Scrisoare despre sănătate şi boală… – mângâiere pentru bolnavi

0
1368
Mângâiere pentru bolnavi

Un om obişnuit nu îşi pune o astfel de întrebare. Nici nu îi trece prin cap că boala poate fi de preferat sănătăţii. Şi totuşi…

Sfântul Tihon de Zadonsk scria:

Boala, deşi îţi chinuieşte sufletul, totuşi îţi mântuieşte duhul„.

Sănătatea trupului îi deschide omului uşa spre multe capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide„.

 

În vremea bolii noi simţim că viaţa omenească este asemenea unei flori care se usucă aproape imediat după ce îşi desface petalele şi asemenea unui nor care se risipeşte şi nu lasă nici o urmă; că zilele noastre dispar ca umbra, că trupul nostru se usucă asemenea florilor câmpului; că viaţa omului celui mai tare este numai o suflare; că cu orice respiraţie ea se scurtează şi că bătăile pulsului său, asemenea bătăilor unui pendul, îl apropie de ceasul din urmă, care aproape întotdeauna bate într-un astfel de moment când el crede că până la acel ceas mai e încă mult. O, boală amară, dar leac sănătos! Aşa cum sarea împiedică putrezirea cărnii şi a peştelui şi nu îngăduie să se zămislească într-însele viermii, tot aşa orice boală fereşte duhul nostru de putrezirea şi descompunerea duhov­nicească şi nu îngăduie patimilor, ca unor viermi sufleteşti, să se zămislească în noi„.

S-ar putea găsi şi alte cuvinte ale Sfinţilor Părinţi în care boala este arătată ca fiind de preferat sănătăţii. Ce să înţelegem, deci, că ar fi bine ca toţi oamenii să se îmbolnăvească pentru a avea sufletele mai curate?

(„Asta e Ortodoxia, apologia bolii, credinţa oamenilor defecţi, propaganda suferinţei? Dacă e aşa, mai bine rămân cu credinţa din sufletul meu, care e mult mai fru­­moasă…„, ar putea spune un necredincios. Sunt de acord cu ideea că celor care stau departe de Biserică nu are rost să li se spună cateheze dure, pentru că le-ar fi foarte greu să le înţeleagă cum trebuie. De obicei, auzind astfel de citate, necredincioşii se întăresc în necredinţa lor…)

Din moment ce boala e de preferat sănătăţii, de ce în rugăciunile Bisericii nu se cere boală pentru credincioşi, de ce se cere şi sănătate trupească, nu numai sufletească? De ce există slujba Sfântului Maslu, pentru tămăduirea celor bolnavi, şi nu există şi o slujbă de îmbolnăvire a celor sănătoşi?

În loc să răspund la astfel de întrebări, voi reproduce un fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Nectarie din Eghina, marele făcător de minuni, adresată uneia dintre ucenicele sale:

Boala ta m-a întristat. Ai răcit din pricina umezelii chiliei tale… Deoarece era cu putinţă să o repari cu puţine cheltuieli, pentru ce nu mi-ai scris? Aş fi trimis bani… Nu mai îngheţa, nu-ţi primejdui viaţa. Boala nu îngăduie celor care nu sunt desăvârşiţi să sporească. Ai nevoie de sănătate pentru lucrarea duhovnicească. Să ştiţi că dacă cei care nu sunt desăvârşiţi şi se pogoară în arenă să lupte nu au sănătate, vor fi biruiţi din lipsă de putere, căci le va lipsi puterea morală care îi întăreşte pe cei desăvârşiţi. Pentru cei care nu sunt desăvârşiţi, sănătatea este carul care îl poartă pe atlet până la sfârşitul luptei. De aceea îţi recomand să ai discernământ şi măsură în toate şi te sfătuiesc să eviţi excesele. Nevoinţele merg împreună cu măsura virtuţii. Cel care nu are virtuţi morale înalte şi vrea să se întreacă cu cei desăvârşiţi, să ducă o viaţă aspră, acela aleargă spre primejdia părerii de sine şi a căderii” [32; 109].

Ce spune Sfântul Nectarie? „Pentru cei care nu sunt desăvârşiţi, sănătatea este carul care îl poartă pe atlet până la sfârşitul luptei„.

În faţa unor poziţii atât de diferite, unii oameni fac afirmaţii gen: „Iată cum se contrazic între ei sfinţii… Adevărul este întotdeauna la mijloc, chiar şi sfinţii au greşit…” O astfel de constatare este blasfemiatoare. Cei care abia aşteaptă să vâneze greşeli în învăţăturile sfinţilor pentru a-şi putea justifica poziţia lor rătăcită nu pot ajunge la cunoaşterea adevărului.

Dar nu e evident că se contrazic? Sfântul Tihon învaţă una, iar Sfântul Nectarie învaţă alta…

Sunt situaţii, extrem de rare, în care poziţia unui sfânt faţă de o anumită problemă este diferită de poziţia unui alt sfânt. Cine are dreptate? De obicei oamenii se simt provocaţi să se poarte ca nişte arbitri şi să judece după minţile lor de partea cui este dreptatea. Caută argumente, citesc, se roagă cu inima înfierbântată şi, în cele din urmă, dau verdictul…

Numai că de foarte multe ori verdictul pe care îl dau este întâmplător. Nu suntem noi la măsura la care să decidem unde este adevărul. Tot ce putem face este să căutăm care a fost poziţia Bisericii privitoare la problema respectivă. Biserica, fiind Trupul lui Hristos, nu poate propovădui învăţături greşite. (Este adevărat şi faptul că există unii oameni rătăciţi şi chiar unii eretici care încearcă să îşi justifice născocirile şi greşelile făcând apel la predania Bisericii; şi nu sunt numai excepţii – marii eretici ai primelor veacuri încercau să se prezinte ca fiind mărturisitori ai acestei predanii… Nu este locul aici să vorbim însă despre astfel de probleme.)

Dacă ar fi existat o contradicţie reală între învăţătura Sfântului Tihon şi cea a Sfântului Nectarie nu aş fi cutezat să scriu despre tema de faţă. Voi încerca să prezint pe scurt fiecare dintre cele două poziţii, şi apoi vom vedea în ce măsură ele se completează sau se contrazic.

Să începem cu scrisoarea Sfântului Nectarie. Cui se adresează ea? Unei sore de mănăstire care se îmbolnăvise. De ce? Din pricina neglijenţei sale: având chilia umedă, a preferat să vieţuiască în ea în loc să o repare. Şi astfel s-a îmbolnăvit. Sfântul nu o laudă pentru nevoinţa sa, ci îi atrage atenţia că „dacă cei care nu sunt desăvârşiţi şi se pogoară în arenă să lupte nu au sănătate, vor fi biruiţi din lipsă de putere, căci le va lipsi puterea morală care îi întăreşte pe cei desăvârşiţi„.

Altfel spus, cei care sunt la începutul războiului duhovnicesc nu trebuie să se arunce în lupte mai presus de puterea lor. Dacă nu au grijă de sănătatea lor, sub pretext că pot răbda suferinţa bolii, se află în înşelare. Este adevărat faptul că unii dintre marii sfinţi ai Bisericii au trăit în nişte condiţii care le puneau în pericol sănătatea, numai că nu oricine le poate urma nevoinţa. Sfinţii Părinţi au scris destul despre păcatul râvnei fără de măsură, păcat în care cad începătorii care se străduiesc să ajungă la sfinţenie într-un timp cât mai scurt şi trecând cu vederea poveţele duhovniceşti ale înaintaşilor.

Greşeşte cu ceva Sfântul Nectarie? Nu. Pur şi simplu aplică învăţătura despre dreapta socoteală la problema bolii. Fiind creştini, trebuie să ne luptăm pentru a ne omorî patimile, nu trupul. Credinţa creştină nu neagă trupul, care este templu al Duhului Sfânt. Cine îşi omoară trupul distrugându-şi sănătatea în loc să îşi omoare patimile, sau crezând că îşi omoară patimile, păcătuieşte: oare dacă i-ar fi fost de folos să fie bolnav, crezi că Dumnezeu ar fi şovăit să îi trimită această cruce?

Nu, Dumnezeu vrea mai mult decât noi mântuirea noastră, şi ştie mai bine ce cruce ne este de folos să ducem la un moment dat. Nu cred că este nevoie de mai multe cuvinte: neglijarea sănătăţii este o formă de sinucidere lentă. Cei care caută boala în loc să caute să sporească în virtute se aruncă într-o luptă pentru care nu sunt pregătiţi.

Privitor la cealaltă poziţie, pe care o găsim rezumată în cuvintele Sfântului Isaac Sirul – „Dumnezeu trimite bolile pentru sănătatea sufletului”, trebuie precizate câteva idei mai importante. În primul rând, bolile care vindecă sufletul sunt trimise de Dumnezeu, nu sunt provocate de om. Boala poate fi aceeaşi, dar puterea de a o răbda diferă: omul care şi-a pricinuit boala se aseamănă celui care vrea să urce un munte înalt fără să fie pregătit, pe când omul care rabdă boala trimisă de Dumnezeu se aseamănă celui care s-a antrenat vreme îndelungată.

De ce şi cum este sufletul vindecat de boală?

Fără a încerca să despic firul în patru, fără a încerca să pătrund în taina bolii, voi face câteva observaţii generale. Omul bolnav (ca aproape orice om care are necazuri) trebuie să accepte o realitate pe care nu şi-a dorit-o: nu este în măsură să se folosească de trupul său aşa cum şi-ar dori. Cuţitul suferinţei îl smereşte.

Cum lucrează boala asupra sufletului?

Păcătoşilor le este de folos boala ca să înţeleagă că nu sunt stăpânii propriei vieţi. Dumnezeu le-a dat viaţă, Dumnezeu i-a adus la viaţă pentru a-i face părtaşi bucuriei Împărăţiei Cerurilor. Dacă ei nu vor să trăiască decât pentru trup, boala le aduce aminte că trupul nu este nemuritor. Păcătoşilor, ca şi necredincioşilor, boala li se pare groaznică. Este factorul care îi scoate din priza la care se alimentează cu patimi şi cu pofte. Evident, bolnavii nu ajung la nepătimire instantaneu, bolnavii au patimile lor, dar boala îi împiedică să îşi satisfacă poftele pe care şi le-ar fi satisfăcut dacă ar fi fost sănătoşi. Boala îi îndeamnă să ia aminte la suflet, să se gândească la viaţa veşnică.

Da, păcătoşilor le este de folos boala, dar nu ar fi fost mai bine ca cei sporiţi în credinţă să fie în permanenţă sănătoşi?

O primă observaţie: mulţi dintre marii părinţi cu viaţă sfântă, care au vindecat bolile altora, au răbdat vreme îndelungată boli foarte dureroase.

În cartea Ne vorbeşte părintele Porfirie acest cuvios, poate cel mai mare ieromonah făcător de minuni secolul trecut, ne mărturiseşte: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli. De multe ori Îi spun: «Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!» E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am şi cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care creşte şi apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoşător. Mă rog, însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeţi inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Şi cu cât merg, o să se înrăutăţească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inimă şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos şi Dumnezeu Se străduieşte să mă curăţească” [31; 367].

(Părintele Porfirie „a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficienţă renală cronică, ulcer cu nişă «cu repetate gastroragii», cataractă, herpes zosterial pe faţă, dermatidă stafilococică pe mână, hernie inghinală «cu dese strangulări», guşă endemică cronică, adenom la hipofiză” [31; 367].)

Dacă Dumnezeu a ştiut că le este mai de folos să rabde, în vreme ce noi am fi considerat că le era mai de folos să facă alte nevoinţe, înseamnă că trebuie să ne revizuim modul de înţelegere a bolii.

Sfinţii Părinţi ne-au atras atenţia asupra faptului că în orice nevoinţă se poate amesteca mândria. Unul dintre părinţii pustiei, după ce întrerupsese un post exagerat de aspru, a văzut cum dracul pleca de la el. Adică tocmai întreruperea acelei nevoinţe lipsite de dreaptă socoteală i-a fost de folos, şi nu postirea aceea. Alţi părinţi au căzut în mândrie tocmai pentru faptul că se rugau vreme îndelungată şi socoteau că sunt mai presus decât ceilalţi.

Mândria, patima cea mai grozavă care îl separă pe om de Dumnezeu, este o patimă foarte fină. Întreaga predanie ortodoxă ne arată că cel mai bun leac împotriva mândriei este tăierea voii. În scrierile filocalice se pune accent pe ascultarea faţă de povăţuitorul duhovnicesc, ascultare care este numită mucenicească pentru că luptătorul renunţă la voia sa pentru a face voia lui Dumnezeu, Care îi vorbeşte prin povăţuitor.

Dar mucenicie este numită şi boala, pentru că este tot o formă de tăiere a voii. Pentru cei care vor să ducă lupta cea bună, boala este un examen: dacă rabdă durerile, ştiind că aceste dureri le aduc sănătate sufletească, atunci răbdarea este o dovadă a smereniei. Dacă însă bolnavul cârteşte, dacă se supără că Dumnezeu nu l-a lăsat cu nevoinţele sale, atunci prin aceasta arată că la baza războiului său nu stă dorinţa de a trăi după voia lui Dumnezeu, ci stă dorinţa de mărire, dorinţa de satisfacere a orgoliului, care se ascunde sub o mască duhovnicească. Narcisismul de care suferă oamenii părut duhovniceşti nu este cu nimic mai bun decât narcisismul celor care cad în patimi trupeşti. Şi unii şi alţii pun voia proprie deasupra voii dumnezeieşti.

Boala este o cruce grea. Câtă vreme omul duce cu răbdare această cruce, boala îi este de folos.

Numai că boala nu este singura cruce care duce la mântuire. Hristos nu a venit pe pământ să propovăduiască avantajele bolii. Hristos ne-a chemat să ne purtăm crucea pentru a dobândi raiul. Creştinii trebuie să se lupte pentru mântuire. Şi, fie că sunt bolnavi sau nu, fie că sunt în necazuri sau nu, ei trebuie să meargă spre rai.

Boala nu este o virtute, aşa cum nici sărăcia nu este o virtute. Pe mulţi sărăcia i-a dus la deznădejde, pe mulţi boala i-a dus la disperare. Rea nu este bogăţia, ci folosirea ei spre satisfacerea patimilor şi a poftelor. Rea nu este sănătatea, ci folosire ei spre pierzania sufletului. Rea este grija excesivă pentru sănătate, idolatrizarea trupului.

Sfinţii Părinţi nu au spus că trebuie să căutăm boala. Ci au spus doar că sănătatea poate fi spre pierzare, în timp ce boala poate fi leac pentru suflet. Boala este de preferat sănătăţii folosite greşit, folosite pentru satisfacerea poftelor. Totuşi, constatarea lui Dostoievski potrivit căreia „un om sănătos este totdeauna un om pământesc, material…. Dar cum ajunge bolnav şi ordinea naturală, pământească a organismului său se strică, îndată i se revelează posibilitatea unei alte lumi şi, pe măsură ce se agravează boala, raporturile cu această lume se îngustează”, nu trebuie considerată literă de lege: au fost sfinţi care au avut o sănătate de fier, chiar dacă duceau o viaţă de aspră nevoinţă, şi au fost păcătoşi care, ajungând pe patul de boală, au mărit raporturile cu această lume. Sunt destule cazuri de beţivi care dovedesc aceasta.

Şi totuşi, de ce Sfinţii Părinţi au vorbit mai mult despre folosul bolii decât despre folosul sănătăţii?

Pentru că sănătatea, prin ea însăşi, nu este o cruce. Boala este o cruce. Omul sănătos îşi aduce mai greu aminte de moarte decât o face omul bolnav. Mulţi oameni s-au apropiat de Dumnezeu abia după ce s-au întâlnit cu boala (sau cu necazurile). Omul este ispitit să adopte un mod de viaţă în care credinţa este doar un compartiment care nu comunică cu celelalte; omul se mulţumeşte să fie creştin câteva ore pe săptămână, duminica, şi în rest trăieşte după alte legi, fără să mai ţină seama de legea dumnezeiască. Dar boala, ca orice suferinţă de altfel, îi răstoarnă socotelile. Boala este un dascăl înţelept care ne povăţuieşte să nu ne legăm de lumea în care trăim, ne învaţă că această lume este trecătoare şi noi înşine nu vom zăbovi mult în ea.

Putem observa deci că între poziţia Sfântului Tihon şi poziţia Sfântului Nectarie nu există decât incompatibilitate aparentă. Creştinul trebuie să poarte crucea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Dacă este sănătos, să se folosească de sănătate pentru a aduce roade duhovniceşti. Să nu caute boala, dar dacă se va îmbolnăvi, trebuie să ştie să rabde pentru a dobândi cununa bolii.

Ca o concluzie, am putea observa că oamenilor necredincioşi, care cred numai în valoarea vieţii pământeşti, boala le este mai de folos decât sănătatea pe care ar folosi-o numai pentru a se deda patimilor. Iar pentru cei care trăiesc în patimi, purtând cu nevrednicie numele de creştini, boala le este iarăşi de folos, pentru că îi îndeamnă să ia aminte la roadele faptelor lor. Pe când sănătatea îi ajută să uite care este scopul vieţii pământeşti.

Cine duce lupta cea bună a mântuirii o face şi dacă este bolnav şi dacă este sănătos. Acela poartă cu răbdare crucea, oricât ar fi de grea. Nu consideră că boala e rea şi sănătatea e bună, ci consideră că boala e bună în măsura în care duce la pocăinţă şi sănătatea e bună în măsura în care e folosită într-un mod binecuvântat. Consideră că boala şi sănătatea pot fi pierzătoare atunci când omul vrea să trăiască după propria voie, călcând poruncile dumneze­ieşti. Omul care este cu adevărat credincios Îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi când este sănătos şi când este bolnav. Şi atunci când duce povara bolii, şi fără să vrea devine o povară pentru casnicii săi, primeşte totul ca din mâna lui Dumnezeu, şi se lasă ajutat de cei pe care el însuşi şi-ar fi dorit să îi ajute…

Danion Vasile