Greutatea răspunderii pentru propriile greşeli

0
794
Greutatea răspunderii pentru propriile greşeli

 

Este importantă asumarea răspunderii pentru acţiunile noastre şi totodată la sentimentul de frustrare pe care îl trăim când cineva aruncă pe umerii noştri o vină care nu ne aparţine. Bineînţeles că ne considerăm nedreptăţiţi, dar noi nu facem la fel? De câte ori nu am încercat să fugim de responsabilitate şi am vrut să ne eschivăm când ceva a mers rău?

Încă de când Adam s-a absolvit de orice vină care i-ar fi revenit pentru încălcarea poruncii lui Dumnezeu şi nu s-a considerat responsabil aruncând imediat greutatea vinovăţiei pe Eva, „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine”, de atunci, frica de responsabilitate a devenit o boală care are multe urmări asupra noastră şi a celorlalţi. Am învăţat că, odată cu maturizarea noastră fizică (cel puţin), creşte şi măsura responsabilităţii, însă nu vrem să înţelegem acest lucru.

Libertate şi responsabilitate

Constatăm o lipsă generală de responsabilitate a societăţii de astăzi, care nu face altceva decât să ne îndepărteze de ceilalţi, ne transformăm în duşmanii propriei noastre conştiinţe şi, totodată, duşmanii celor din jur pe care îi vedem buni doar să ascundem după ei greşelile şi vina. Este ca un joc în care se aruncă mingea de la unii la alţii, nerămânând în final la nimeni s-o prindă. Ca şi mingea, responsabilitatea pare să fie mereu în aer, aruncată acolo de nişte oameni imaturi, care nu vor să conştientizeze că odată cu libertatea vine obligaţia responsabilităţii. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea despre relaţia dintre libertate şi responsabilitate că „teologia oferă lumii viziunea despre om ca subiect liber, capabil să ia decizii libere, viziune strâns legată de demnitatea atribuită fiecărei persoane. Însă demnitatea libertăţii umane este condiţionată de fundamentul său etic, adică de responsabilitate. Aşadar, Biserica apără drepturile omului, dar şi valorile moral-spirituale ale comuniunii umane, întrucât în societate spiritualitatea autentică este tocmai legătura profundă dintre libertate, iubire şi responsabilitate în relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii”.

Când eram mici, alegerile le făceau părinţii pentru noi, iar responsabilităţile noastre ţineau de luarea notelor mari, de curăţenia din cameră etc. Acum, ajunşi în situaţia mult-dorită de „om mare”, ni se oferă libertatea totală a alegerii. Şi ce facem cu această libertate? Suntem „mari” şi putem face orice, aşa este, dar trebuie să ne asumăm ceea ce facem. Orice acţiune are şi efecte, iar pe acestea din urmă trebuie să le suportăm, în cazul în care sunt unele negative. Aici ne întâlnim cu responsabilitatea pe care trebuie să o avem în orice situaţie, pentru că alegerile noastre, fie bune, fie rele, le luăm noi şi este firesc să fim responsabili pe ele, pe ceea ce facem. Este atât de simplu să găsim vinovatul pentru ceea ce noi am greşit şi este o luptă interioară atât de grea să putem deveni maturi fără să ne fie frică de consecinţele acţiunilor noastre.

Victime, niciodată vinovaţi

În adolescenţă ne certam cu toată lumea pentru un dram de libertate, spunând în stânga şi în dreapta că suntem capabili să alegem şi să răspundem pentru ceea ce facem. Unde se ascund acei adolescenţi curajoşi când trebuie să ia o decizie sau să îşi asume răspunderea pentru cele deja luate? Sunt foarte mulţi oameni care, din frică de responsabilitate, fug de alegeri, îi lasă pe ceilalţi să aleagă pentru ei, iar când ceva merge prost, nu se dau în lături de la a arunca vina pe aceştia.

Vrem să fim perfecţi, fără pată, fără vină şi de aceea mereu avem un argument în favoarea noastră pentru ceea ce facem greşit. Niciodată nu suntem noi în totalitate de vină, mereu există cineva sau ceva care ne-a influenţat, şi din această cauză am greşit. În aparenţă este un sentiment eliberator. Posibilitatea de a da vina pe altcineva ajută oarecum la trecerea peste eşec. Indiferent că este vorba despre locul de muncă, de prietenii pe care îi avem şi care ne-au dezamăgit, de lipsa banilor sau orice alt lucru care nu este la locul lui, vina este şi a altcuiva, noi eventual suntem victime ale împrejurărilor.

Responsabilitatea în familie

Viaţa noastră întreagă este o responsabilitate, fie că suntem responsabili de faptele noastre, de ceea ce gândim, de idealurile la care tânjim să ajungem, de familia pe care am hotărât să o întemeiem. Iar lipsa responsabilităţii pentru cea din urmă este cea mai gravă şi poate atrage după sine ratarea împlinirii noastre. Copiii vor fi la fel ca noi când vor ajunge mari sau, dimpotrivă, dacă vor vedea iresponsabilitatea părinţilor vor tinde la maturitate să o compenseze luând pe umerii lor greutăţi prea mari. În familie, mai mult ca în orice altă situaţie, suntem responsabili faţă de ceilalţi şi faţă de noi, de copiii pe care îi avem, de cum îi creştem şi de educaţia pe care le-o oferim, de partenerul de viaţă pe care l-am ales. De acest lucru depinde modul în care familia se conturează ca familie împlinită, în care membrii ei ştiu să se respecte, să se ajute, să ajungă maturi în gândire şi în acţiuni, în care copiii cresc armonios cu o personalitate sănătoasă şi frumoasă.

Responsabilitatea de părinte poate lega strâns soţul şi soţia în împlinirea lucrării comune. Şi acolo unde există dragoste adevărată, există şi responsabilitate totală unii faţă de ceilalţi. În Sfânta Scriptură ni se vorbeşte clar despre responsabilitatea tinerilor care sunt chemaţi să îşi dedice viaţa şi activitatea lui Dumnezeu. O astfel de dedicare trece dincolo de limitele „moralităţii de divertisment” şi dă sens vieţii: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată”.

ziarullumina.ro