezeu a toate Făcătorul. Aceasta povesteşte prologul. Apoi săvîrşindu-se anul după moartea Cuvioasei Atanasia şi pomenirea sfintei sosind, precum scrie Metafrast, au venit doi bărbaţi preoţi şi cu dînşii au adus o femeie muncită de multe duhuri rele. Acei preoţi, luînd acoperămîntul mormîntului şi măturînd ţărîna pîmîntului, au scos afară racla cu moaştele Cuvioasei Atanasia şi îndată necuratele duhuri au fugit din femeia aceea şi s-a făcut sănătoasă. Iar din raclă a ieşit o mare şi bună mireasmă şi s-a văzut picurînd din raclă mir. Apoi, descoperind racla, au văzut pe Cuvioasa Anastasia ca şi cînd atunci adormise, luminîndu-şi sprîncenele, buzele şi faţa cu frumoasă podoabă, iar trupul cu mîinile şi tot sfîntul ei trup era întreg, neavînd nici cît de puţină stricăciune şi izvora mir. Aceasta văzînd-o toţi cei ce erau acolo, scoteau lacrimi de bucurie din ochi. Iar acei sfinţi preoţi, acoperind racla, au judecat să nu pună sfintele moaşte ale Cuvioasei Atanasia în pămînt, ci la vedere în biserică şi au făcut astfel. După aceasta făcîndu-i o raclă nouă, au mutat cinstitele moaşte într-însa din cea veche.

După aceea au luat călugăriţele de pe moaşte, cea dintîi haină de păr a sfintei, pregătindu-i alta nouă de mătase. Dar nu puteau să îmbrace trupul sfintei, de vreme ce Sfînta Atanasia nu voia, şi îşi ţinea mîinile pe piept, ca şi cum era vie, nevrînd haine de mătase, şi chiar după moarte iubind sărăcia. Iar una din ceata călugăriţelor celor îmbunătăţite, fiind vas ales al Sfîntului Duh şi-a plecat genunchii şi a început a se ruga către dînsa, ca şi către o vie, grăind: „Cînd vieţuiai între noi, ai avut în toate fără împotri-vire ascultare, stăpîna noastră. Aşa şi acum binevoieşte a ne asculta şi cu această smerită haină, care ţi s-a adus, binevoieşte a te îmbrăca”.

Astfel, după ce s-a rugat fecioara aceea, Cuvioasa Atanasia, ca o vie, a ascultat. O, minune! Atunci, ridicîndu-se, a şezut şi şi-a întins mîinile spre îmbrăcare, iar după ce s-a îmbrăcat, s-a culcat iarăşi în raclă. Şi multe alte minuni se săvîrşeau de la sfintele ei moaşte, căci se făceau tămăduiri de toate bolile şi diavolii se goneau din oameni cu sfintele ei rugăciuni. Ale cărei faceri de minuni nu ajunge vreme scriitorului a le scrie toate cu de-amănuntul, ca să nu se supere şi cei ce citesc, asemenea, şi cei ce ascultă. Ci cu această scurtă şi de folos povestire despre cuvioasa, să fim îndestulaţi.

Iar tu, o, fecioară, doamnă, ceea ce eşti cinstită cu numele nemuririi, Atanasia, ceea ce eşti împreună vieţuitoare cu dumnezeieştii îngeri, care ai sărăcit pentru Hristos şi cu dumnezeieştile daruri te-ai împodobit; care totdeauna ai plîns şi mîngîierea cea nesfîrşită ai cîştigat-o, care cu blîndeţe te-ai împodobit şi pămîntul celor blînzi ai moştenit, apoi în foame şi în sete ţi-ai petrecut vremelnica viaţă şi saţiul îndulcirii celei veşnice l-ai aflat; care milostivă către săraci ai fost şi de la Dumnezeu te-ai miluit; tu, care pentru curăţenia inimii tale, ai luat în tine lumina Sfîntului Duh şi, avînd pace în sufletul tău, aceluiaşi Duh Sfînt te-ai făcut locaş şi ai fost vistierie a tuturor lucrurilor celor bune; pentru aceasta luminii celei negrăite te-ai învrednicit în cer. Tu, ceea ce locuieşti cu adunările sfinţilor şi cu cetele drepţilor te sălăşluieşti, pomeneşte-ne şi pe noi, cei ce lăudăm viaţa ta cea îmbunătăţită şi cu duhovnicească bucurie cinstim pomenirea ta. Caută spre viaţa noastră cea învăluită de lumeştile valuri, ca, prin rugăciunile tale binevieţuind, de cursele diavoleşti să scăpăm şi împreună cu tine să ne învrednicim veşnicilor bunătăţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.