Ce este Adunarea în Biserică și ce daruri să aducem

0
1473

Adunarea în Biserică și aducerea darurilor la proscomediar


Adunarea în Biserică(I)

Biserica este adunarea celor chemaţi de Dumnezeu, mai precis adunarea celor ce răspund chemării lui Dumnezeu la mântuire, la viată veşnică. Aceştia formează Trupul lui Hristos, umanitatea răscumpărată şi renăscută prin Botez în care Hristos S-a sălăşluit şi care, prin lucrarea Sfântului Duh, fiinţează, după chipul lui Dumnezeu, în comuniune de iubire.

Adunare, Liturghie, Biserică

Sfânta Liturghie, Taina lui Hristos şi Taina Bisericii, descoperă adunarea credincioşilor ca fiind Biserică, Trupul lui Hristos. Prin „a se aduna în Biserică” (I Corinteni 11, 18), Sfântul Pavel înţelege alcătuirea unei adunări a membrilor Bisericii dintr-o anumită zonă cu scopul de a releva Biserica prin slujirea Sfintei Liturghii. Liturghia ne uneşte în Biserică făcându-ne părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu, este manifestarea şi realizarea Bisericii.

Strânsa legătură între adunare, Liturghie şi Biserică este mărturisită de întreaga tradiţie a Bisericii primare, descoperind sensul autentic al trăirii creştine. Liturghia nici nu poate fi săvârşită numai de către preot, în absenţa credincioşilor. Din păcate, de-a lungul secolelor, această conştiinţă în mare măsură s-a pierdut astfel încât mulţi nu mai înţeleg faptul că adunarea credincioşilor împreună cu clericii în locaşul bisericii este o condiţie esenţială pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, slujba care face ca Biserica „să fie”.

Împreuna slujire a clerului şi credincioşilor

Liturghia ne uneşte pe toţi în slujirea lui Dumnezeu, este o împreună-slujire a clerului şi a credincioşilor. În slujbă alternează dialogurile dintre preot şi credincioşi în care preotul îl reprezintă pe Hristos, cu rugăciunile în care preotul devine purtătorul de cuvânt al comunitătii în faţa lui Dumnezeu, credincioşii întărind cererile prin răspunsul „Doamne miluieşte” şi exprimându-şi totala adeziune prin cuvântul „Amin”. Fiecare îşi are rolul său unic în slujire şi lipsa sa de la slujbă este resimţită, conştient sau inconştient, de întreaga Biserică. De asemenea, aşa cum prezenţa preotului este necesară încă de la începutul slujbei, şi prezenţa con-slujitorilor săi (credincioşii) este necesară tot de atunci.

Spectatori la Liturghie

Nu putem să nu remarcăm, cu durere, că mulţi creştini ortodocşi nu au conştiinţa împreunei slujiri şi merg la biserică pentru a se ruga în mod individual. Ei vin întâmplător la slujbe şi în diferite momente ale acestora, considerând că participarea la Liturghie este o opţiune care ţine strict de trăirea lor individuală. De altfel, o astfel de prezenţă în biserică nu o putem numi participare la slujbă (care înseamnă slujire) ci, cel mult, asistare. Putem identifica câteva cauze care au dus la această situaţie:

  • monopolizarea cântării de către cântăreţ sau cor îi îndepărtează pe credincioşi de o modalitate importantă de a-şi manifesta împreuna slujire şi îi transformă în spectatori;
  • rostirea în taină de către preot a majorităţii rugăciunilor, care sunt spuse în numele întregii comunităţi şi au un important conţinut catehetic, poate da impresia că fiecare se poate ruga în mod individual pentru propriile lui necesităti, numai preotul având obligaţia de a zice rugăciunile Liturghiei; de asemenea sensul slujbei rămâne ascuns pentru mulţi;
  • lipsa catehizării duce la neînţelegerea slujbei care devine astfel plictisitoare.

Să învăţăm de la primii creştini

Primii creştini, care aveau o puternică conştiinţă a împreunei slujiri, se adunau în locaşul bisericii înainte de sosirea clerului. De asemenea, cel ce, fără un motiv serios, nu lua parte trei duminici la rând la Sfânta Liturghie era înlăturat din Biserică, ca unul ce se separă singur de unitatea organică a Trupului lui Hristos ce se descoperă în această slujbă. Cei care, din motive serioase, nu participau la Liturghie, nu se separau de Biserică trimiţându-li-se Sfânta Împărtăşanie acasă.

Pentru ca Sfânta Liturghie să fie cu adevărat intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu, nu putem rămâne spectatori ci trebuie să învăţăm de la primii creştini să participăm la Liturghie. Participare înseamnă slujire iar un prim act al acestei slujiri este adunarea în Biserică.

Concluzii

Sfânta Liturghie descoperă adunarea credincioşilor ca Biserică şi împreună-slujitori ai lui Dumnezeu. Ca urmare întreaga comunitate (cu exceptia celor care au motive binecuvântate pentru a lipsi) trebuie „să se adune în Biserică” participând (şi nu asistând) în fiecare duminică şi în sărbători la întreaga Liturghie, încă de la începutul acesteia.

Preoţii au datoria de a-i conştientiza pe toţi credincioşii de vocaţia lor de slujitori ai Sfintei Liturghii şi, pe de altă parte, de a se strădui să îndepărteze cauzele care îi fac pe aceştia să se complacă în postura de spectatori.


Adunarea în Biserică(II)

Aducerea darurilor

Buna cuviintă ne îndeamnă ca, atunci când mergem la cineva, să nu ne ducem cu mâna goală ci cu un dar. Darul, când este făcut cu inima curată, ne reprezintă, poartă în el ceva din noi, şi ne ajută să ne deschidem către cel căruia îl dăruim. Primind în schimbul unui dar un alt dar, făcut cu aceeaşi sinceritate, se realizează cu adevărat comuniunea dintre cei care dăruiesc.

Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea şi vinul

Sfânta Liturghie reprezintă întâlnirea noastră cu Dumnezeu. De aceea este firesc ca, adunându-ne în Biserică, să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre pentru ca, apoi, în cadrul Sfintei Liturghii, să primim, la rândul nostru, de la Dumnezeu o mulţime de daruri, culminând cu însuşi Trupul şi Sângele Lui, şi să intrăm astfel în comuniune deplină cu El. Darurile noastre la Sfânta Liturghie sunt pâinea şi vinul, după cum ne-a învăţat însuşi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (Matei 26, 26-29).

Pâinea şi vinul ne simbolizează viaţa

Pâinea şi vinul au o semnificaţie adâncă. Ele sunt alimente esenţiale, proprii omului. Sunt proprii omului deoarece nu sunt luate ca atare din natură, ci obţinerea lor necesită un efort special de prelucrare. Sunt alimente esenţiale pentru că ne întreţin şi ne bucură viaţa biologică şi, de aceea, ca imagine a întregii hrane, ne şi simbolizează viaţa. Aşa dar, aducând pâine şi vin la Sfânta Liturghie noi aducem şi îi dăruim lui Dumnezeu propria noastră viaţă, ne dăruim pe noi înşine şi aceasta este cel mai preţios dar pe care-l putem face. „Vrei să afli, spune Fericitul Augustin, ce anume ai putea să oferi lui Dumnezeu pentru tine? : oferă-te pe tine însuţi. Căci ce cere de la tine Domnul dacă nu pe tine însuţi? Pentru că în toată creaţia de pe pământ n-a făcut nimic mai bun decât pe tine”. Sfântul Nicolae Cabasila subliniază că viaţa noastră este cel mai potrivit dar pe care-l putem face la Sfânta Liturghie, pentru că darul ce-l primim în schimb este tot viată. Îi dăm lui Hristos pâinea şi vinul menite să se prefacă în trupul nostru pământesc ca să ne întoarcă pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele Lui. În schimbul vieţii vremelnice noi dobândim viaţa veşnică, însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Prin actul nostru de dăruire recunoaştem că viaţa cea adevărată este la Dumnezeu.

Pâinea, ca imagine a întregii hrane, nu are viată în sine, pentru că Dumnezeu, şi nu caloriile, este principiul vieţii. În lumea căzută diavolul a reuşit însă să acrediteze ideea că omul trăieşte numai cu pâine „făcând această minciună un adevăr de la sine înţeles care nu mai poate fi pus în discuţie, fundamentul întregii noastre viziuni asupra lumii, al ştiinţei. medicinii şi poate chiar al religiei”. Aceasta este, de altfel, prima dintre ispitele pe care diavolul o adresează lui Iisus, în pustiu (Mc. 4,3, Lc. 4,3). Dar Mântuitorul dărâmă această amăgire a diavolului încă de la începutul propovăduirii Sale, arătând că: „ Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu „ (Mt. 4,4; Lc. 4,4). Iar Cuvântul lui Dumnezeu este Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu. Hrana în sine este moartă şi pentru cine crede că aceasta este sursa vieţii şi o primeşte separat de Dumnezeu, mâncarea este de fapt o comuniune cu moartea.

Aşa dar, Dumnezeu este sursa vieţii şi, de aceea, pâinea cea adevărată „care se pogoară din cer şi dă viată lumii” (In 6,33) este însuşi Hristos. El Însuşi se numeşte pe sine „Pâinea vieţii” (In 6,35) pentru că este Cel ce ne ţine în viată şi ne dăruieşte viaţa cea adevărată. „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaşă este în Fiul Său” (I In V,11). Rugăciunea punerii înainte din rânduiala Proscomidiei exprimă acelaşi adevăr când îl numeşte pe Hristos: „pâinea cea cerească, hrana a toată lumea”. Pâinea firească este, de fapt, numai o imagine a Pâinii Vieţii, a lui Hristos care este hrana cea adevărată ce ne ţine în viaţă. Dependenţa noastră de pâinea firească ne descoperă faptul că nu avem viaţa prin noi înşine, ci o primim din afară, ajutându-ne astfel să ne înţelegem propria condiţie. Şi dacă, aşa cum am arătat, diavolul încearcă să ne facă să credem că pâinea firească este cea care ne dă viaţă, Hristos ne descoperă că Pâinea Vieţii este El Însuşi. Chiar mai mult „El de aceea S-a întrupat ca să ni se dea ca pâine cerească prin Trupul Său, ca pâine văzută, mijlocitoare a celei nevăzute”.

Pâinea şi vinul reprezintă întreaga creaţie

Pâinea şi vinul aduse la Sfânta Liturghie reprezintă, în acelaşi timp, întreaga creaţie pe care omul a primit-o de la Dumnezeu în dar ca „hrană” ce îi asigură subzistenţa trupească şi pe care I-o întoarce lui Dumnezeu, cu mulţumire, după o lucrare de împlinire a omului prin aceste elemente şi asupra lor. Omul îşi împlineşte astfel demnitatea sa originară de preot al creaţiei.” Definiţia principală, fundamentală, a omului este aceea de preot. El stă în centrul lumii şi o uneşte în actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu. Şi împlinind lumea cu această euharistie el îşi transformă viaţa pe care a primit-o de la lume în viaţă în Dumnezeu, în comuniune cu El”. Păcătuind, omul a încetat să-şi îndeplinească această menire închizându-se în lume şi îndepărtându-se de Dumnezeu, Hristos a restaurat firea umană şi, implicit viaţa euharistică pe care omul este chemat să o trăiască. În Hristos creaţia redevine un mijloc de comuniune cu Dumnezeu prin primirea ei de la Dumnezeu şi prin oferirea ei lui Dumnezeu sub forma darurilor de pâine şi vin care înglobează şi „sudoarea” omului, activitatea lui transformatoare asupra creaţiei. Această oferire se face în Hristos, în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că Hristos, prin jertfa sa, a oferit lui Dumnezeu tot ce se putea oferi.

Pâinea şi vinul sunt un simbol al unirii credincioşilor în Biserică

Sfânta Liturghie este slujba în care credincioşii se afirmă ca persoane unite în Biserică. Ca urmare darurile de pâine şi vin au şi o semnificaţie eclesială. Atât pâinea cât şi vinul, fiind rezultatul unirii boabelor de grâu măcinate, respectiv al boabelor de struguri stoarse, sunt un simbol al unirii credincioşilor în Biserică. Acest aspect este scos în evidenţă de rugăciunea euharistică cuprinsă într-una din primele scrieri creştine Didahia celor 12 Apostoli (anii 50-70 d.Hr.): „După cum această pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăţia Ta””. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează în acelaşi sens: „După cum pâinea, deşi alcătuită din multe boabe, este, totuţi, astfel unită încât boabele (de grâu) nu apar niciodată, ci, cu toate că sunt ele însele, deosebirea dintre ele nu se vede din cauza unirii lor, tot aşa ne unim şi noi unii cu alţii şi toţi cu Hristos”. Pâinea şi vinul fiind deci un simbol al Bisericii, aducerea lor la Sfânta Liturghie reprezintă, în acelaşi timp, o jertfă adusă de Biserică şi o jertfire a Bisericii însăşi.

Să revenim la practica normală

Am încercat să surprindem în cele de mai sus semnificaţia darurilor şi a oferirii lor în cadrul Sfintei Liturghii. Aducerea lor la altar de către fiecare credincios reprezintă primul act al participării efective a fiecăruia la Sfânta Liturghie. Acest lucru era foarte bine înţeles şi împlinit de primii creştini. „În conştiinţa, în trăirea şi practica Bisericii primare, jertfa euharistică se aducea nu numai din partea tuturor şi pentru toţi ci se aducea de către toţi şi, deci, baza şi condiţia ei este aducerea de către fiecare a darului său, a jertfei sale”. De aceea cei lipsiţi de orice mijloace aduceau apă pentru a putea participa şi ei la această jertfă. Pe de altă parte, darurile celor opriţi de la Împărtăşanie pentru păcate grave nu erau primite.

În zilele noastre, din păcate, această conştiinţă s-a estompat. S-a răspândit în schimb obiceiul aducerii darurilor doar în situaţii deosebite, de multe ori însă cu o percepţie de-a dreptul magică asupra acestui act.

Dar experienţa ne dovedeşte că revenirea la practica normală, ca fiecare să-şi aducă darul său la fiecare Liturghie la care participă, este posibilă. Preotului îi revine un rol esenţial ca, prin predici şi cateheze, să-i ajute pe credincioşi să ajungă la o înţelegere justă a semnificaţiei aducerii la altar a darurilor de pâine şi vin şi să-i îndemne conţinuu spre aceasta.