Obiceiuri dăunătoare.

0
632

Obiceiuri dăunătoare.

 

Din punct de vedere ortodox, păcatul ne otrăvesște prin intermediul obiceiurilor dăunatoare, per­vertind necesitățile noastre normale, firești. Să cer­cetăm mai amănunțit această relație. După criteriul celor două niveluri ale existenței ome­nești (trup, suflet), necesitățile pot fi împărțite în trei mari grupe: biologice (nevoia de hrană, de locuință, de haine, de somn ș.a.m.d.); sociale (nevoia de comunicare cu oamenii, de a crea ș.a.m.d.); duhovnicești (nevoia de religie, de libertate, de sens al vieții ș.a.m.d.). În sine, necesitățile enumerate mai sus sunt neutre (nepăcătoase) din punct de vedere etic și exprimă de­pendența noastră de anumiți factori sau de anumite condiții. Să ne amintim spusele Evangheliei: nu duceți grijă, spunând: „ce vom mânca?”, sau „ce vom bea?”, sau „cu ce ne vom îmbrăca?”, pentru că după toate acestea se străduiesc neamurile (paăgânii); știe, doar, Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Aici este vorba de necesitățile biologice elementare. A le satisface nu e un lucru condamnabil. Foamea i-a silit pe Apostoli să rupă și să mănânce spice de grâu în ziua sâmbetei, ceea ce a stârnit o furtună de nemulțumire din partea fariseilor. Aceștia L-au mustrat pe Hristos pentru că le-a îngăduit, chipurile, ucenicilor Săi să calce legea lui Moise, care nu îngăduia să se lucreze în ziua sâm­betei. Domnul le-a răspuns însă: dacă știați ce înseamnă: „milă voiesc, iar nu jertfă”, n-ați fi osândit pe cei nevinovați (Mt. 12, 7). Procesul formării cerințelor are o serie de etape. Potrivit Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul, la început apare atractța înconsșientă, nevoia nedefinită de ceva, și nu știm încă ce ne-ar putea satisface. Pe maăsura conștientizării obiectului cerinței, către care tin­dem, atracția se amplifică, transformându-se în dorin­ța conștientizată, orientată către un scop bine determinat, începem să năzuim în mod conștient către obiectul căutat, și căutarea lui dă mărturie despre în­clinarea voinței. Este interesant de remarcat că renumitul psiholog rus A. N. Leontiev descrie mecanismul zămislirii cerințelor în mod esențialmente identic cu spusele Sfântului Ierarh Teofan: „Până la prima ei satisface­re, cerința „nu-și cunoaște” obiectul, el încă trebu­ie descoperit”. După aceea, omul înțelege ce vrea și dorește în mod conștient să ajungă la scop. Obiec­tul cerinței devine motiv, care stimulează și justifi­că activitatea. Totuși, cerințele se transformă adeseori în patimi. Când înclinarea voinței către ceva este prea puternică, ea iese de sub controlul conștientului, ne cotropește și literalmente ne ține în gheare. Atunci cerința, deja per­vertită de păcat, trăiește înăuntrul nostru o viață parcă independentă, de sine stătătoare, autonomă. Probabil că tocmai acesta este unul dintre semnele „sufletului” apar­te al păcatului, despre care vorbește Cuviosul Macarie cel Mare și pe care, după tâlcuirea lui, Domnul ne poruncește să-l urâm (Lc. 14, 2; In. 12, 25). „Dacă înclinarea siluiește cerința, ferecând-o în­tr-o formă determinată, și o pervertește sau îi dă o orientare incorectă, nefirească – scrie Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul – atunci cerințele și natura se află într-o stare de înrobire nefirească.” Stimulând sistemul nervos, păcatul cere, adeseori ne împinge cu sila către o anumită activitate sau către un anumit comportament, care nu corespund nevoilor reale ale organismului – de pildă, de la o alimentație echilibrată la îmbuibare. Astfel, necesita­tea fiziologică a omului de a se alimenta se transfor­mă într-una din varietațile lăcomiei pântecelui, și din „stăpâni” devenim „robi”, nefiind pe dinăuntru oameni liberi și sănătoși. Se traseaza astfel un lanț sui generis: păcat – obicei dăunator – boală. (Mt. 6, 31-32).

Tocmai din pricina păcatului cerintele omenești normale se transformă în patimă și se condamnă personalitatea la o rămânere constantă în starea de dobitocie (animalitate) duhovnicească. Degrada­rea năzuințelor supreme, duhovnicești-morale, ale per­sonalității este întrupata în „blidul de linte”. Pentru acesta, Esau și-a vândut lui Iacov, fratele său mai tânăr, dreptul de întâi-născut (Fac. 25, 30-34). Dimpotrivă, harul dumnezeiesc, tămăduind dispoziția voinței și motivele inimii, face ca cerințele biologice și sociale să se supună celor duhovnicești. În caz contrar, pervertirea sufletului naște o anumită patimă și, în mod corespunzător, lipsa de măsură într-o anumită privință. Tocmai pe acest teren cresc de obicei obiceiurile dăunatoare (împătimirile), care împing la abuzarea de obiectul necesității. Iată unde se află rădăcina bolilor provocate de modul incorect (după terminologia teologică – păcătos) de viață. Iată de unde provine dependența de obiceiuri. Multe dintre ele sunt anevoie de biruit. Ne vine mult mai la îndemână să luam doctorii pentru a „înăbuși” manifestarile clinice ale bolii decât să ne luptam cu sursa ei, care este păcatul. În planul dat, împătimirea este unul dintre factorii de risc, care încalcă echilibrul mediului intern al organismului și prin aceasta provoacă apariția sau acutizarea unei anumite boli. Până și copiii de școală știu că fumatul duce adeseori la cancer pulmonar, alcoolismul – la ciroza hepatică și psihoze, iar narcomania – la SIDA și hepatita C. Totuși, există obiceiuri-împătimiri ale căror urmări vătămătoare nu sunt atât de evidente. Obiectele lor nu sunt în sine păcătoase – însă abuzul de ele este din punct de vedere teologic păcătos, iar din punct de vedere medical – periculos pentru viață și sănătate. Un exemplu grăitor este atitudinea față de computere. Dacă le folosim în mod rațional, ele sunt foar­te folositoare, iar în anumite domenii de activitate sunt chiar indispensabile. La excese duc cele mai des atracția jocurilor pe calculator, surfingul haotic, mun­ca în spatiul Internetului peste intervalele de timp re­zonabile, vizionarea prelungită a imaginilor de contrast înalt alcătuite dintr-o mulțime de detalii mărunte de diverse culori. În acest plan, abuzul de calculator este un fel narcotic sui generis, care acționează ne­gativ asupra trupului, sufletului și duhului atât ale copilului, cât și ale adultului. Tulburările somatice se manifesta prin probleme de vedere, stare generala de rău, scăderea imunității și boli condiționate de viața sedentara (hemoroizi, constipație etc). Nivelul excedentar de câmpuri și radia­ții electromagnetice provoacă apariția sau acutizarea bolilor oncologice. Urmări importante se manifesta și-n ce privește apa­ratul locomotor. Pe lângă osteocondroză coloanei ver­tebrale, apar așa-numitele boli profesionale ale celor ce lucrează la calculator. Este vorba cu precădere de boli ale mâinilor, datorate poziției lor nefiziologice prelungite din timpul lucrului la o tastatura poziționată incorect / incomod.

– tendovaginita (inflamatia tendoanelor mâinii, în­cheieturii mâinii și umărului);
– boala de Quervain (inflamatia tendoanelor antebrațului și încheieturii cotului);
– sindromul de tunel carpal (lezarea nervului me­dian al mâinii).

Și sistemul nervos central are de suferit. Se obser­vă reacții asteno-nevrotice, scăderea capacității de concentrare, tulburări de memorie și de somn, crește­rea excitabilității și irascibilității, dureri de cap. La fe­meia gravidă crește riscul de avort și de apariție a pa­tologiei intrauterine la produsul de concepție. Extrem de periculoase sunt și tulburările duhov­nicești persistente datorate acțiunii energo-informaționale a computerului asupra personalității. În primul rând, este vorba de imersiunea într-o lume a iluziilor și a patimilor păcătoase, iar în al doilea rând – de dependența psihologică de realitatea virtuală („parata”, creata in mod artificial). Ieromonahul Anatolie Berestov, profesor neuro-patolog cu mare experiență, afirmă că omului care șade în fața calculatorului lumea virtuală i se pa­re uneori mult mai reala decât cea înconjurătoare. Omul intra în realitatea edificata de el prin mijloace tehnice, iar aceasta, la rândul său, penetrează în con­știința lui, devine o parte a „eului” său. Cu timpul, granița dintre lumea inventată și cea reală se șter­ge, și oamenii „trăiesc” în două planuri simultan. De aici – dedublarea duhovnicească a conștientului în­tre real și virtual. Părintele Anatolie  își ilustrează reflectiile prin exemplul programului special pentru computer „Cybersex”. Acesta permite substituirea relatiei natu­rale, fiziologice, dintre barbat si femeie printr-un „onanism computerizat si perversiuni sexuale”. Cu ajutorul lui pot fi experiate satisfactii sexuale in ori­ce moment, cu oricine si in felul dorit. Intr-adevar, computerul reactioneaza ca un partener sexual viu si deja nu mai este receptat ca un aparat neinsufletit. Aceasta pseudorealitate atrage prin senzatia auten­ticitatii evenimentelor si trairilor. Cu cat este mai mare iluzia parteneriatului, cu atat este mai ispititor contac­tul. Ca atare, comunicarea cu „cutia” electronica es­te comparabila cu efectul drogarii. „Dizolvandu-ne” in torentul informational, cadem in deplina depen­denta de el si ne pierdem pe noi insine. Se schimba in mod cardinal mediul in care salasluim, potrivit bi­necunoscutei glume: „Gicu nu-i acasa, este pe Inter­net”. Computerul poate deveni ca o mlastina; actiu­nea lui de fascinatie seamana cu felul hipnotizant in care priveste pitonul la prada sa. Daca utilizatorul in-veterat al computerului este rupt de indeletnicirea sa favorita, el seamana cu un narcoman in sindrom de abstinenta, echivalenta mergand pana la o anumita si­militudine a simptomelor. Nelinistea, agitatia, imprastierea, excitabilitatea, irascibilitatea crescuta – iata o lista departe de a fi completa a acestor simptome. In­deosebi de apasatoare este senzatia de „invaliditate” intelectuala. Ca sa zicem asa, printr-o monstruoasa mutatie du­hovniceasca (nebiologica) omul rational (homo sapiens) se transforma in om informational (homo informaticus). Dand nastere unei inselatoare senzatii de li­bertate, lumea virtuala distruge personalitatea sau nu o lasa sa se dezvolte. De multe ori nu banuim nimic. Si totul incepe cateodata de la jocurile pe calculator, ce par inofensive si de care este cumplit de usor sa de­vii dependent! Asadar, am examinat pe scurt cateva cai de apari­tie si dezvoltare a bolii la omul adult si la copil. Cum pot fi acestea interpretate de pe pozitiile psihologiei si medicinei orientate ortodox? A tagadui prezenta factorilor si proceselor duhovni­cesti care duc la boala si moarte este absurd. Cu toate ca ele se afla in afara domeniului stiintei traditionale, este neaparata nevoie ca ele sa fie luate in calcul ala­turi de ceilalti factori si de celelalte procese patoge­ne, pe care savantii deja le studiaza de multa vreme. Viziunea crestina apare aici ca fiind de mare actualitate. Cu mii de ani inaintea progreselor stiintei con­temporane, Biblia a aratat simplu si limpede legatura dintre pacat si boala, dintre starea emotionala si sana­tatea psihica: barbatul limbut nu se va indrepta pe pamant; pe barbatul nedrept, relele il vor vana spre stri­caciune (Ps. 139, 11). O inima fara patima este viata trupului, pe cand pornirea patimasa este ca un cariu in oase (Pilde 14, 30). O inima vesela este un leac mi­nunat, pe cand un duh fara curaj usuca oasele (Pilde 17, 22). Cununa intelepciunii este temerea de Domnul, care odrasleste pace si sanatate nevatamata – dar si una, si alta sunt daruri de la Dumnezeu (Sir. 1, 18).

Dupa spusele Sfantului Ierarh Ioan Gura de Aur, stricaciunea sufletului este una dintre pricinile bolilor. Din perspectiva acestei relatii, pacatul poate fi pri­vit ca terenul si factorul duhovnicesc al stresurilor, al conflictelor intrapersonale, al trasaturilor nega­tive de caracter si de personalitate, al traumelor psi­hice si al obiceiurilor daunatoare – si, prin urma­re, al bolilor ce sunt legate de acestea. Sfantul Ierarh Teofan Zavoratul scria: „Pacatul nu loveste doar sufletul, ci si trupul. In unele cazuri, lu­crul acesta este foarte invederat; alteori – desi nu este atat de invederat, insa adevarul ramane adevar. Pacatul se savarseste in suflet si il face bolnav de-a drep­tul – insa intrucat viata trupului vine de la suflet, bi­neinteles ca de la un suflet bolnav vine o viata nesana­toasa. Faptul in sine ca pacatul aduce intuneric si chin nu are cum sa nu actioneze nefavorabil si asupra san­gelui. Dar cand iti amintesti ca el desparte de Dum­nezeu – Izvorul vietii – si il pune pe om in contradic­tie cu toate legile care lucreaza si in el insusi, si in natura, este chiar de mirare cum mai ramane in viata pacatosul dupa pacat. La mijloc este mila lui Dumne­zeu, care asteapta pocainta si intoarcerea lui. Prin ur­mare, bolnavul trebuie mai intai de toate sa se gra­beasca a se curati de pacate si a se impaca cu Dumne­zeu in constiinta sa. Prin aceasta va croi drum lucrarii binefacatoare a medicamentelor.” Informatiile despre factorii duhovnicesti ai bolilor nu fac decat sa imbogateasca conceptiile medicale, sa ridice gradul de eficacitate al masurilor medicale si sa ajute la vindecarea nu a bolii, ci a bolnavului. Multumita acestor informatii este mai usor de inteles pentru ce sunt trebuincioase metodele duhovnicesti de tratament, care sunt particularitatile istoriei bolii si istoriei vietii pacientului. Nu este un secret faptul ca una si aceeasi boala urmeaza adeseori evolutii diferite. Forme identice de nevroza exista, insa nevrotici identici nu exista. Dupa cat se vede, aceasta logica es­te corecta in privinta oricaror boli. Boala este semnalul de avarie pe care sufletul il trimite prin intermediul trupului. Iar fiecare om are un suflet diferit de al celorlalti. Sa ascultam ce ne spune Purtarea de grija dumnezeiasca prin mijlocirea bolii copilului, insa, fireste, sa nu fim susceptibili si preocupati peste masura de noi insine. Si atunci de­presia, de exemplu, va „spune”: „Potoleste-te! Esti prea irascibil si pretentios!”, iar criza de astm bronsic va „declara”: „Nu-ti intelegi copilul asa cum trebuie si ii dai prea putina atentie”. Un asemenea dialog la­untric va ajuta la interpretarea corecta a bolii, la vinde­carea ei mai grabnica si la prevenirea ei pe viitor. El va face un excelent serviciu, devenind un pas inainte spre vindecare. Dar daca ne vom grabi sa „scapam” de semnalele organismului, daca le vom „inabusi” prin medicamente, negresit vom cadea spre medicina primitiva, mecanicista, de tipul: „pentru dureri de cap – antinevralgic; pentru dureri de burta – No-spa.” Recunoasterea componentei duhovnicesti a bolii ne obliga pe toti sa fim cu atat mai responsabili in ce priveste comportamentul nostru si educarea copiilor, intr-adevar, are dreptate Apostolul Pavel: „toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi folosesc; toate imi sunt ingaduite, dar nu toate zidesc” (1 Cor. 10, 23). Nu degeaba si o inteleapta maxima glasuieste: „Semeni fapta – culegi obicei, semeni obicei – culegi caracter, semeni caracter – culegi destin.”

Elaborat de Cvasniuc Tatiana