Persecutarea creştinilor

0
226

Persecutarea creştinilor

Săptămânalul francez „Le Point” din data de 6 ianuarie ne introduce încă din prima pagină a revistei într-un subiect foarte delicat în Orientul Mijlociu, şi anume persecuţiile pe care le suferă din ce în ce mai acut creştinii. Autorul acestui articol, Pierre Beylau, evocă ultimele atentate asupra creştinilor şi schiţează un mic portret al situaţiei din Orient în ceea ce priveşte raportul cu creştinii.

Biserici interzise, ameninţări, atentate. De ce această intoleranţă faţă de creştinii din Orient? „Uşa bisericii este foarte joasă, astfel încât să-i împiedice pe turci să intre în ea călare”, nota în 1704 un călător francez, Paul Lucas, descriind cu minuţiozitate periplul său în inima bătrânului Cairo, într-un Egipt dominat atunci de Imperiul Otoman. Creştinii erau toleraţi de Înalta Poartă, dar aveau un statut de cetăţeni de zonă secundă: acela de dhimmis, sau protejaţi ai religiilor Cărţii. Ei plăteau un impozit specific şi erau obligaţi să poarte semne vestimentare distinctive.

Creştinii copţi din Egipt nu mai sunt în principiu însemnaţi astfel cu fier înroşit. Acestora nu le mai este frică de expediţiile sângeroase ale ienicerilor. Marginalizaţi în societatea şi în sistemul politic egiptene, ei trăiesc de acum în teroarea noilor călăi: cei ai Al-Qaeda şi cei ai nebuloasei teroriste sunnite. Şi iată că, în acea noapte de 31 decembrie, fanaticii au lovit. Un kamikaze a semănat moartea la ieşirea de la slujba de Anul Nou, în pragul Bisericii Al Kidissine din Alexandria. Un masacru. Gemetele celor în agonie, corpurile spulberate, ţipetele supravieţuitorilor. Douăzeci şi unu de morţi şi zeci de răniţi. Încă o dată, sânge împrăştiat pe crucea lui Hristos. Această biserică figura pe lista ţintelor apărute la începutul lui decembrie pe un site Al-Qaeda. Motiv: câţiva preoţi copţi şi-ar fi sechestrat soţiile pentru că acestea se convertiseră la islamism. Această motivaţie nu are la bază, bineînţeles, nici o realitate. Aceasta aparţine categoriei zvonurilor fantasmatice pe care Orientul le îndrăgeşte uneori.

Acest act barbar nu este izolat. Ultimul deceniu a fost presărat cu acţiuni de violenţă care-i vizau pe creştinii din Egipt: lângă Assiout în 2000, 20 de morţi şi 100 de răniţi; Vinerea Mare, 2006, atac împotriva credincioşilor în trei biserici din Alexandria; ianuarie 2010, împuşcături la ieşirea de la slujba de la miezul nopţii la Naga Hammadi, oraş din a cărui populaţie trei sferturi este creştină: şapte morţi etc. Cei care poartă astfel ura şi moartea nu pot concepe o lume arabă care să nu fie exclusiv musulmană.

Exces de Biserici

Realitatea istorică, spirituală şi umană a Orientului Apropiat este cu totul alta decât cea pe care pretind că o impun iluminaţii unui islamism pur şi dur. Biserica din Egipt îşi are rădăcinile în zorii creştinătăţii. Sfântul Marcu, primul episcop al Alexandriei, discipol al lui Petru şi prieten al lui Pavel, a fost martirizat în acest oraş în anul 68, cu şase secole înaintea cuceririi arabo-musulmane. Creştinii din Egipt şi-au afirmat mai târziu independenţa faţă de Bizanţ, nerecunoscând rezoluţiile Sinodului de la Calcedonia (451) şi au optat pentru monofizism (fuziunea între natura umană şi cea dumnezeiască a lui Hristos). Creştinismul în Egipt nu este un corp străin, ci parte integrantă din identitatea sa. La fel ca şi în Liban, Irak, Siria sau Palestina. Şi acesta este lucrul care îi deranjează pe susţinătorii totalitarismului islamic.

Desigur, situaţia creştinilor este specifică fiecărei ţări. Divizaţi într-o multitudine de Biserici născute din nenumăratele schisme, aceştia sunt o carte vie şi deschisă a istoriei oamenilor dintre Nil şi Eufrat, începând cu Antichitatea. Biserici în care oamenii se roagă în arabă, dar şi în armeană, limba lui Hristos, în coptă, născută din vechea egipteană. Copţii din Egipt nu au acelaşi trecut istoric ca şi creştinii maroniţi libanezi, caldeenii irakieni, sirienii din Damasc. Conflictele au adesea motive locale. Unii sunt ataşaţi de Roma, alţii de diverse patriarhate ortodoxe, alţii aparţin de Biserici autocefale. Dar toţi au conştiinţa comună că sunt ameninţaţi din ce în ce mai mult de Islamul radical şi că sunt abandonaţi de instituţiile statale care ar trebui să îi ajute şi să îi protejeze.

Evoluţia societăţilor arabe îi nelinişteşte. Chiar şi regimurile cel mai puţin înclinate spre indulgenţă faţă de islamiştii radicali fac concesii partidelor fundamentaliste, cunoscute a fi mai prezentabile, sperând să separe grâul de neghină. Acest fapt este valabil în Egipt, Iordania şi în Emiratele Golfului Arabic. Acestea din urmă, totuşi foarte pro-occidentale, alimentează financiar sumedenia de organizaţii şi asociaţii caritabile mai mult sau mai puţin islamiste, fără a se interesa foarte mult de destinaţia finală a banilor. Aşteaptă poate ca astfel să-şi cumpere un fel de asigurare de viaţă. În multe din aceste ţări, cu excepţia Libanului şi Siriei, li se cere creştinilor să se facă uitaţi, să nu creeze probleme.

Pact între Armată şi Biserică

Arabia Saudită, mare aliat al Occidentului, încurajează dialogul interreligios şi finanţează cu bucurie construirea unei multitudini de moschei în străinătate, dar nu permite pe pământul său nici un alt cult decât islamismul. Argument: pământul Arabiei, care adăposteşte principalele locuri sfinte ale Islamului (Mecca şi Medina), este ca o vastă moschee, deci sfânt. În realitate, conducătorii saudiţi, care nu au toţi o viaţă exemplară, inspirată de preceptele rigorismului pe care îl profesează, tremură în faţa ideii de a-şi vedea legitimitatea pusă sub semnul întrebării. Deoarece regatul Arabiei a fost fondat, în secolul al XVIII-lea, datorită alianţei dintre Mohammed Abdel Wahhab, un fel de Luther musulman, care dorea revenirea la puritatea originală a islamului, şi a unui conducător de război din regiunea Nedj, Mohammed Ibn Saoud. Pe steagurile verzi ale lui Ibn Saoud erau scrise cuvintele din Chahada: „Dumnezeu este numai Dumnezeu şi Mahomed este profetul său”. Pe acest pact între Armată şi Biserică îşi are bazele regatul saudit.

În acest Orient unde s-au născut cele trei mari religii monoteiste şi de unde creştinii sunt puţin câte puţin înlăturaţi, „mica lumină a speranţei luceşte totuşi”. Aici sau acolo, toleranţa progresează. În Quatar, care este de rit wahhabit, ca şi Arabia, a fost inaugurată cu mare pompă în 2008 o biserică, Notre-Dame-du-Rosaire, şi alte cinci ar trebui să se mai construiască. Iranul Ayatollah se mândreşte că respectă Bisericile creştine şi întreţine de altfel relaţii cordiale cu Sfântul Scaun.

Nu vedem în numele cărui sofism creştinii nu ar avea dreptul să-şi manifeste compasiunea şi solidaritatea cu fraţii lor martirizaţi, aşa cum o fac în mod legitim musulmanii, evreii sau buddhiştii. Dar prezenţa creştinilor în Orient nu este doar o chestiune religioasă. Ea este politică, strategică şi civilizaţională.

www.ziarullumina.ro