Abuzul psihic şi afectiv, cauză pentru divorţuri

0
372

Abuzul psihic şi afectiv, cauză pentru divorţuri

Se discută, cel mai adesea, despre abuz în sensul de agresiune fizică. Agresiunea psihică, abuzarea afectivă de celălalt sunt noţiuni pe care de obicei le ignorăm, deşi ele pot fi prezentate ca motive de divorţ. Vom lua în discuţie cazul unui cuplu în care doar unul dintre parteneri iubeşte necondiţionat (să zicem, soţul), celălalt (o soţie „mămoasă”) luând decizia căsătoriei mai ales sub influenţa părinţilor, iar nu „de bunăvoie”.

Se întâmplă uneori ca părinţii să decidă cu cine se căsătoreşte copilul lor. Să supunem atenţiei cazul în care mama îşi determină fata să se căsătorească cu un tânăr. Poate că cei doi se plac, sub raport fizic, dar la un moment dat fata vede ceva ce nu-i convine, în sfârşit nu se simte pregătită să facă pasul căsătoriei. Aici este un moment decisiv. Tânăra fată ar vrea să renunţe, dar mama ei se implică în chestiune, argumentând convingător în favoarea junelui respectiv: „altul mai bun nu găseşti” şi, „dacă mai staţi mult necăsătoriţi, cădeţi în păcat”, „te iubeşte enorm, faci din el ce vrei”. Aşadar, deşi mama ştie că fata ei nu îl iubeşte pe junele acela îndrăgostit de ea, o determină să se căsătorească. Zis şi făcut. Numai că o fată care se căsătoreşte de gura mamei sau a părinţilor nu poate să îşi asume căsătoria şi rolul de soţie cu tot ce presupune această calitate. Dacă am zugrăvi în cuvinte tabloul afectiv al tinerei, am descoperi culorile unei iubiri condiţionate: „Bine, mă căsătoresc cu el, mami, am încredere în tine, dar dacă nu e aşa bun cum spui, eu divorţez de el, să te speli cu el pe cap!”. Însă ce evoluţie şi deznodământ poate avea o căsnicie în care cel care iubeşte este de unul singur?

Nu există femei „mămoase”, ci soţii care îşi iubesc sau nu soţul

Poate că fata se căsătoreşte sperând că soţul o va face să îl iubească în timp. Mijloacele în acest sens pot fi banii, cadourile, weekendurile romantice, o maşină, o proprietate personală etc. Evident că în contextual crizei actuale nici un tânăr de condiţie socială medie nu va putea să se ridice la anumite standarde de bunăstare şi perfecţiune. Dezamăgirea intervine inevitabil, la fel şi ameninţările cu divorţul, încă din primele zile de căsătorie: „Dacă bei, divorţez, dacă îmi dai o palmă, mă despart etc.”. Fetele măritate în acest fel sunt cele pe care le numim, de obicei, „mămoase”. Eticheta este însă nepotrivită. Nu există femei „mămoase”, ci femei care îşi iubesc sau nu soţul. Şi argumentul care poate fi invocat în acest sens este acel „tânăr” care va fi existat în viaţa oricărei fete, tânăr după care i s-au aprins călcâiele, după care ar fi plecat în orice colţ al lumii, necondiţionat, cu chirie, oricum, numai să fie împreună. Chiar şi o dependenţă psihologică şi afectivă a fetei faţă de mamă se vindecă prin dragostea necondiţionată pentru un partener care, la rândul lui, o iubeşte.

Femei care nu îşi asumă responsabilitatea de soţii

După o vreme de la cununie, soţia aceasta se va trezi lângă un soţ şi nişte socri, eventual, pe care îi simte ca pe nişte străini.

Poate lua hotărârea să plece la mama, târându-şi şi soţul după ea, sub şantajul cu divorţul. Pentru că soţul ei este băiatul ales de mama, soţia refuză să se implice în activităţi fireşti de gospodărie, de spălat, gătit, curăţenie etc. „Să facă mama, ea mi l-a ales de bărbat…” Neîngrijit, „măritat” în casa părinţilor fetei, privit ca un străin, tânărul soţ îşi va ruga moartea.

Presiune psihică îndoită, din partea soţiei şi a socrilor

Pe de o parte, soţul va fi cicălit de soţie, nemulţumită că s-a căsătorit cu un om pe care nu îl poate iubi din toată inima. Un om pe care îl abuzează astfel afectiv, pe care se răzbună nefăcând mâncare sau necosând o haină ruptă. Sau face tot ce este nevoie şi i se cere, atunci când este rugată, când se insistă pe lângă ea, însă nu fără reproşuri. Totodată, se răzbună şi pe mama ei, că a nenorocit-o cu un băiat pe care nu îl iubeşte, lăsând-o pe ea să gătească, să spele, să aibă grijă de un eventual copil. Venirea pe lume a unui copil, în acest context, nu are darul de a-i lega pe cei doi, dimpotrivă, sporeşte discordia, din cauza lipsei de bani, parcă tot mai acute. Pe de altă parte, pe bărbat îl vor cicăli şi socrii, nemulţumiţi de neîmplinirea fetei, jigniţi de faptul că nu se ridică la standardele ei, că nu se lasă ridicat şi învăţat. Mai intervin şi rudele binevoitoare cu sfaturi necerute, amplificând criza. Soţia nu îl va apăra în faţa acuzelor formulate de rude, dimpotrivă, se va solidariza cu acestea şi le va ţine partea. Astfel, soţul „măritat” va trebui să lupte pentru păstrarea stimei de sine şi a demnităţii de om, nu doar cu soţia şi părinţii ei, ci cu întregul neam care îl priveşte ca pe un intrus, un străin, o ameninţare.

Lungul drum spre împăcare

Totuşi, ce rămâne de făcut odată ce te-ai angajat într-o căsnicie în care iubirea îţi este exploatată până la abuz, până la desfiinţarea ca personalitate? Din păcate, nu există soluţii universale. Răbdarea poate cunoaşte şi ea limita propriei rezistenţe psihofizice. Poţi dori încă să rabzi, dar psihicul să te trădeze, să cedezi, să te îmbolnăveşti. În general, o persoană abuzată afectiv are de urmat două direcţii. Una este viaţa liturgică şi de rugăciune intensificată, sub asistenţa unui duhovnic experimentat, beneficiind chiar de contribuţia unui psiholog sau psihiatru. Ideal ar fi, pentru evitarea divorţului, ca ambii soţi să participe la acest program al regăsirii de sine întru o fiinţă. Cealaltă direcţie este părăsirea mediului traumatizant şi asumarea greutăţilor unei vieţi în doi, fără implicarea părinţilor. Iubirea faţă de partener poate fi învăţată prin voinţă şi rugăciune. Divorţul nu este soluţia problemelor, ci disoluţia acestora. În cazul în care decizi să îţi refaci viaţa, problemele vechi vor reapărea pe parcursul relaţiei cu alt partener.

Apostolul Pavel îndeamnă şi el atât pe soţ, cât şi pe soţie să nu se despartă, iar dacă s-au despărţit, să nu se recăsătorească, ci să se împace: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie” (I Cor. 7, 27). „Femeia de bărbat să nu se despartă. Iar de se va şi despărţi, să nu se mărite, sau să se împace cu bărbatul său” (1 Cor. 7, 10-11).

ziarullumina.ro