Despre soartă şi providenţă

0
611
Despre soartă şi providenţă

De multă frământare e plină viaţa noastră! Plin de tulburări e veacul acesta! Dar nu ar fi aceasta greutate, iubiţii mei fraţi, că aceste tulburări şi aceste frământări, deşi putem să le facem mai blânde sau, dacă rămân aşa cum sunt, să le-ndurăm fără întristare, totuşi noi nu facem nici una, nici alta, ci stăm morocănoşi toată viaţa noastră. Unul se plânge că-i sărac, altul că-i bolnav; unul, de povara grijilor, altul, de întreţinerea casei; unul, de creşterea copiilor, altul, de lipsa de copii. Şi uită-te cât de mare e nesocotinţa! Nu ne plângem toţi de aceleaşi lucruri, ci de lucruri potrivnice. Dacă lucrurile prin ele însele ar fi pricina plânsetelor noastre, ar trebui negreşit să nu ne plângem de lucruri potrivnice: dacă sărăcia e un rău de neîndurat, ar trebui ca bogatul să nu fie niciodată trist; dacă lipsa de copii e un rău, ar trebui ca cel cu mulţi copii pururea să se bucure; iarăşi, dacă e o fericire să stai în fruntea treburilor statului, dacă e o fericire să fii înconjurat de cinste şi să ai mulţi oameni sub stăpânirea ta, ar trebui ca cel care duce o viaţă modestă şi smerită să fie urât şi ocolit de toţi. Dar aşa, când vedem că se plâng deopotrivă şi bogaţii, şi săracii, iar de multe ori bogatul se plânge mai mult decât săracul, când vedem că se bucură şi marii dregători, şi supuşii lor, şi tatăl cu mulţi copii, şi cel care n-are niciunul, să nu învinuim lucrurile de neorânduiala din lume, ci pe oamenii care nu se pot sluji de lucruri cum trebuie, ca să poată scăpa de tristeţe. Nu întâmplările neprevăzute pricinuiesc frământare şi tulburare, ci noi şi sufletul nostru. Când sufletul nostru e în bună rânduială, stăm liniştiţi ca într-un port, chiar de s-ar ridica de pretutindeni cu miile furtunile; dar când (sufletul) nu-i în bună rânduială, de ne-ar bate de pretutindeni vânt prielnic, nu stăm mai bine decât în mijlocul furtunii. Ceea ce se poate vedea şi în privinţa trupurilor. Un trup plin de vigoare nu suferă niciun rău, de s-ar lupta cu el de mii de ori asprimea vremii; dimpotrivă, dobândeşte spor de putere prin deprinderea cu viforul şi prin statul în viforniţă; dar dacă trupu-i slab şi bolnav, de-ar avea parte de cea mai bună climă, nu va avea niciun folos de pe urma acestei bune sorţi, pentru că slăbiciunea trupului este vătămată tocmai de această bună împărţire a vremii. Asta o vedem şi în privinţa mâncărurilor. Când stomacul ne este bun şi sănătos, preface în sucuri bune orice mâncare ar primi, fie tare, fie nepregătită, pentru că întocmirea lui firească biruie răul din mâncare; dar când tăria stomacului e şubrezită, când stomacul e leneş, atunci se simte rău şi se strică, oricât de bune şi gustoase ar fi mâncărurile primite, pentru că propria-i slăbiciune strică însuşirea mâncărurilor. Aşa şi noi, iubiţilor, când vedem neorânduiala lucrurilor din lume, să nu învinuim pe Dumnezeu! Prin aceasta nu găsim leac rănii, ci adăugăm rană lângă rană. Să nu socotim apoi că în seama demonilor e dată cârmuirea lumii; să nu socotim că cele de aici sunt lipsite de un ochi ce le poartă de grijă; să nu îngrădim pronia lui Dumnezeu cu tirania providenţei şi sorţii. Toate aceste gânduri sunt pline de hulă; adevărata tulburare şi neorânduială nu stă în curgerea lucrurilor, ci în gândirea noastră, în stare să vadă în lume tulburare şi neorânduială. Dacă nu îndepărtăm neorânduiala şi tulburarea din cugetul nostru, nu vom avea niciun câştig de buna rânduială din lucruri, chiar de ne-ar merge toate din plin. Întocmai ca ochiul: dacă îţi este ochiul bolnav, vei vedea noapte şi în miezul zilei, vei vedea lucrurile pe dos şi nu-ţi va fi de niciun folos raza de soare; dar dacă îţi este ochiul sănătos şi bun, poţi merge fără primejdie şi noaptea. Tot aşa şi cu ochiul sufletului nostru: atâta vreme cât e sănătos, va vedea bine chiar lucrurile ce par a fi fără rânduială; dar dacă e bolnav, va vedea neorânduială şi tulburare, chiar de 1-ai sui în cer. Că lucrurile aşa stau, am să ţi-o dovedesc cu pilde şi din vechime, şi din vremea noastră. Câţi oameni nu îndură cu uşurinţă sărăcia şi nu încetează de-a mulţumi lui Dumnezeu pentru aceasta? Câţi oameni bogaţi, care trăiesc în desfătări, nu hulesc pe Dumnezeu în loc să-I mulţumească? Câţi oameni care n-au niciun necaz nu învinuiesc purtarea de grijă a lui Dumnezeu de lume? Câţi oameni, care au stat în închisoare toată viaţa lor, nu şi-au dus viaţa lor plină de chin mai cu recunoştinţă decât cei care trăiesc liberi şi-n deplină siguranţă? Vezi dar că starea sufletului nostru, gândirea noastră proprie este pricina şi a uneia, şi a alteia, şi nu însăşi firea lucrurilor. Prin urmare, dacă purtăm grijă de sufletul nostru, n-avem să vedem în lume nici tulburare, nici neorânduială, n-avem să vedem niciun necaz, chiar dacă întâmplările din viaţa noastră ne-ar frământa mai grozav ca vâltoarea. Spune-mi, rogu-te, pentru ce mulţumea Pavel? El este unul dintre cei care au avut viaţă desăvârşită, unul dintre cei care au trăit în virtute întreaga viaţă, dintre cei care au îndurat cele mai cumplite rele. Nimeni din oamenii din lume n-a fost mai drept decât acela şi nimeni n-a suferit, de când sunt oamenii, mai groaznic ca acela. Deşi vedea pe mulţi trăind în răutate, deşi vedea pe mulţi fericiţi şi desfătându-se cu averile de aici, totuşi el mulţumea lui Dumnezeu şi îndemna şi pe alţii să facă asemenea. Uitaţi-vă la Pavel! Şi tu, când vezi pe cel rău fericit, când vezi că e plin de fală, când vezi că biruie pe duşmani, când vezi că se răzbună pe cei ce-1 supără, că n-are nicio pagubă, că-i curg în valuri de pretutindeni banii, când vezi că-1 cinstesc toţi şi toţi îl linguşesc, tu, năpăstuit şi viclenit, să nu te socoţi unul dintre cei doborâţi, ci văzând că Pavel a fost ca şi tine, înaltă-ţi sufletul, întăreşte-ţi gândurile, ca tristeţea să nu te doboare. Nu judeca pe prietenul sau pe duşmanul lui Dumnezeu după fericirea sau nefericirea lui de aici, de pe pământ! De vezi un om că trăieşte cu dreptate, că e fără păcate şi-şi vede de dreapta credinţă, fericeşte-1 şi-1 socoteşte de invidiat, chiar de-ar fi legat cu mii şi mii de lanţuri, de-ar sta mereu la închisoare, de-ar robi unor nevrednici, de-ar fi sărac, de-ar munci în ocne, de-ar suferi orice alt necaz. Da, acesta-i fericit, chiar de i s-ar scoate ochii, de-ar fi dat focului, de i s-ar topi pe încetul trupul. De vezi pe un altul că trăieşte în desfrâu şi răutate şi-n cele mai mari păcate, şi că totdeauna se bucură de multă cinste, că este urcat chiar pe tronul împărătesc, cu coroană pe cap şi îmbrăcat în purpură, că stăpâneşte toată lumea, plânge-1 pe unul ca acesta şi tocmai din această pricină nefericeşte-l! Nu este suflet mai ticălos decât sufletul unui astfel de om, chiar dacă are la picioare lumea toată! Ce folos de bogăţia de bani, când în virtute e mai sărac decât toţi? Care e câştigul că stăpâneşte atâtea şi atâtea, când nu se poate stăpâni pe el şi patimile lui? Dacă vedem pe cineva bolnav şi cuprins de friguri, sau bolnav de podagră sau lovit de apoplexie sau de altă boală grea, îl plângem, chiar de-ar fi cel mai bogat, ba cu atât mai mult cu cât e mai bogat. Da, atunci simte omul mai mult suferinţa, când e înconjurat de belşugul celor de trebuinţă. Celui oprit de sărăcie să se desfăteze, opreliştea aceasta îi e mângâiere; dar cel care se poate desfăta cu tot ce vrea, dar este oprit de boală, se îmbolnăveşte şi mai aprig. Nu-i deci oare un lucru de sminteală să plângem pe omul bolnav de boală trupească, oricât de bogat ar fi, iar pe omul cu sufletul bolnav, faţă de care nu avem nimic mai de preţ, nici deopotrivă cu el, să-1 fericim pentru bruma de avuţie sau pentru slava trecătoare sau pentru alte lucruri ce rămân aici şi pier o dată cu viata de aici, dar, mai bine spus, de multe ori ne părăsesc înainte de a ne sfârşi viaţa? Nu, vă rog să nu facem aşa! Aceasta-i pricina frământării şi tulburării noastre! De asta mulţi învinuiesc pe Dumnezeu; de aceea mulţi socotesc lumea lipsită de pronia dumnezeiască. Dacă oamenii ar fi încredinţaţi că singurul bun în viaţa aceasta nu-i altul decât virtutea, nu bogăţia, nici banii, nici sănătatea, nici puterea, nici altceva de acest fel; dacă oamenii ar fi încredinţaţi că singurul rău în viaţa aceasta nu-i altul decât păcatul, răutatea şi stricăciunea sufletească, nu sărăcia şi boala, nici necazurile, nici hula şi celelalte ce sunt socotite rele, oamenii niciodată n-ar mai grăi aşa cum grăiesc acum, niciodată n-ar mai fi posomorâţi la faţă, niciodată n-ar mai ferici pe cei ce-ar trebui nefericiţi, niciodată n-ar mai neferici pe cei ce-ar trebui fericiţi, niciodată n-ar mai judeca aşa pe oameni. A ferici pe oameni că sunt împliniţi trupeşte, că masa le este bogată şi somnul prelungit, nu-nseamnă altceva decât să-i socoteşti în rândul dobitoacelor. Că dobitoacelor aceasta le este fericirea; dar, mai bine spus, chiar şi pentru ele asta-i nenorocirea lor. Mulţi asini şi cai s-au prăpădit pentru că n-au lucrat, ci s-au îmbuibat. Or, dacă pentru animale, pentru care toată tăria lor stă în bunăstarea trupului, e vătămătoare îmbuibarea, apoi pentru oameni, pentru care toată tăria lor stă în nobleţea sufletului, să socotim îmbuibarea virtutea lor? Şi nu ne ruşinăm de cer şi de îngeri, care-s înrudiţi cu noi prin suflet? Nu te ruşinezi chiar de trupul tău şi de felul întocmirii lui? Dumnezeu nu ne-a întocmit trupul la fel cu cel al animalelor, ci cu cuviinţă, ca unul ce avea să slujească sufletului cuvântător şi nemuritor. Pentru ce-a făcut Dumnezeu ca ochii tuturor animalelor să caute în jos, iar ţie ţi i-a pus sus, în cap, ca într-o acropolă? Nu oare pentru că animalele nu ţintesc cerul şi pentru că ţie dintru început lege ţi s-a pus de Dumnezeu şi de natură, ca să priveşti mai ales la cele de sus? De ce-a făcut Dumnezeu drept trupul tău, iar pe cel al animalelor aplecat spre pământ? Nu tot oare pentru aceeaşi pricină, ca să te înveţe, din însăşi întocmirea ta, să nu te apleci spre pământ, nici să te lipeşti de lucrurile cele de aici? Să nu ne trădăm dar nobleţea, nici să alunecăm la josnicia dobitoacelor, ca să nu se spună şi despre noi: Omul, în cinste fiind, n-a priceput! Oamenii care caută să definească fericirea prin desfătare, bogăţie, slavă şi prin bunuri din lumea aceasta, nu sunt oameni care cugetă la virtutea lor, ci oameni care au ajuns cai şi asini. Dar să nu se-ntâmple ca vreunul de acest fel să se afle aici, în acest loc sfânt şi teatru duhovnicesc şi în această adunare cinstitoare de Dumnezeu! Da, de aceea vă predicăm în fiecare zi, pentru ca tăind cu cuvântul, ca şi cu o seceră, patimile sălbatice ale sufletului, să ajungem pomi roditori, să facem fructe coapte care să fie puse în jitniţa cea împărătească, să aducă slavă Stăpânului obştesc şi Plugarului sufletelor noastre, iar nouă, viată veşnică; pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere şi cinste în vecii vecilor! Amin.

Ioan Gură de Aur