Ce înseamnă prescură și vin liturgic?

0
2319

Ce înseamnă prescură și vin liturgic?

Prescura


Primul act prin care se împlineşte participarea fiecărui creştin la Sfânta Liturghie este aducerea darurilor de pâine şi vin la altar. Acest act al aducerii, ţinând de esenţa Liturghiei, a fost prezent întotdeauna, însă forma concretă a darurilor a variat în decursul secolelor.

La început era pâine obişnuită

În Biserica primară la Sfânta Liturghie se utilizau pâini dospite dintre cele folosite în mod curent în alimentaţie . Era necesar să se sfinţească mai multe pâini întregi deoarece, după cum se ştie, cei ce participau la Sfânta Liturghie se şi împărtăşeau, primind cu toşii, clerici şi laici, Sfântul Trup în mână şi sorbind Sfântul Sânge din Potir. Ca urmare darul credincioşilor consta în pâine obişnuită, din uzul curent. Pâinile care nu se foloseau la Sfânta Jertfă erau destinate ajutorării săracilor.

Din sec. VIII întâlnim prescura. Cu timpul, numărul celor ce se împărtăşeau a scăzut. Pe de altă parte, datorită abuzurilor şi profanărilor la care se putea ajunge prin primirea în mână a Sfântului Trup al Domnului, s-a introdus, în secolul VII d.H., împărtăşirea laicilor culinguriţa, de către preot, cu Sfintele Taine în cantităţi,fireişte, mai mici. Toate acestea au făcut ca şi cantitatea de pâine necesară la Proscomidie să scadă. S-a ajuns astfel ca pentru Sfânta Jertfă să fie suficientă o singură pâine, iar mai apoi numai o parte din pâine. Această pâine a început să aibă o formă şi o mărime specială, după sec. VIII fiind desemnată cu denumirea de prescură. Totuşi, până astăzi, în caz de lipsă a prescurilor, se poate folosi pâine obişnuită pe care preotul va însemna cu copia semnul crucii în locul peceţii .

Pecetea

Un element care distinge prescura de pâinea obişnuită este pecetea cu care este însemnată prescura. Prima menţiune a ei o întâlnim într-o rânduială a Proscomidiei alcătuită în sec. X-XI pentru episcopul Paul din Galipoli, dar probabil că se folosea încă dinainte. Pecetea este alcătuită dintr-o cruce cu însemnarea „Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA – în limba greacă)”. Pecetea se aplică cu ajutorul unui obiect numit pistornic sau pristolnic făcut din lemn, mai rar din piatră, bronz, lut, mase plastice sau alte materiale. Forma şi numărul peceţilor aplicate diferă. Există pristolnice care, pe lângă pecete, cuprind şi formele miridelor.

Simbolismul formei

Dacă mărimea prescurii este determinată de motive de ordin practic, forma îi este dată de simbolismul ei: rotundă pentru dumnezeirea fără început şi sfârşit şi pentru rotunjimea pământului, cu trei cornuri pentru Sfânta Treime, cu patru cornuri în formă de cruce, cu cinci cornuri amintind cele cinci pâini înmulţite de Mântuitorul în pustie .

Prescura cu patru cornuri în formă de cruce, obişnuită la noi în ţară, este recomandată de către Sfântul Simeon al Tesalonicului „pentru că şi Dumnezeu s-a făcut om cu totul desăvârşit alcătuit din suflet şi din cele patru stihii, pentru că şi lumea este din patru părţi, şi Cuvântul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos”. De asemenea fiecare corn al prescurii, prin forma sa rotundă, simbolizează dumnezeirea fără început şi fără sfârşit. În ultimul timp, în special la oraşe, s-au răspândit prescurile rotunde mici, cu o singură pecete.

De obicei, indiferent de formă, prescurile se fac din două straturi suprapuse simbolizând cele două firi ala Mântuitorului.

Condiţii de calitate

Întotdeauna lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ce avem mai bun. Cu atât mai mult când este vorba de darurile care se vor preface în Trupul şi Sângele Mântuitorului. De aceea Liturghierul prevede anumite cerinţe de calitate în ceea ce priveşte prescurile: să fie făcute din făină albă de grâu curat, nu prea veche şi nealterată, să fie preparate cu apă naturală, potrivit de sărate, dospite, bine coapte şi nealterate, cu gust firesc. De asemenea vinul trebuie să fie din struguri, curat, cu gust şi miros firesc, neoţetit. Culoarea vinului este indiferentă.

Cine poate face prescuri?

În ultimul timp s-a răspândit concepţia că prescurile nu pot fi făcute de femeile care trăiesc o viaţă conjugală normală cu bărbaţii lor. Această concepţie nu are însă nici o bază în tradiţia Bisericii. Nu există nici un canon care să prevadă acest lucru, cu atât mai mult cu cât, mult timp, la Liturghie se folosea pâine din uzul comun.

Probabil la originea acestei concepţii stă interdicţia pentru cei ce au săvârşit păcate grave şi sunt opriţi de la împărtăşanie de a-şi aduce darul la altar. Dar a considera legăturile trupeşti ale soţilor cununaţi canonic drept păcat este în contradicţie cu Scriptura şi cu întreaga învăţătură a Bisericii. Sfântul Pavel arătă clar că patul nunţii este nespurcat (Evrei 13, 4) iar Canonul 4 Gangra îi osândeşte pe cei care ezită să primească Sfânta Împărtăşanie de la clericii căsătoriţi. Ori, dacă un preot căsătorit, având o viaţă conjugală normală, poate sluji Sfânta Liturghie cu vrednicie, de ce soţia acestuia nu ar putea face prescurile pentru slujbă? Sau de ce o femeie căsătorită canonic, care se poate împărtăşi, nu ar putea face prescuri?

Pe de altă parte este evident faptul că cei care se complac în păcate grave, care îi îndepărtează de la împărtăşanie, nu numai că nu pot să facă prescuri ci, până când nu se pocăiesc, nu le pot aduce la altar nici pe cele făcute de alţii.

Ca urmare pot face prescuri cei care, străduindu-se să ducă o viaţă curată, potrivit poruncilor lui Hristos, pot şi să-şi aducă darul la altar.

Concluzie

Revenirea, în zilele noastre, la practica normală a aducerii darurilor la altar de către credincioşi este posibilă şi din punct de vedere al materiei darurilor. Iată câteva modalităţi practice prin care se poate realiza acest lucru:

  • Credincioşii, în special cei de la sate, pot fi îndemnaţi să facă prescuri acasă pe care să le aducă apoi la biserică;
  • Preotul poate rândui ca anumite credincioase, eventual prin rotaţie, să facă prescuri pentru întreaga comunitate şi să fie puse în vânzare la pangar;
  • În cazul în care nu există posibilitatea de a se face prescuri credincioşii pot fi îndemnaţi să aducă la altar pâine obişnuită care, la fel ca în epoca primară, să fie utilizată apoi pentru ajutorarea săracilor.

Dacă nu se poate aduce vin, este bine să se aducă măcar prescură (sau pâine obişnuită) însoţită de lumânare ca simbol al jertfei şi de un pomelnic cu cei care se doreşte a fi pomeniţi.

Important este ca aducerea darurilor să devină o regulă pentru fiecare Liturghie şi nu numai pentru cazuri excepţionale.

Vinul liturgic


Potrivit dicţionarului, vinul este băutura alcoolică obţinută prin fermentarea mustului de struguri. Termenul de vin se aplică şi unor băuturi făcute din alte fructe, legume sau ierburi, dar, utilizat singur, se referă doar la cel produs din struguri. În acest sens îl vom folosi în cele ce urmează.

În Vechiul Testament vinul este privit ca un aliment de bază

Cunoscut încă din vechime, prima menţiune documentară a vinului o întâlnim în Vechiul Testament, la Facere 9, 20 – 21, unde se arată că, după potop, Noe a sădit vie şi a băut vin.

Dar al lui Dumnezeu menit să veselească inima omului (Ps. 103, 15), vinul ocupa un loc important în viaţa de zi cu zi a evreilor fiind înţeles ca o necesitate a vieţii şi nu ca un lux. Era o parte necesară şi a celei mai simple mese (Jud. 19, 19; I Regi 16, 20; Is. 55, 1), o provizie indispensabilă a unei cetăţi (II Par. 11, 11), consumat de oameni de toate clasele sociale şi de toate vârstele (Plâng. 2:12; Zah. 9:17). Abundenţa vinului era considerată o expresie a binecuvântării lui Dumnezeu (Fac. 27, 28; Deut. 7, 13; Amos 9, 14) iar deosebita abundenţă o expresie a epocii mesianice (Amos 9,13; Ioil 3, 18; Zah. 9, 17). În acelaşi timp abuzul de vin şi beţia sunt condamnate cu tărie (Pilde 20, 1; 23, 20 – 35).

Vechiul Testament asociază vinul cu pâinea ca alimente de bază (Fac. 27, 28; Deut. 7, 13; 33, 28; Ioil 2, 19) simbolizând întreaga hrană a omului. Acest simbolism îşi va găsi cea mai înaltă expresie la Cina cea de Taină când Mântuitorul Iisus Hristos, instituind Sfânta Liturghie, le va preface în Trupul şi Sângele Lui îndemnându-ne să aducem pâinea şi vinul ca daruri ale noastre la Sfânta Liturghie săvârşită întru pomenirea Sa.

Datorită importanţei care i se acorda, vinul era utilizat şi în cultul iudaic ca libaţie care însoţea jertfele zilnice de dimineată şi seară (Ieşire 29, 40 – 41), pârga din roadele pământului adusă Domnului (Lev. 23, 13) precum şi felurite alte jertfe (Num. 15, 5, 7, 10).

Vinul Cinei celei de Taină a fost ro&3351;u, dulce, amestecat cu apă

Deşi Legea nu impunea folosirea vinului la sărbătorirea Paştelui iudaic, în epoca post-babiloniană s-a generalizat utilizarea lui ca o „tradiţie de la cei bătrâni”. Cunoaştem până azi aceste „tradiţii din bătrâni” deoarece, în secolul al II-lea după Hristos, rabinii evrei le-au codificat în cartea numită Mitna. Aflăm astfel că pe parcursul mesei rituale iudaice de Paşti capul familiei binecuvintează, folosind anumite formule rituale (berakoth), pîinea şi patru pahare de vin pe care le împarte apoi celorlalţi.

La mesele rituale se folosea un vin special, obţinut prin stoarcerea uşoară (fără a zdrobi sâmburii) a strugurilor potrivit principiului „cu cât sunt strugurii storşi mai puţin, cu atât vinul este mai bun”. Cel mai apreciat vin era obţinut din mustul scurs prin greutatea proprie a strugurilor zdrobiţi. Vinul ritual era aşadar un vin curat, neamestecat cu nimic altceva.

În ceea ce priveşte culoarea vinului, la masa pascală era utilizat vinul roşu care, de altfel, era vinul cel mai răspândit, în antichitate, în Palestina ca şi în Grecia. O serie de afirmaţii incidentale din Vechiul Testament cum ar fi „nu te uita la vin cum este el de roşu” (Pilde 23, 31) sau expresia „sânge de strugure” (Fac. 49, 11; Deut. 32, 14) folosită pentru vin confirmă preponderenţa vinului roşu.

În vechime vinul era băut neamestecat cu apă, dar, în perioada elenistică, sub influenţa grecească, se generalizează consumul vinului diluat cu apă. Cartea Mitna priveşte ca de la sine înţeles utilizarea în cult a vinului amestecat cu apă iar rabinul Eleazer chiar interzice rostirea binecuvântărilor asupra vinului nediluat. Se pare că dilutia era destul de mare adică 1/3, dar aceasta în condiţiile unui vin tare şi probabil dulce, în condiţiile unui climat cald cum este în Palestina.

La Cina cea de Taină Mântuitorul Iisus Hristos a urmat ritualul unei mese pascale făcând gesturile tradiţionale ale capului de familie evreu dar dându-le un înţeles cu totul nou identificând pâinea cu Trupul Său şi vinul cu Sângele Său pe care îl va vărsa pe Cruce pentru Mântuirea lumii. El a binecuvântat vinul ritual iudaic din struguri (fermentat), roşu, dulce, amestecat cu apă .

În Biserica primară se folosea vinul roşu

Sfânta Liturghie fiind o actualizare a Cinei celei de Taină, Biserica a căutat să utilizeze acelaşi tip de vin pe care l-a folosit şi Mântuitorul. Ca urmare, de la început, a fost preferat pentru Sfânta Liturghie vinul curat, roşu şi dulce, care se amesteca cu apă în timpul pregătirii darurilor. La argumentul istoric pentru folosirea vinului roşu la Liturghie se adaugă cel simbolic în sensul că acest vin este un simbol mult mai potrivit pentru sângele Mântuitorului.

Biserica romano-catolică a optat pentru vinul alb

Problema culorii vinului pentru Sfânta Liturghie a început să se pună în Apusul romano-catolic începând cu secolul al XIII-lea când mai multe sinoade locale se pronunţă fie în favoarea vinului roşu fie a celui alb. În cele din urmă susţinătorii vinului alb reuşesc să-şi impună părerea ajungându-se aproape la generalizarea utilizării vinului alb la Liturghia catolică. Argumentele aduse împotriva vinului roşu sunt de ordin practic: usurinta mai mare de falsificare a vinului roşu, greutatea de a păstra curate veşmintele liturgice, densitatea vinului roşu în anumite regiuni etc .

Biserica Ortodoxă a păstrat tradiţia utilizării vinului roşu

Deşi Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat oficial în privinţa culorii vinului euharistic, în general s-a păstrat tradiţia utilizării vinului roşu.

Totuşi, în anumite zone, sub influenţa romano-catolică, s-a ajuns să se creadă că numai vinul alb poate fi folosit la Sfânta Liturghie. Dar, după cum am văzut mai sus, deşi culoarea vinului nu este esenţială, argumentul istoric şi simbolic ne îndeamnă spre folosirea, atunci când este posibil, a vinului roşu.

Vinul liturgic trebuie să fie curat

Liturghierul, la capitolul Povăţuiri, arată că însuşirea esenţială a vinului liturgic este ca acesta să fie curat, adică să fie din struguri, să aibă gust şi miros firesc, să fie neoţetit şi neamestecat cu nici un fel de alte băuturi. Povăţuirile din Liturghier, fiind alcătuite în secolul al XVIII-lea, nu vorbesc în mod expres despre anumite substanţe cum ar fi zahărul dar se subînţelege că nu este permis amestecul lor în vin.

În prezent producerea industrială a vinului presupune tratarea acestuia cu anumite substanţe chimice cum ar fi dioxidul de sulf (pentru a opri actiunea altor organisme în afara drojdiei care produce fermentarea vinului) şi agenţii de limpezire. De asemenea viile sunt stropite cu diverse pesticide pentru prevenirea bolilor.

Bineînţeles că ar fi preferabil ca vinul liturgic să fie ecologic, obţinut fără folosirea substanţelor chimice şi a pesticidelor. Dar, deoarece un astfel de vin este foarte greu de obţinut şi verificat, credem că şi vinurile obţinute în condiţiile de mai sus pot fi utilizate la Sfânta Liturghie.

Vinul dulce este preferabil

În ceea ce priveşte gustul vinului este preferabil ca acesta să fie dulce din cel puţin două motive: unul simbolic şi altul practic.

Cel simbolic constă în simţirea concretă, la primirea Sfintei Împărtăşanii, prin intermediul gustului, a adevărului cuvântului psalmistului: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).

Cel de-al doilea, legat de primul, îi priveşte pe copii, care pot fi împărtăşiţi mult mai uşor şi aşteaptă cu multă bucurie momentul împărtăşaniei atunci când se foloseşte vin dulce. Se evită astfel situaţiile neplăcute în care copiii refuză împărtăşania sau chiar o scuipă când simt gustul acru al vinului utilizat la Sfânta Jertfă.

Ce vin liturgic folosim?

În concluzie, fără a exclude folosirea altui tip de vin (cu condiţia să fie curat) cel mai potrivit pentru Sfânta Liturghie este cel roşu şi dulce.

Ne putem întreba unde găsim un astfel de vin. În alte Biserici Ortodoxe (cum ar fi cea greacă sau cea rusă) s-a generalizat folosirea unor vinuri rosii speciale, curate, foarte dulci şi tari. Astfel sunt vinurile greceşti Roussos şi Mavrodafni, cu specificaţia „nama”. În Basarabia se produce un vin cu o calitate asemănătoare celor greceşti numit Kagor cu specificaţia „pastoral”. Acest din urmă vin este mai uşor de procurat şi mai ieftin decăt cele greceşti însă este destul de mare riscul ca el să fie falsificat. De aceea este preferabil să fie achiziţionat direct de la Mitropolia Moldovei din Chişinău. De asemenea se poate folosi vinul evreiesc Carmel cu specificaţia „for Passover” destinat mesei rituale de Paşti. Asemenea acestora sunt şi alte vinuri. Un avantaj al lor este şi acela că, fiind foarte tari, proporţia îndeobşte recunoscută la amestecarea cu apă (2/3 vin, 1/3 apă) poate fi inversată (1/3 vin, 2/3 apă) fără a se schimba firea vinului în apă.

În cazul în care nu putem găsi aceste vinuri speciale se pot folosi şi unele vinuri româneşti cum ar fi soiul autohton „Busuioacă de Bohotin” (produs la Husi) care, deşi nu are dulceaţa şi tăria vinurilor de mai sus, împlineşte totuşi condiţiile de calitate pentru a fi folosit la Sfânta Liturghie. De asemenea poate fi folosit şi vinul obţinut artizanal, în gospodărie, cu condiţia să fie curat.

Ar fi de preferat, totuşi, ca centrele eparhiale să pună la dispozitia preoţilor, la preţuri rezonabile, vinuri liturgice roşii, dulci, care să îmbine motivele istorice şi simbolice cu avantajele practice ale folosirii lor.