Despre suferinţă şi lucrul cu adevărat important

0
297
Despre suferinţă şi lucrul cu adevărat important

„Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute” (Evagrie Ponticul)Deşi la prima vedere s-ar părea că experienţa suferinţei îi atinge selectiv pe oameni, înţeleg că nimeni nu e scutit de suferinţă, nimeni nu duce viaţă fără griji. Nu toţi îşi trâmbiţează suferinţa şi orice am face, în faţa suferinţei aproapelui, rămânem subiectivi, nu putem cântări ceea ce simte cel de lângă noi. Cel ce caută să minimalizeze suferinţa celuilalt riscă uneori să adauge suferinţei aproapelui, iar cel ce mângâie pe cel suferind dă întotdeauna dovadă de mărinimie de suflet. Sunt suferinţe pe care nu le poţi atenua şi mângâia în nici un fel, spre exemplu pierderea cuiva drag („Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt” – Matei 2, 18).De cele mai multe ori înceţoşaţi de lacrimile propriei noastre suferinţe nu o mai vedem pe cea a aproapelui, o vedem doar pe a noastră, gândind, ca şi bietul Cioran, că suferinţa lumii se concentrează într-un fel în suferinţa noastră. Gândul că alţii suferă mai mult nu mângâie întotdeauna.

Sunt dureri în faţa cărora rămâi mut; atunci nu-ţi rămâne decât să-l încredinţezi lui Dumnezeu pe cel căzut sub povara Crucii. Nu-i deloc puţin, e chiar calea potrivită, creştinească pe care o putem împlini oricând, dacă avem dragoste, ridicând ochii spre Cer.

Chiar dacă Părinţii noştri au scris tomuri întregi despre problematica suferinţei ea rămâne până la urmă o adâncă taină. Părintele Teofil de la Sâmbăta mărturisea că din tinereţe se întreabă la ce serveşte suferinţa şi nu am găsit încă răspunsul potrivit. Biserica nu vrea ca oamenii să sufere. În timpul slujbelor noi ne rugăm pentru un „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem”. Biserica doreşte ca credincioşii să-şi ducă viaţa în linişte şi pace, şi cât este posibil, să nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm, de asemenea, pentru conducătorii Bisericii, pentru episcopul nostru, „ca Domnul să-l păzească întreg, în pace, cinstit, sănătos, îndelungat în zile”. După ce am făcut această cerere pentru conducătorii Bisericii, o facem şi pentru noi toţi, pentru că adăugăm: „pe toţi şi pe toate”.

Biserica nu încurajează suferinţa, dar ne învaţă să o suportăm atunci când o întâlnim, să acceptăm partea noastră de suferinţă, să o primim pentru binele nostru, ne învaţă părintele Teofil. Să nu ne dorim suferinţa, dar să o acceptăm dacă vine. Iar dacă suferim, măcar să nu suferim în zadar. Cuvintele Scripturii ne mângâie, Domnul ne încredinţează: „Cine va răbda până în sfârşit, se va mântui”. Numeroase şi felurite sunt cele de răbdat pe care Domnul le îngăduie asupra oamenilor, dar scopul lor este unul şi acelaşi: prin amărăciune să vindece sufletele omeneşti de păcat şi astfel să le pregătească pentru veşnica mântuire. Oricât ne-ar fi de greu uneori, e bine să ne amintim două lucruri: primul, că însuşi Tatăl Ceresc hotărăşte măsura pătimirii; şi al doilea, că El ştie puterea noastră.

Arhimandritul Sofronie, clădit duhovniceşte sub îndrumarea Sfântului Siluan, mărturisea într-o epistolă către o doamnă suferindă din Cipru că întotdeauna a simţit în jurul său stări potrivnice, ameninţări şi piedici aproape de netrecut şi că nu a înţeles sensul acestor încercări nici după 75 de ani de călugărie. Ucenicul Sfântului încheie cu un cuvânt teribil: „Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi”.

Am dat exemplele de mai sus pentru ca cei îndureraţi de purtarea Crucii să afle o oarecare mângâiere, căci de multe ori le răsună în urechi un neîndurat: „Rabdă!”. Uşor a spune rabdă, mai greu e să trăieşti durerea celuilalt.

Diadoh al Foticeii definea răbdarea: „stăruinţa neîncetată de a vedea cu ochii înţelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut”. Înţelegem deci că o singură scăpare şi izbăvire avem: Hristos Domnul. Pe El să-L căutăm, El să ne fie mângâiere, sprijin, alinare. Acesta-i lucrul cu adevărat important în viaţă, mai ales când simţim aproape de nesuportat povara Crucii, mai ales când vifore de tot felul se năpustesc asupra noastră. Nu trebuie să gândim că sunt imposibil de dus, că-s absurde, ilogice. Dacă Domnul le îngăduie sunt bune de purtat spre folosul nostru, în ciuda iraţionalităţii lor, din perspectivă lumească, orizontală a vieţii.

Pe timp de furtună Apostolul Petru îl recunoaşte pe Mântuitorul şi-i spune: „Doamne, tu eşti? Porunceşte să vin la tine”. O spune din fierbinţeală. „Vino”, îi spune Mântuitorul. Şi a mers apostolul liniştit pe apele învolburate ale mării ca pe uscat. Pentru că îl vedea în faţa sa pe Hristos. Dar numai şi-a întors privirea de la Hristos să vadă pe unde merge şi… el a judecat logic, drept, doar el mergea pe ape, iar asta e imposibil… şi a început să se scufunde. Şi i-a zis Domnul: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”.

Să nu uităm că Domnul e cu noi pururea! Ne-a încredinţat de asta!

Laurenţiu Dumitru