Copiii care strigă vina părinților: „De la voi am învăţat ce e libertinajul!”

0
337
Copiii care strigă vina părinților: „De la voi am învăţat ce e libertinajul!”
 
 Vă oferim în continuare relatarea unei întâmplări din viața mărturisitorului Ioan Ianolide, petrecută după ieșirea sa din iadul temnițelor comuniste. Tinerii au multe de învățat din această experiență, dar mai ales părinții care își cresc copiii fără Dumnezeu:
După o vreme eram într-o localitate balneară ca să-mi mai potolesc durerile din oase [majoritatea mărturisitorilor sufereau de dureri reumatice severe din pricina frigului îndelung îndurat în temnițe n.n.]. Staţiunea se găsea într-o regiune de munte pitorească, cu ţărani îmbrăcaţi în costume naţionale, cu obiceiuri încă nestrivite între şinele roţilor de fier. Era cu atât mai bine, căci şi nervii mei aveau nevoie de destindere.

M-am prezentat la medic. Era o doamnă între două vârste care mi-a acordat o atenţie deosebită. Nu ştiam cum să-i mulţumesc mai bine şi i-am adus un buchet de flori.

– Domnule, a început ea vorba, nu de mult am avut aici un pacient care m-a impresionat profund şi care a lăsat urme adânci, deşi a stat atât de puţin la noi.

Eu o priveam nedumerit şi ea a înţeles.

– Ştiţi, mi-a explicat, domnul acela avea exact aerul pe care-l degajaţi şi dumneavoastră.

Am tresărit.

– Nu, nu, să nu mă înţelegeţi greşit. Noi credem că omul acela era preot dar ascundea lucrul acesta din motive lesne de înţeles.

– Dar eu nu sunt preot, i-am răspuns apăsat.

– Nu veţi fi fiind preot, dar nici muncitor nu sunteţi!

Mă întrebam de ce oare mă iscodeşte femeia aceasta. I-am întins politicos legitimaţia mea de serviciu. Ea a citit şi zâmbind a aşezat-o pe masă spunându-mi:

– Nu trebuia să mă convingeţi. Nu era nimic rău dacă vă credeam preot. Poate că nici domnul despre care vă vorbeam nu era preot. Ştiţi, eu sunt om de ştiinţă… eu nu cred… am studiat materialismul dialectic dar…ştiu eu… dacă există oameni de acest fel, atunci Dumnezeu nu este o noţiune învechită.

Îmi dădeam seama că nu voia să mă flateze. Un motiv întemeiat o obliga la aceste concluzii. Nu trebuia să o dezamăgesc.

– Şi ce a făcut aşa de extraordinar omul acela? am întrebat-o cu naturaleţe şi interes.

– Nu a făcut nimic extraordinar, mi-a spus ea. Tocmai asta e problema. Am simţit că pot avea încredere în el şi mi-am deschis sufletul cu toată sinceritatea. I-am povestit în amănunt toată viaţa mea şi drama căsniciei mele. Nu mi-am imaginat că cineva ar putea să-mi aducă pacea în familie dar omul acesta a făcut-o. Şi nu ştiu cu ce putere! Nu avea nimic de Rasputin în el şi nici de hipnotizator, era blând, senin şi simplu dar în sufletul lui se puteau descărca toate furtunile lumii fără ca să-l tulbure, şi acolo se linişteau. Aşa a fost cu mine…

Femeia a tăcut câteva clipe, apoi a reluat emoţionată:

– Eram distrusă, disperată! Fiica noastră adolescentă fugise din oraş cu un coleg de şcoală. Repede s-au despărţit şi ea n-a mai revenit acasă, ci s-a pierdut în Bucureşti. Am găsit-o dar ne-a strigat fără sfială în faţă: „De la voi am învăţat ce e libertinajul! Voi, care n-aţi găsit niciodată timp să vă apropiaţi de sufletul meu, acum faceţi front comun împotriva operei voastre! Voi m-aţi crescut aşa! Şi-mi place cum sunt. Şi sunt frumoasă. Am învăţat ce iubirea cum voi încă nu ştiţi. Voi învăţa singură ce e viaţa!”.

Cred că avea dreptate. Ne-am înapoiat la hotel. Soţul meu a plecat. Am plâns mult şi am ieşit să iau aer. Am ajuns la Herăstrău şi-mi priveam silueta cum se unduieşte în valuri. Mi se părea că mă voi odihni bine pe fundul lacului. Probabil că zâmbeam amar, căci un alt gând îmi spunea că voi purta şi acolo drama familiei mele! Nu ştiu cât timp a trecut. Împietrisem. Un domn s-a oprit lângă mine şi-mi vorbea. Încet m-am trezit alături de el pe aleile parcului. El îmi spunea poezii, îmi insufla bucuria de a trăi. M-am lăsat în voia acelei întâmplări, căci simţem că mă refac sufleteşte. După câteva ore ne-am despărţit şi apoi ne-am revăzut. A urmat o strânsă corespondenţă. El s-a ocupat de fiica mea. Aşa au trecut trei ani. Între timp soţul meu plecase de acasă. Fetele pe care le iubea nu erau mai mari decât fata noastră. Iar fata cunoscuse bărbaţi de toate vârstele, de toate categoriile. Dar curând s-a îmbolnăvit şi a fost părăsită de toată lumea. Numai prietenul meu, poetul, a îngrijit-o şi a adus-o acasă. Timid, mi-a cerut să mă căsătoresc cu el. Cred că tristeţea mea îl inspira. I-am auzit versurile şi păreau smulse din sufletul meu. Nu ştiam ce să fac. Nu eram divorţată. Şi în aceste condiţii a apărut pacientul care vă seamănă. Se numeşte Popescu Petre.

– Şi ce a făcut Popescu Petre? am întrebat eu, în timp ce mă gândeam că nici nu putea fi un nume mai comun ca acesta.

– Nu ştiu cum a făcut dar a izbutit să deschidă şi sufletul soţului meu. Într-o seară acesta a venit beat şi i-a spus:

„Sunt nebun. Nu sunt beat, ci nebun. Mi-e silă de femei şi de mine. Am întrecut măsura… După ani de zile mi-am văzut fata, dar nu fata, ci femeia din ea şi am poftit-o. Nu credeam că este posibil aşa ceva. Şi am început să beau. Poate că prin alcool voi uita că sunt un monstru deşi în mintea mea se învârtesc încă pofta şi repulsia totodată.”

A doua zi omul a venit cu soţul meu la mine. Era şi fata de faţă. Cu ea vorbise mai înainte şi-i cunoştea rănile. Ne-a confruntat pe toţi trei cu realitatea dură a sufletelor şi intimităţii noastre. A vorbit şi de poet şi de oscilările mele interioare. Toţi trei tăceam striviţi de luciditatea cu care el analiza viaţa noastră. Nu ştiu ce studii avea dar părea foarte cult. A vorbit încet, simplu şi curgător ca o apă liniştită din şesuri. Venea pacea prin el. Noi eram cartea deschisă din care el vorbea. Înţelegeam că totul trebuie refăcut, luat de la capăt. A terminat spunându-ne pentru prima oară: ,,Dumnezeu există. El vă lipseşte. El vă va da puterea unei noi vieţi”. Aşa ne-am despărţit, căci omul a dispărut.

– Dar altceva n-a mai spus? am întrebat eu.

– Ba da, a mai spus să căutăm un mare duhovnic.

– Când a dispărut?

– Cu trei zile în urmă, mi-a spus doctoriţa disperată. Nu ştiu de ce vă povestesc toate acestea dar am simţit că vă pot vorbi ca şi lui…

– Doamnă, am zis eu, acel mare duhovnic este Petre Popescu.

– Dar de ce a plecat? a strigat ea.

– Pentru că trebuie să căutaţi Adevărul! Nu e suficient să aveţi intuiţia lui. Viaţa în Adevăr este cu atât mai aspră cu cât porneşte de la nişte realităţi ca cele pe care mi le-aţi înfăţişat. Aţi văzut un liman, dar el este greu de atins! Cercetaţi-vă bine încotro vreţi să mergeţi şi cu ce puteri. Dacă pierdeţi acum, pierduţi sunteţi!

– Domnule, mi-a spus ea, am ştiut că mă veţi ajuta. Vă mulţumesc. Mâine nu voi mai fi aici.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro