Gânduri despre crucea bolnavului – mângâiere pentru bolnavi

0
457
Mângâiere pentru bolnavi

Filosofia bolii

Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Domnul este aproape de dumneavoastră, şi Maica Domnului, şi cerul cu ajutători grabnici vă vor înconjura. Iar de bolit cu toţii bolim şi ieşire nu mai zărim. Oare întâmplător este acest lucru?! Oare ei nu văd?! Şi văzând, oare nu împreună-pătimesc cu noi, şi nu sunt gata să ne ajute?! Şi totuşi ne lasă să ne chinuim. De vreme ce ei sunt cu totul dragoste, înseamnă că nu îngăduie aceasta cu duşmănie. Şi dacă aşa stau lucrurile, ce vrea să fie asta?

 

Acelaşi lucru care se întâmplă între plăcinta coaptă în cuptor şi gospodină. Daţi plăcintei simţire, gândire, limbă… Ce i-ar spune ea gospodinei? «Matuşca! M-ai pus aici şi mă prăjesc… Nici o fărâmitură din mine n-a rămas neprăjită, totul mă arde ceva de nerăbdat… Şi necazul este că nici ieşire de aici nu văd, nici sfârşit la chin nu ştiu de unde să aştept. Mă întorc la dreapta, mă întorc la stânga, înainte ori înapoi, ori în sus: peste tot închis, iar căldura e de nesuferit. Ce ţi-am făcut? De ce asemenea duşmănie din partea ta?» şi aşa mai departe. Daţi gospodinei putinţa de a înţelege graiul plăcintei. Ce i-ar răspunde ea? «Ce duşmănie? Dimpotrivă, eu pentru tine lucrez. Rabdă puţin, şi ai să vezi cât de frumoasă ai să ieşi! Şi ce mireasmă se va răspândi din tine în toată casa! Ceva de minune! Aşa încât fă bine de mai rabdă puţin şi vei vedea bucurie». Aţi luat cunoştinţă de spusele plăcintei – acum băgaţi la cap şi spusele gospodinei şi treceţi cu seninătate la aşteptarea deznodământului fericit” [19; 13-14].

Cât de simplu este să explici altuia această teorie, şi cât este de greu să ţi-o spui ţie, atunci când te afli pe patul bolii. Nu vrem să credem că boala ne curăţeşte sufletul, preferăm să fim sănătoşi. Şi totuşi, plăcinta care nu trece prin cuptor nu poate fi mâncată…

Sensul vieţii

Părintele Paisie Aghioritul: „Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai profund al vieţii, se chinuiesc chiar şi atunci când primesc binecuvântările lui Dumnezeu şi prilejurile pe care El le dă pentru mântuirea lor. În timp ce acela care se aşează corect duhovniceşte, de toate se bucură. Şi mai slab la minte să fie, se bucură. Şi sărac să fie, tot se bucură” [15; 253].

Nu este de mirare că este aşa. Cum să nu se chinuiască cei care nu înţeleg sensul vieţii, câtă vreme prilejurile de mântuire nu sunt decât stavile împotriva patimilor şi a poftelor? Şi iată că dacă cei slabi la minte află acest sens pot gusta o fericire care le este străină celorlalţi. Mântuirea nu presupune un examen în faţa unor profesori universitari. Hristos nu a propovăduit necesitatea diplomelor universitare pentru mântuire.

Acest fapt îl înţeleg bolnavii care, deşi sunt apăsaţi de durerile lor, pregustă liniştea şi dulceaţa raiului…

Mucenicia bolii

Părintele Paisie Aghioritul: „De obicei noi spunem: «să ne îngrijim ca bolnavii să fie mai întâi ajutaţi omeneşte, iar în ceea ce nu vor putea fi ajutaţi omeneşte, îi va ajuta Dumnezeu». Dar nu trebuie să uităm că, pentru ca oamenii care suferă de o boală gravă să fie ajutaţi omeneşte, trec printr-o mare suferinţă, printr-o adevărată mucenicie. Trebuie să facă o mulţime de consultaţii, operaţii, transfuzii, chimioterapii, radioterapii. Înţepături pentru transfuzii, înţepături pentru perfuzii… Să i se găurească venele, să-i bage hrană pe nas, să nu poată dormi… Iar toate acestea pentru ca să se facă ceea ce este omeneşte. Ai înţeles? Nu este ceva simplu ca, de pildă, o rană care a adunat puroi şi trebuie spartă ca să iasă puroiul, după care se tămăduieşte. Ci aici toate acestea sunt o întreagă procedură. De aceea nu trebuie să stăm liniştiţi şi să spunem: «Este în regulă, bolnavul acesta a ajuns pe mâinile unor medici buni», ci să avem în vedere că, pentru a fi ajutat medical, bolnavul trebuie să treacă printr-o întreagă suferinţă, iar noi să ne rugăm cu durere pentru el, ca să-i dea Hristos răbdare” [15; 241-242].

Cât de simplu este să ne debarasăm de bolnav, ducându-l la un spital şi lăsându-l pe mâinile medicilor… Dar ar trebui să ne dăm seama că în spital îi este şi mai greu, pentru că este lipsit de dragostea familiei. Acolo este tratat ca un obiect, ca un produs fabricat pe bandă rulantă. Dacă îl tratăm cu indiferenţă, s-ar putea ca ajutorul medicilor să fie fără efect.

Preotul de spital

Sfântul Antonie de la Optina: „Scrii că nu ai folos de la preoţii din Moscova ca de la părinţii de prin sihăstrii. Asta poate şi pentru că nu este prooroc dispreţuit decât în patria lui (Matei 14, 57), şi neluat în seamă. Aşa că nu ei (preoţii din Moscova) sunt vinovaţi, ci cei care caută folosul duhovnicesc fără credinţă. Sunt oameni smeriţi care pot primi ceva de folos de la orice preot, şi sunt oameni fără smerenie, care nu numai că nu se încred întru totul în preoţii aflaţi încă în viaţă, dar nu se încred nici măcar în Părinţii plecaţi dintre noi, cinstiţi de Biserică. Aşa că doresc fierbinte ca şi tu, ucenic fără făţărnicie, să fii ca cei dintâi, nu ca ceilalţi, pentru ca Domnul să poată privi şi asupra smereniei tale, şi nu va mai trebui să te duci nici prin pustii, nici la Ierusalim. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu se află pe cine ştie ce munte înalt, ci jos, pe pământ, de vreme ce cei cu inima smerită o vor afla înlăuntrul lor” [18; 219-220].

Sunt bolnavi care dacă nu găsesc un preot de spital foarte sporit duhovniceşte, refuză să se spovedească. Dar Hristos ne trimite în fiecare moment ceea ce ne este de trebuinţă. Nu este şi mai sporit preotul de spital? Nu e nimic. Înseamnă că bolnavului îi este de ajuns să se spovedească la el. Şi, în situaţii limită, Dumnezeu rânduieşte să ajungă la bolnav preoţi cu viaţă sfântă. Şi nu neapărat chemaţi în chip minunat, cum era chemat la căpătâiul bolnavilor Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Ci prin întâmplări rânduite de Dumnezeu, care, în cele din urmă, tot mici minuni sunt…

Fuga de împărtăşanie

Sfântul Nicolae Velimirovici: „Unul din voi spune: «Nu trebuie împărtăşiţi». «Nu trebuie împărtăşiţi», zice el, «fiindcă există credinţa că bolnavul va muri dacă se împărtăşeşte». Celălalt spune: «Ba trebuie, fiindcă este păcat să plece creştinul neîmpărtăşit din această lume».

Eu ţin partea celui de-al doilea, fiindcă Biserica porunceşte lucrul acesta. Mulţi pustnici, care au trăit departe de biserici şi preoţi, se temeau să nu moară neîmpărtăşiţi, şi se rugau fierbinte lui Dumnezeu să le trimită înainte de moarte un preot cu Sfânta Împărtăşanie. Pronia bună a lui Dumnezeu împlinea cererea acestor bineplăcuţi ai Săi şi le trimitea un slujitor al altarului pentru a-i împărtăşi cu Sfintele Taine. Odată împărtăşiţi, ei se luminau de bucurie şi se despărţeau de această lume mulţumiţi şi liniştiţi. Erau cazuri când bolnavul însuşi a dorit să se împărtăşească, dar a murit mai înainte să ajungă preotul, iar apoi s-a întors la viaţă, a primit Împărtăşania şi a murit din nou. Un asemenea caz s-a întâmplat nu demult în apropiere de Kralievo. Asemenea cazuri arată limpede care este voia lui Dumnezeu.

Este o prostie credinţa că bolnavul trebuie să moară dacă se împărtăşeşte. Multe exemple vii arată că se întâmplă tocmai pe dos. Eu însumi am fost de faţă la împărtăşirea câtorva oameni grav bolnavi, despre care se credea că vor muri sigur. Ei bine, sunt vii şi azi. Dacă bolnavii mor de la împărtăşire, ar fi logic să credem că şi sănătoşii se îmbolnăvesc de la ea – iar asta este o prostie şi o hulă. Dacă s-a întâmplat ca vreun bolnav să moară după împărtăşire, n-a murit de la împărtăşire, ci de la boală. Aşa i-a fost soarta de la Dumnezeu – dar a murit cu sufletul curăţit şi iertat, împăcat cu Dumnezeu şi oamenii.

Omul întreg la minte se gândeşte la moarte şi când e sănătos, darmite când este bolnav. În această împărăţie a muririi, nimic nu este mai credibil decât moartea. Dumnezeu i-a zis bogătaşului sănătos, care îşi făcea planuri cu bătaie lungă în privinţa averii sale: nebunule, în noaptea asta vor lua de la tine sufletul tău – iar cele pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?

Când bolnavul moare, cel ce l-a lipsit de împărtăşire se căieşte amar. Într-un oraş s-a îmbolnăvit un om. Faptul a ajuns la urechile preotului, care a venit şi i-a propus să se spovedească şi împărtăşească. Soţia i-a tăiat vorba, zicând: «Nu e pe moarte, părinte, nu e pe moarte!» Preotul a plecat. În noaptea aceea, bolnavul a murit. Atunci, femeia a început să se tânguiască: «Vai de mine, de ce nu l-am lăsat să se împărtăşească!»

Or, nu ştiţi, fraţilor, că Împărtăşania preţuieşte pentru om cât toate pomenile?

Pace vouă de la Dumnezeu!” [21; 77-79].

Nici un creştin nu are nici un motiv pentru a-l împiedica pe bolnav să se spovedească şi se împărtăşească. Dacă totuşi o face, se poate ca prin fapta sa să îşi piardă mântuirea.

Sănătate sau virtute?

Odinioară, lui Gherman călugărul, care era bolnav, i s-a arătat Maica Precista, spre care avea mare evlavie, şi i-a zis: «Ce doreşti? Sănătate sau înţelepciune?» Gherman, socotind bine, s-a rugat să-i dea înţelepciune. Şi înţelepciune i-a dat.

Prin acea înţelepciune dăruită de sus, el a învăţat şi ştia bine: elineşte, latineşte şi evreieşte, încât nu se afla nimeni în acea vreme care să ştie aşa de bine ca el” [29; 269].

Când suntem bolnavi, să ne întrebăm şi noi: ce dorim mai mult, vindecarea sau mântuirea? Şi, dacă vrem mântuirea, să înţelegem că Dumnezeu ştie mai bine decât noi cum o putem dobândi. Şi tot El ne şi rânduieşte calea de mântuire…

Prima fază a nebuniei

Părintele Paisie Aghioritul: „Pe cei nebuni, oamenii îi înnebunesc şi mai mult. Când nebunia este într-o fază de început se poate iconomisi cumva” [15; 258-259].

De ce oamenii îi înnebunesc şi mai mult pe cei care sunt la începutul nebuniei? Pentru că sunt mai bolnavi decât nebunii: sunt lipsiţi de inimă. Ar putea să îi ajute să îşi revină la normal, dar nu o fac. Îi tratează ca pe nişte obiecte, nu ca pe nişte oameni. Le convine într-un fel că nebunii le sunt inferiori. Prezenţa unui om aflat în prima fază a nebuniei zgândăreşte orgoliul celui mândru: are în permanenţă pe cineva la care să se raporteze fără să îi fie teamă că va ieşi pe locul doi.

Abia când nebunia avansează, privitorul îşi regretă prostia. Regretă că nu a întins la timp mâna pentru a-l ajuta pe celălalt. Dar este prea târziu pentru regrete: a refuzat crucea de a-l ajuta, acum are de purtat o cruce mai grea – aceea de a-l îngriji.

Paşaportul încercărilor

Părintele Paisie Aghioritul: „Pentru a merge cineva în raiul cel dulce, trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână paşaportul încercărilor. Dacă ai şti ce se întâmplă la spitale! Ce drame! Ce dureri are lumea! Câte mame, sărmanele, fac operaţii, se gândesc la copilaşii lor şi sunt cuprinse de nelinişte pentru întreaga lor familie! Câţi familişti au cancer, fac radioterapie şi se chinuiesc! Să nu poată lucra şi să aibă de plătit chirie şi o mulţime de alte datorii! Dacă unii sunt sănătoşi şi nu o pot scoate la capăt, cu cât mai mult atunci când cineva este bolnav şi se sileşte să lucreze pentru a putea face faţă cât de cât la îndatoririle lui” [15; 225-226].

Încercăm să trecem prin viaţă căutând plăcerile, căutând odihna, şi vrem ca în cele din urmă să obţinem paşaportul mântuirii, pe care alţii l-au obţinut numai înfruntând mari ispite şi necazuri. Dacă se putea ca omul să se mântuiască fără suferinţă, oare Dumnezeu ne-ar mai fi dat aceste încercări? Şi de ce să fie mai îngăduitor cu noi, decât este cu alţii care sunt mult mai curaţi la suflet decât noi?

Trist este că, nefiind învăţat să îşi poarte crucea, omul modern rabdă necazurile fără să înţeleagă că au un rost, le poartă ca şi cum Dumnezeu nu i-ar purta de grijă. Este îngenuncheat de încercări şi nu are ochi să vadă că prin ele îşi poate câştiga mântuirea.

Neascultarea de duhovnic

Măicuţa egumenă A. trebuia să meargă la Kiev pentru rezolvarea unor probleme de mănăstire. Cerându-i binecuvântare Părintelui Lavrentie pentru a pleca la drum, acesta îi răspunde:

– Nu e bine să mergi acum, mai îngăduie puţin.

Măicuţa a sărutat mâna Părintelui, dar a insistat să meargă acum. Şi a doua zi s-a pornit la drum fără binecuvântare. Când se apropiau de Kiev, măicuţei egumene i s-a făcut rău şi a stat cinci zile în pat, neputându-se mişca, şi nici nu a rezolvat vreo problemă. S-a întors la Cernigov şi a cerut iertare Părintelui pentru neascultare, după care povestea la toţi despre întâmplarea aceasta, povăţuindu-le pe surori să nu iasă niciodată din cuvântul Cuviosului Părinte” [35; 86].

Ne place să îl ascultăm pe duhovnic numai când ne cere să facem lucruri uşoare, lucruri plăcute. Şi nici nu ne trece prin cap că, dacă călcăm cuvântul său, putem fi pedepsiţi de Dumnezeu cu boli sau alte necazuri. Nu ne dăm seama că, lepădându-ne de cuvântul părintelui duhovnicesc, ne lepădăm şi de Părintele Ceresc…

Pregătirea de moarte

Un altul, zăcând pe patul de moarte, îşi mângâia prietenii zicând: «Nouă luni de zile m-am chinuit ca să vin în această lume: oare sunt mult nouă luni de chin ca să ies din ea?»

Şi, cu adevărat, boala dinainte de moarte are o mare însemnătate. Ea le-a adus multor păcătoşi veşnica mântuire. Mii de păcătoşi au luat cunoştinţă de Dumnezeu şi de sufletul lor de-abia în vremea bolii dinainte de moarte. Şi luând cunoştinţă de aceste două mari realităţi, pe care le uitaseră toată viaţa, s-au pocăit cu amar, şi-au plâns viaţa cheltuită nebuneşte, s-au împărtăşit; şi astfel, curăţiţi prin lacrimile lor şi prin sângele lui Hristos, s-au învrednicit să intre în luminatele curţi cereşti. Este limpede, aşadar, că boala dinainte de moarte vine din milostivirea lui Dumnezeu. Nu face nimic dacă rudele şi prietenii noştri se chinuieşte în jurul nostru în vremea bolii noastre dinainte de moarte. Lucrul acesta e tot spre binele lor. Prin această slujbă, ei Îl îndatorează pe Făcătorul oamenilor, Care le va plăti însutit [21; 117-118].

Ar fi mult să ne chinuim un minut pentru a ne bucura 10 ani?” La această întrebare toţi am răspunde negativ. „Ar fi mult să ne chinuim nouă luni pentru a ne bucura mai mult de 1000 de ani?” La această întrebare răspunsul este ceva mai dificil. De ce? Pentru că nu ne dăm seama cât de mari sunt binecuvântările de care se împărtăşesc cei care se mântuiesc.

Spune-i unui copil mic că după ce va trece printr-un tunel întunecos va ajunge la lumină. Nu îl va interesa, îi va fi frică să intre. Dar spune-i că la capătul tunelului este mama lui. Va fugi prin tunel.

Problema este că nu avem credinţa că la capătul încercărilor se află cununa. Şi, dacă pierdem din vedere cununa, orice încercare devine peste măsură de grea.

Roadele supărării

Părintele Paisie Aghioritul: „Când cineva are o stare sufletească bună, durerea trupească se uşurează. Iar când nu are, starea rea sufletească îi afectează sănătatea. Ia drept pildă un bolnav de cancer căruia medicii nu mai au ce să-i facă. Dacă crede în Dumnezeu şi se află într-o atmosferă duhovnicească veselă, poate trăi mai mult, altfel se poate topi de supărare şi să se stingă în câteva săptămâni (…)

Se poate ca uneori cineva să fie sănătos din punct de vedere medical, analizele să nu arate nimic rău, dar dacă are ceva care îl chinuieşte sufleteşte, atunci să nu fie pe deplin sănătos. Pentru că cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap. (…)

Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită”[15; 241].

Supărările pe care ni le produc alţii sunt prilejuri de a dobândi cununi. Dacă le răbdăm, luăm cununa. Dacă nu, o pierdem. Şi, o dată cu ea, puţin câte puţin, ne pierdem şi sănătatea. Merită?

Leacul uitat

Mulţi copii s-au făcut sănătoşi cu Sfânta Împărtăşanie. Atunci când citim Psalmul 145, prin care Îl rugăm pe Dumnezeu să oprească hemoragiile, să-L rugăm să-i ajute şi pe copiii care au leucemie, dar şi pentru ca să existe sânge la spitale pentru copiii care au anemie mediteraneeană. Aceşti copii suferă o mucenicie mai mare chiar decât mucenicia copiilor pe care i-a junghiat Irod. Copiii primesc răsplata întreagă din suferirea bolii, pentru că nu au păcate. Câţi copii mici nu vom vedea în cealaltă viaţă în tagma mucenicească şi îngerească a pruncilor! Prunci de două luni să fie operaţi, să li se facă injecţii şi perfuzii. Unde să afle vene la sărmanii aceştia? Îi înţeapă când într-un loc, când în altul… Să vezi copiii cu tumoare la cap cum li se fac raze şi li se pun furtune într-un căpşor atât de mic. Dacă unul mare nu poate suporta, cum vor suporta copiii?” [15; 244].

Cât de puţini copii vin duminica la biserică… Sunt puţini părinţii care se ostenesc să îi aducă la slujbă, măcar pentru a se împărtăşi.

Dar o să facă deranj, o să se supere lumea…

Da, o să facă puţin deranj, o să se supere unii. Dar, dacă vrem să avem mâine tineri în biserică, trebuie să avem astăzi copii care vin la slujbe.

Dacă ne gândim cât de mulţi copii se îmbolnăvesc, ar trebui să ne gândim că nu există alt ajutor pentru ei mai mare decât cel venit de la Dumnezeu. Un copil care e împărtăşit suferă mai uşor boala decât unul care nu vine la slujbă.

Şi, chiar dacă nu îi vindecă pe toţi copiii bolnavi Sfânta Împărtăşanie – aşa cum de altfel nu îi vindecă nici pe toţi adulţii – totuşi le picură în inimi puţină linişte.

Binecuvântările agheasmei

Pe lângă împărtăşania zilnică, stareţul muribund (Sfântul Antonie de la Optina) mai căuta uşurare în neîncetată rugăciune şi în stropirea cu aghiazmă mare, mai ales în zilele din urmă. Cerea ca nu numai el să fie stropit, ci şi patul şi toate colţurile, rostindu-se în acest timp versetele de la 8 la 13 ale Psalmului 50, începând cu cuvintele Stropi-mă-vei cu isop până la şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Când cererea i se îndeplinea întocmai, era foarte alinat şi exclama de câteva ori: «O, cât de trebuincioasă este stropirea aceasta! Cât de prezent devine harul lui Dumnezeu!»” [18; 133].

Dacă atunci când e sănătos creştinul ia dimineaţa anafură şi agheasmă, pentru a se sfinţi, la vreme de boală va simţi binecuvântarea pe care Dumnezeu o trimite prin acestea. Dar dacă atunci când e sănătos creştinul se fereşte de ele, pentru a nu-i fi piedică pentru unele păcate, la vreme de boală nu va avea credinţa că ele îi pot fi de folos.

Despre mântuirea unui nebun

Sfântul Nicolae Velimirovici: „Îmi scrii că ai avut mult, foarte mult de suferit din partea soţului tău. Te ocăra, te alunga din casă, ba chiar şi te bătea, însă cu rugăciune şi cu nădejdea în Cel Ce vede toate ai găsit puterea să înduri toate fără a te plânge cuiva vreodată şi fără a arăta în afara casei ce se întâmplă în casă. Pătimirea ţi-a înmuiat sufletul, a dezrădăcinat din tine toată trufia şi te-a legat şi mai strâns de Dumnezeul Cel Viu. O vreme ai crezut că vei înnebuni. Şi totuşi, nu ai înnebunit tu – el a înnebunit, bărbatul tău. Acum eşti îngrijorată pentru sufletul lui şi întrebi: «Este mântuire pentru nebuni?»

De crezi în Dumnezeu şi în Dumnezeiasca Pronie, crede până la capăt şi deplin. Dacă potrivit spusei lui Hristos nici o vrabie nu cade pe pământ fără de Tatăl nostru, cum ar putea un om să cadă în chin şi în boală şi în moarte fără voia Lui? Iar voia de temelie a lui Dumnezeu în privinţa oamenilor este ca toţi oamenii să se mântuiască. Asta înseamnă că şi nebunia a venit cu îngăduinţa lui Dumnezeu asupra soţului tău care te chinuia, tot pentru mântuirea lui. Dacă Milostivul Ziditor nu ar fi vrut mântuirea lui, nu l-ar fi lovit pentru păcatul lui cu această cumplită boală, ci l-ar fi lovit cu moarte. Prin orice boală şi suferinţă Doctorul Ceresc lecuieşte sufletele omeneşti. Aşadar, nu trebuie să vă pară rău atât de cei care se îmbolnăvesc greu şi apoi mor, cât de cei sănătoşi trupeşte pe care moartea îi găseşte în păcatul lor. S-a zis: în ce te voi afla, întru aceea te voi judeca; dacă în păcat, urmează osânda; dacă în pocăinţă, urmează iertarea şi răsplata. Poate vei spune: «Dar el nu poate acum să se pocăiască, nici să se roage lui Dumnezeu». Te vei ruga tu şi vei aduce jertfe pentru el, iar el, în starea sa de acum, poate numai să pătimească spre mântuirea sa şi învăţătura de minte a altora. Orice boală arată cu degetul spre Dumnezeu, şi nici una atât de mult ca boala sufletească.

Pune-ţi nădejdea în Domnul şi fii liniştită!” [22; 65-66]

Poate fi mântuire pentru nebuni?” Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că da. „Dar cum se poate mântui un nebun câtă vreme el nu este conştient de faptele sale?” Mulţi oameni şi-ar pune o astfel de întrebare. Nu îi este dat omului să înţeleagă toate rânduielile lui Dumnezeu. Omul are de ales între a-l ajuta pe cel ajuns la nebunie, rugându-se pentru el, sau a-şi pune întrebări metafizice, în speranţa că ele îl vor ajuta să pătrundă în taina bolii. Cine e mai nebun, nebunul sau cel care, în loc să îl ajute, îl priveşte ca pe o insectă?

Sfinţirea prin boală

Părintele Paisie Aghioritul: „Cu cât mai mult se chinuieşte omul de vreo boală, cu atât mai mult se curăţă şi se sfinţeşte, ajunge numai să facă răbdare şi s-o primească cu bucurie” [15; 226].

Ne-am învăţat să judecăm toate după înţelepciunea acestei lumi. Când cineva e grav bolnav, ne gândim la el fără să ţinem seama de faptul că suferinţele îi sunt spre mântuire. Vrem să se însănătoşească repede, vrem să fie alături de noi cât mai repede, dar nu ne gândim şi dacă aceasta îi este sau nu de folos.

Vrem să avem copii…

Multor soţi care nu aveau copii, stareţul [Sfântul Lavrentie de la Cernigov] le spunea dinainte ce copii vor avea. La câţiva le-a citit rugăciune pentru a putea naşte, dar pe cei mai mulţi îi sfătuia să trăiască viaţa conjugală curată. Uneori le spunea numărul copiilor pe care îi vor avea şi numele lor. De multe ori, soţi care de doisprezece-cinci­sprezece ani nu au putut să aibă copii, numai prin binecuvântarea stareţului dobândeau copii” [7; 122].

Cu cât oamenii se lasă mai tare biruiţi de păcatul desfrânării, cu atât mai mult creşte numărul celor care vor să aibă copii dar nu pot. Sunt multe femei care, după un avort sau mai multe, nu mai pot deveni mame.

Şi totuşi, Dumnezeu îi poate ajuta pe aceşti oameni, aşa cum îi ajuta şi pe cei care veneau la Sfântul Lavrentie sau la alţi sfinţi. Oamenii îşi pun însă toată nădejdea în ajutorul pe care îl oferă cele mai recente descoperiri ale ştiinţei medicale, şi de aceea nu primesc ceea ce doresc.

S-ar putea scrie câteva cărţi numai despre cazurile de copii care au venit pe lume deşi medicii îi asiguraseră pe soţi că nu pot avea urmaşi. Dar puţini dintre soţii care nu pot face copii îşi pun problema dacă ar fi sau nu în măsură să se ocupe de educaţia unui copil. Unii se grăbesc să adopte copii şi, când îşi dau seama cât de grea este povara unui părinte, se plictisesc şi nu le mai acordă acestora atenţia cuvenită. E mult mai uşor să creşti un copil atunci când este sânge din sângele tău, carne din carnea ta.

Soţii care îşi doresc să aibă copii să ceară ajutor lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor. Să nu se grăbească să înfieze copii înainte să stăruiască multă vreme în rugăciune. Şi se pot ruga pentru aceasta Sfântului Stareţ Lavrentie. De când a intrat în Împărăţia Cerurilor, are şi mai mult timp să ne ajute…

Virtuţile bolnavului

Părintele Paisie Aghioritul: „În unele boli este nevoie numai de puţină răbdare. Şi pe acestea le îngăduie Dumnezeu ca să îi îndrepteze omului unele cusururi şi să-i dăruiască puţină răsplată. Pentru că boala trupească ajută la vindecarea bolii duhovniceşti. O neutralizează cu smerenia pe care o aduce” [15; 226-227].

Boala trupească ajută la vindecarea sufletului. Dar există o forţă, uneori mai mică, alteori mai mare, care i se opune: iubirea desfătărilor lumeşti.

Din punctul de vedere al înţelepciunii acestei lumi, câtă vreme rămâne în boala sa, bolnavul este un ratat. Dacă totul se termină prin moarte, atunci boala distruge tot ce este mai frumos în viaţă. Dacă totul se termină prin moarte, atunci boala este o pregustare a morţii. Pentru că îl împiedică pe bolnav să se bucure de plăcerile lumeşti. (Unii bolnavi recurg la tot felul de perversiuni şi de plăceri murdare pentru a recupera o parte din pierderi. Trupurile le sunt bolnave, dar mintea le-a rămas întreagă: aşa că o pot spurca la maxim, privind filme obscene sau reviste sexy. Astfel de excepţii tind să se înmulţească din ce în ce mai mult, în cele din urmă sfârşind prin a nu mai fi considerate excepţii.)

Deci este nevoie doar de puţină răbdare numai atunci când bolnavul nu se lasă biruit de patimi şi de pofte. Dacă se lasă biruit, răbdarea nu îi mai este de ajutor. Devine stăruinţă în păcat…

Despre neputinţe

Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Pentru faptul că zgomotul din cap nu vă îngăduie să vă adunaţi gândurile, nu vă plângeţi. Dumnezeu judecă sufletul după ceea ce depinde de el, nu după cele asupra cărora el n-are stăpânire. Păstraţi în inimă hotărârea de a nu vă depărta de Domnul, şi El va primi lucrarea aceasta” [19; 12-13].

De multe ori ni se pare că Dumnezeu nu vede care sunt greutăţile prin care trecem. Zgomotul din cap e una dintre ispitele prin care trec anumiţi bolnavi. Dar Dumnezeu nu le cere lucruri peste măsură: dacă vor face un mic efort pentru a-şi aduna gândurile la rugăciune, vor avea mai multă plată decât dacă, fiind sănătoşi, s-ar fi rugat cu atenţie vreme îndelungată. Dumnezeu măsoară totul după alte criterii. Care nu sunt ca ale noastre, îndoielnice…

Când ajută boala?

Părintele Paisie Aghioritul a fost întrebat:

– Părinte, boala ajută întotdeauna?

– Da, întotdeauna ajută. Bolile îi ajută pe oameni să-şi «ispăşească» păcatele atunci când nu au virtuţi. Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuieşte boala nu-l poate dărui sănătatea. Un bine duhovnicesc. Boala este o binefacere foarte mare, într-ade­văr foarte mare!” [15; 226]

Putem reformula întrebarea: „Când ne ajută crucea pe care ne-a trimis-o Dumnezeu?” Formulată aşa, întrebarea conţine o parte din răspuns. Dacă boala este o cruce trimisă de Dumnezeu, înseamnă că întotdeauna ne este de folos. Sau, mai exact, întotdeauna ne-ar putea fi de folos.

Numai că, atunci când trec prin încercări, unii oameni se mânie pe Dumnezeu şi încercarea îi face mai duri, mai răi, mai pătimaşi. În astfel de cazuri, vina nu este a lui Dumnezeu.

El nu a văzut că oamenii sunt slabi?

Ba da, a văzut, dar ştia că pot trece cu bine prin aceste încercări…

Bolnavul şi postul

Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Acum trebuie să vă lăsaţi deoparte pravila de postire. Veţi posti după aceea, dacă Îi va plăcea lui Dumnezeu să vă ridice din patul bolii: iar acum, în boală fiind, puteţi gusta din toate ca din nişte doctorii, după sfatul medicului” [19; 12-13].

Aceste sfaturi sunt date de către duhovnici numai celor care au boli grave. Dar aceleaşi sfaturi le dau şi rudele omului credincios atunci când el suferă de o boală uşoară, pentru a-l convinge că nu are rost să mai postească. Evident, nu îi spun să guste din ele ca din nişte doctorii…

Pe cât este de adevărat faptul că bolnavului care are nevoie de hrană de dulce duhovnicul îi dă dezlegare pentru aceasta, pe atât este de adevărat că cel care primeşte dezlegare de la rude sau de la prieteni (în cazul în care duhovnicul nu i-ar fi dat dezlegare) va avea parte de suferinţe mai grele. Şi nici sfetnicilor săi nu le va fi foarte uşor…

Binecuvântarea preotului

Uneori aveam probleme cu sănătatea. Doctorii de aici din provincie mi-au spus că trebuie să mă operez fiindcă aveam o tumoare. Am hotărât să merg la Atena pentru consultaţii şi analize, ca să aflu ce aveam de fapt şi ce trebuia să fac în continuare. Înainte de a merge la spital, fiind împreună cu soţul meu, am trecut pe la părintele Porfirie.

După ce am vorbit puţin, înainte de a pleca, i-am spus părintelui:

– Bunicuţule, rugaţi-vă şi pentru mine, căci mă duc la spital şi sunt neliniştită gândindu-mă la ce-mi vor spune doctorii.

Atunci, privindu-mă surâzător, părintele îmi spuse:

– Ei, fiica mea, dar nu ai nimic.

Şi începu să-mi explice în termeni medicali despre ce anume era vorba. Văzând că nu pricepeam terminologia pe care o folosea, îmi surâse larg, mă însemnă cu semnul Sfintei Cruci şi-mi spuse:

– Ei bine, ţi-am binecuvântat tumoarea ca să nu mai trebuiască să o scoţi. Mă auzi? Ţi-am binecuvântat-o!

Am plecat aşadar de la părintele Porfirie şi ne-am dus la spital. După ce am făcut toate analizele, doctorii mi-au spus exact ce îmi spusese Bunicuţul mai înainte.

Mi-au spus desigur că trebuia să mă operez ca să extragem lipomul, dar, de vreme ce aveam binecuvântarea Bunicuţului, nu mai aveam nevoie de operaţie. Şi în ziua de astăzi mă simt foarte bine” [20; 90-91].

Nu există astăzi mulţi preoţi făcători de minuni aşa cum a fost în secolul trecut părintele Porfirie Bairaktaris. Mulţi dintre bolnavii pe care i-a binecuvântat s-au vindecat fără să mai aibă nevoie de intervenţie medicală. Dar, chiar dacă nu toţi preoţii au harismele părintelui Porfirie, toţi pot să îi binecuvânteze pe cei bolnavi. Şi, pentru credinţa creştinilor, chiar binecuvântările unor preoţi păcătoşi pot face să dispară boala. În timp ce, atunci când bolnavii sunt necredincioşi, de multe ori nici părintele Porfirie însuşi nu i-ar fi putut ajuta.

Despre defectul frumuseţii

Părintele Paisie Aghioritul: „Celui care are frumuseţe, nobleţe şi sănătate şi nu se nevoieşte să-şi taie defectele sale, Dumnezeu îi va spune: «Te-ai desfătat în viaţa ta de bunătăţile tale, de frumuseţea ta. Acum ce-ţi mai datorez? Nimic». Însă cel care are o invaliditate – fie că astfel s-a născut, fie că a moştenit-o de la părinţii săi, fie că a dobândit-o mai târziu – trebuie să se bucure pentru că în cealaltă viaţă va avea numai de primit. Şi mai ales atunci când nu a greşit, va avea răsplată cerească întreagă, fără reţineri” [15; 254].

Dacă oamenii sănătoşi îşi folosesc frumuseţea sau sănătatea pentru a se tăvăli în patimi, arată că nu îşi pun problema vieţii veşnice, că nu se gândesc la mântuire. Şi cine e de plâns, ei sau bolnavii care prin răbdarea lor cuceresc raiul?

Ectenia pentru tămăduirea celor bolnavi

Doctorul sufletelor şi al trupurilor, cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă cădem către Tine şi suspinând, strigăm Ţie: vindecă durerea, tămăduieşte patimile sufletului şi ale trupului robului Tău (N) şi, ca un bun, iartă lui toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie, şi degrab ridică-l din patul durerii, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Cel Ce nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, îndură-Te şi miluieşte pe robul Tău (N), Milostive; conteneşte-i boala, uşurează-i toată patima şi toată neputinţa, încetează-i răceala, potoleşte-i fierbinţeala, tinde mâna Ta cea tare şi îl ridică din patul durerii, precum oarecând pe fiica lui Iair, şi sănătos îl arată, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Cel Ce cu atingerea Ta ai vindecat pe soacra lui Petru, fiind aprinsă de friguri, şi acum pe robul Tău, cel ce pătimeşte cumplit, vindecă-l degrab, dându-i lui sănătate, cu deadinsul ne rugăm, Izvorule al vindecărilor, auzi-ne şi ne miluieşte.

Cel Ce ai primit lacrimile lui Iezechia şi ale lui Manase şi pocăinţa ninivitenilor şi mărturisirea lui David şi degrab i-ai miluit pe ei, şi a noastră rugăciune, ce se aduce Ţie cu umilinţă, primeşte-o, întru tot Bunule Împărate, şi ca un îndurat miluieşte-l pe robul Tău, cel ce boleşte cumplit, dăruindu-i lui sănătate.

Cu lacrimi ne rugăm Ţie, Izvorule al vieţii şi al nemuririi, auzi-ne şi degrab ne miluieşte” [2; 387-388].

Întrebare pentru Olimpiada de religie: „Cine ştie în ce moment şi la ce slujbă preotul poate adăuga aceste cereri către Dumnezeu?

Răspunsul îl ştiu de obicei numai creştinii ai căror păstori se roagă cu frângere de inimă atunci când păstoriţii lor sunt greu încercaţi de boală: „În timpul Sfintei Liturghii! (la ectenia întreită)„.

Dar Liturghia nu este tot timpul la fel? Eu de ce nu am auzit niciodată aceste cereri?„, ar putea spune cineva.

„Poate că preotul le-a rostit atunci când a considerat că este nevoie, dar poate că nu ai luat aminte la ele…”

În Liturghier există şi anumite cereri speciale care pot fi rostite de către preot în timpul Sfintei Liturghii. De aceea, atunci când dau pomelnice la Sfânta Liturghie, creştinii îl pot ruga pe preot să rostească şi aceste cereri pentru tămăduirea celui bolnav.

Şi, dacă este cu adevărat nevoie, preotul le va rosti. Iar pentru rugăciunea întregii parohii (sau obşti de mănăstire), Dumnezeu îl va întări pe bolnav.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate

Cât de apropiat eşti de noi în ziua bolii! Tu Însuţi îi cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuţi Te apleci spre patul celui suferind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace în vremea grelelor pătimiri şi scârbe, Tu trimiţi ajutor neaşteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste şi mântui, Ţie Îţi înălţăm cântare: Aliluia!” [38;17]

Rostirea acatistului Slavă lui Dumnezeu pentru toate – din care face parte acest condac – le poate aduce multă mângâiere bolnavilor şi celor care îi îngrijesc. Dacă la vreme de boală sau de necaz omul citeşte numai rugăciunile pe care le zice când este sănătos, atenţia lui se va aduna mai greu. Dar, prin rugăciuni care conţin referiri la problema sa, omul îşi deschide mult mai uşor inima în faţa lui Dumnezeu.

Complexul de inferioritate

Părintele Paisie Aghioritul: „Atunci când (bolnavii) vor înţelege că infirmitatea este o binecuvântare a lui Dumnezeu, se vor aşeza (duhovniceşte) şi vor scăpa de complexul de inferioritate” [15; 251].

Când bolnavul va înţelege că poartă o cruce care îi poate aduce mântuirea, nu va avea de ce să se simtă inferior celor care trăiesc în patimi. Va înţelege că ceea ce îi lipseşte este puţin faţă de ceea ce le lipseşte celor care, deşi sunt sănătoşi, sunt săraci în credinţă şi au sufletele bolnave.

Despre doctorii creştini

La începutul anului 1920 una dintre comisiile de control a dat ordin ca icoana Maicii Domnului din sala de operaţii să fie dată jos de pe perete. Doctorul Valentin a reacţionat puternic, fără să-i fie teamă de consecinţe. A plecat de la spital anunţând că se va întoarce doar atunci când icoana Maicii Domnului va fi pusă la loc. Unul din reprezentanţii comisiei a zis cu o doză de ironie:

– Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!

Valentin a rămas de neînduplecat. A repetat că dacă icoana nu va fi pusă la locul ei, nu va mai intra în sala de operaţii. Curajul lui a fost admirabil. Într-o epocă atât de grea, în care era în pericol să-şi piardă serviciul, chiar şi viaţa, medicul credincios a îndrăznit să se confrunte pentru credinţa sa cu Puterea care nu ezita să pedepsească cu moartea orice opoziţie. Insistenţa şi credinţa lui neclintită în Dumnezeu au adus rezultate grabnice.

În ceasul acela au adus la spital un caz grav. Era soţia unuia dintre şefii partidului, care trebuia să fie operată imediat. Chiar ea a cerut să fie operată de profesorul Valentin. Nu accepta pe altul. L-au chemat în sala de vizite şi l-au rugat să facă operaţia. Valentin a răspuns cu statornicie:

– Îmi pare foarte rău, dar după crezul meu nu pot intra în sala de operaţii dacă mai întâi nu vor pune icoana la locul ei.

Soţul bolnavei şi-a dat cuvântul că în dimineaţa următoare icoana va fi la locul ei, dacă va face operaţia. Valentin a fost de acord. S-a dus în sala de operaţii. Operaţia a reuşit. Şi soţul bolnavei şi-a ţinut cuvântul. Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei” [4; 67].

În ziua de astăzi din ce în ce mai mulţi oameni s-au obişnuit să facă compromisuri. Cine nu le face e considerat prost. Unii creştini îşi stabilesc o ierarhie a compromisurilor: unele trebuie spovedite, altele nu.

Iată însă că istoria ne oferă modele de creştini care nu au vrut să renunţe la verticalitatea lor: doctorul Valentin Voino – Iaseneţki, cel care a ajuns Sfântul Ierarh Luca – chirurgul fără de arginţi, ar trebui să fie un astfel de model.

Dar e greu să fii creştin când colegii de breaslă duc o viaţă necreştină.” „Dar nu toţi doctorii pot fi creştini, de exemplu un ginecolog trebuie să facă avorturi…

Nu este adevărat. Există şi doctori care nu fac avorturi. Iar cei care le fac, nu sunt creştini… Sau poate sunt numai cu numele.

Despre harisma izgonirii demonilor

Sfântul Justin Martirul şi Filosoful: „Căci în toată lumea, ca şi în cetatea voastră, se găsesc mulţi îndrăciţi pe care nu i-au putut vindeca nici unul dintre exorciştii, vrăjitorii şi magicienii voştri, dar pe care mulţi dintre oamenii noştri, dintre creştini, exorcizându-i în numele lui Iisus Hristos, Care a fost răstignit sub Ponţiu Pilat, i-au vindecat şi îi vindecă încă şi acum, nimicind şi alungând demonii care îi ţin în stăpânire pe oameni” [11;101].

Oamenii aleargă tot la vrăjitori pentru a scăpa de demoni. De parcă vreun diavol ar avea motive să facă bine. De parcă diavolul mai slab l-ar putea izgoni pe cel mai puternic, pentru a-i lua locul. Dar nu este aşa.

Numai Dumnezeu poate izgoni demonii, numai cel care aleargă la sprijinul Bisericii poate găsi ajutor. Cu cât lumea se afundă în păcat, cu atât mai mare este numărul celor care ajung să fie posedaţi. Şi din ce în ce mai puţini oameni înţeleg că singurul sprijin pentru aceştia se află în Biserică. Acum, ca şi acum două mii de ani. Acum, şi până la sfârşitul lumii.

Măsuri şi măsuri

Părintele Paisie a fost întrebat odată: „Cel care suferă, dar nu înfruntă duhovniceşte durerea, nu se curăţeşte (de păcate)?

La această întrebare, plin de elan apologetic, un creştin lipsit de dreaptă măsură ar răspunde triumfalist:

Nu, normal că nu… Vrea să se curăţească de păcate, să reziste eroic…

Părintele Paisie Aghioritul a răspuns însă altfel:

Mireanul se curăţă, nu însă şi monahul” [15; 235].

În virtute sunt măsuri şi măsuri. Răspunsul părintelui Paisie e într-un fel reprezentativ pentru modul ortodox de apreciere a oricărei situaţii: nu e bine să se generalizeze întotdeauna. Pe cât este de adevărat că tot cel ce cârteşte la vreme de boală sau de alt necaz păcătuieşte, tot atât de adevărat este şi că cei aflaţi pe primele trepte ale vieţuirii duhovniceşti vor găsi înţelegere la judecata lui Dumnezeu.

Cei care, având boli foarte grele, nu cârtesc deloc, au atins măsura sfinţeniei. Or e foarte greu pentru cineva care de-abia s-a apropiat de Biserică să ajungă la această măsură.

Răspunsul părintelui Paisie poate fi înţeles şi altfel: „Cei care sunt la începutul vieţuirii duhovniceşti se curăţesc chiar dacă au şi scăderi, neînfruntând boala aşa cum trebuie. Pe când cei care sunt mai sporiţi, fie că sunt monahi, fie că sunt mireni care au ales să ducă lupta cea grea cu patimile şi cu poftele, vor fi osândiţi pentru scăderi care celorlalţi le vor fi trecute cu vederea„.

Această poziţie este încurajatoare: există bolnavi care se află la primii paşi în viaţa creştină şi care, din cauza durerilor, cârtesc, iar apoi se lasă biruiţi de deznădejde. Consideră că dacă au cârtit Dumnezeu i-a părăsit. Dar dacă ar şti că Dumnezeu a rămas lângă ei, aşteptându-i să se ridice, ar căpăta nădejde.

Şi oare pe monahul care cârteşte nu îl va ierta Dumnezeu?

Ba da, de se va pocăi, îl va ierta. Numai că, atunci când a ales calea monahală, nu a ales vreo haină anumită sau vreun şirag de metanii. Ci a ales calea crucii. Şi, dacă la vreme de boală cârteşte, ar trebui să îşi dea seama că s-a îndepărtat de drumul pe care l-a ales…

Am adunat aceste citate, cărora le-am făcut scurte comentarii, pentru a le include în capitolele cărţii despre boală. Dar, deoarece nu am avut prilejul să le folosesc, le inserez aici. Varietatea temelor uşurând lectura, am preferat să le aşez înaintea altor capitole ale volumului.

Danion Vasile