Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la mănăstirea Putna

0
2340
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la mănăstirea Putna
 (Maica Domnului cu Pruncul)


În tempera pe lemn, ferecată în argint.Dimensiuni: 99 X 80 cm.

Provenienţă: după tradiţie, a fost adusă în Moldova, odată cu zestrea sa, de către Maria de Mangop, cea de a doua soţie a lui Ştefan cel Mare, care ar fi dăruit-o Mănăstirii Putna.

Istoric: această icoană, de mari dimensiuni nu a avut întotdeauna înfăţişarea de astăzi. Dacă, într-adevăr, a fost adusă la noi în 1472, odată cu zestrea Mariei de Mangop, fie de la Constantinopol, fie din Trapezunt, cum au presupus unii cercetători, este greu să reconstituim acum – cu exactitate – înfăţişarea ei de atunci, întrucât se ştie cu certitudine că această operă a suferit de-a lungul timpului importante modificări. Astfel, în 1755, „prin osârdia mitropolitului Iacov Putneanul” se aplică, peste cea mai mare parte din suprafaţa ei, o fastuoasă ferecătură de argint. Câţiva ani mai târziu, la 20 martie 1758, acelaşi mitropolit cerea egumenului Venedict de la Putna să-i trimită la Iaşi „acele lucruri ce s-au aflat la mormânt, ca să facă două coroane la icoana cea făcătoare de minuni”. Lucrate în argint aurit şi, încrustate cu sute de pietre scumpe (mărgăritare, granate, diamante etc.), aceste două coroane au fost aplicate peste aureolele de argint ale Mariei şi Pruncului, conferind ansamblului un aspect vădit baroc. Dimitrie Dan relatează în cartea sa despre mănăstirea şi comuna Putna că în anul 1904 pictura icoanei a fost renovată şi că, pe capul Maicii Domnului şi al lui Iisus Hristos se află câte o coroană de argint aurit”, dar că acestea „sunt noi şi au fost puse în locul celor două făcute de mitropolitul Iacov”, aşezate la data respectivă spre păstrare „în dulapul cu odoare aflător pe mormântul lui Ştefan cel Mare”. Autorul citat mai relatează că în 1904 icoana era „înfrumuseţată cu două şiruri de corali”, cu „un şir de mărgele galbene smălţuite” şi cu „un şir de mărgele albe de sticlă” etc..

Cu privire la intervenţiile din 1904, Orest Tafflali afirma în 1925 că acestea au „mutilat oribil” icoana şi că au deposedat-o „de orice valoare pentru istoria artei”, preferind să catalogheze, în cunoscuta sa carte Le tresor byzantin et roumain du Monastere de Poutna, o copie din secolul al XVIII-lea a acestei opere, pe care o considera, probabil, mai apropiată de originalul degradat cu timpul şi grav mutilat prin ultima restaurare din 1904. Această copie se află şi acum în colecţia Putnei, constituind un document preţios pentru reconstituirea înfăţişării mai vechi a originalului sau, poate, chiar a înfăţişării sale iniţiale. Dar, asupra acestei probleme vom reveni mai jos. În anii 1933 şi 1934, polemizând cu Tafrali referitor la provenienţa şi datarea icoanei discutate, Nicolae Iorga afirma că aceasta „este foarte urâta”, fără să precizeze cum arăta şi de ce o aprecia astfel. În prezent, vechile coroane sunt expuse în Muzeul mănăstirii, iar icoana – montată în iconostas încă de pe vremea mitropolitului Iacov – este degajată de ultimele „podoabe” menţionate în cartea lui Dimitrie Dan, adausuri care, probabil, au provocat aprecierea negativă, atât de categorică, a lui N. Iorga.

Înfăţişarea actuală. Aşa cum se prezintă acum, icoana este mai mult o lucrare de argintarie decât una de pictură, într-adevăr, ferecătura de argint aplicată la 1755 de Iacov Putneanul îmbracă aproape integral suprafaţa acesteia, decupându-se parcimonios numai în jurul chipului Mariei, al lui Iisus, al arhanghelului Gavriil, figurat în colţul din dreapta, sus, al arhanghelului Mihail, pandantul din stingă al celui precedent, şi în dreptul celor două mici medalioane, pe care arhanghelii menţionaţi le susţin cu mîinile lor firave şi în care sunt zugrăvite miniatural scena Bunei Vestiri, la stingă, şi scena învierii-Anastasis, la dreapta. Vesmintele şi aureolele personajelor, ca şi rama icoanei, sunt decorate cu motive florale, executate în argint prin ciocănire, iar vrejii stilizaţi care decorează fondul, prin incizare şi cizelare.

Actualele coroane ale Mariei şi Pruncului, care le-au substituit în 1904 pe cele de la Iacov Putneanul, sunt decorate de asemenea, cu stilizări vegetale, executate în argint aurit, dar, se înţelege, fără bogăţia pietrelor preţioase încrustate în cele dintâi. Mai menţionăm că mâinile tuturor personajelor sunt modelate în argintul aceleiaşi ferecaturi, iar în dreptul fiecărei figuri apare înscris numele acesteia: cu litere chirilice şi integral, în dreptul arhanghelilor; cu litere greceşti şi monogramat, în dreptul Mariei şi al Pruncului.

Inscripţii şi însemnări: pe latura de jos a ramei de argint este înscrisă, prin ciocănire, cu litere chirilice, în limba română, următoarea inscripţie votivă: „Această sfântă icoană s-a ferecat şi s-a înfrumuseţat din argintul Mănăstirii Putnei, însă cu osârdia şi toată cheltuiala preasfinţitului mitropolit al Moldovei, chir Iacov, în anii 7263 (= 1755) aprilie 15″.

Observaţii: s-a anticipat că în cartea sa despre tezaurul bizantin şi românesc de la Putna, O. Tafrali prefera să catalogheze o copie din secolul al XVIII-lea, după icoana Maicii Domnului cu Pruncul, atribuită de tradiţie Mariei de Mangop, deoarece considera că aceasta din urmă nu mai prezintă nici un interes pentru istoria artei, fiind „oribil mutilată”. Descriind succint copia, ale cărei dimensiuni diferă substanţial de ale originalului (0,335 X 0,275 m), reputatul bizantinolog semnalează că la baza acesteia se află o inscripţie slavonă, scrisă cu pensonul, pe care o reproduce mai întâi în original şi apoi în limba franceză: „Representation de l’icone, faiseuse de miracles de la Mere de Dieu du Monastere de Poutna, de la terre de Moldavie” (= Reprezentarea icoanei făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, de la Mănăstirea Putna din Ţara Moldovei). Mai departe el presupune că originalul a fost adus din Constantinopol sau din Trapezunt, că a fost ferecat în argint şi că în prezent este montat în iconostasul Mănăstirii Putna, exprimându-şi la urmă regretul în privinţa restaurării vicioase din 1904 a „acestei preţioase icoane bizantine”.

Nesesizând că Tafrali cataloghează copia din secolul al XVIII-lea, nu originalul din secolul al XV-lea, că semnalează o inscripţie slavonă pe copie, nu pe original şi că în cartea sa el se referă în mod distinctiv mai întâi la copie şi apoi la opera copiată, Nicolae Iorga contesta ironic pretenţia „Domnului Tafrali (…), că a mai găsit încă o icoană cu inscripţie slavonă care ar fi de pe acest timp”, adică din epoca lui Ştefan cel Mare, conchizând cu privire la vechea icoană şi într-un dezacord aparent – dar, de fapt, în deplin consens – cu Tafrali, că aceasta „este foarte urâta”, desigur, aşa cum arăta după 1904,, şi că este „evident, o icoană bizantină, introdusă la noi pe o cale sau pe altă cale” (N. Iorga, Icoana românească, Vălenii de Munte, 1933).

Trecând peste astfel de neînţelegeri, se cuvine să subliniem importanţa artistică şi documentară a copiei semnalate de Tafrali. Ansamblul compoziţional şi cromatic al acesteia este calm şi armonios, iar personajele sunt mult mai spiritualizate şi mai profund caracterizate decât cele actuale din vechea icoană, care, aşa cum apar acum, sunt cel puţin ciudate şi evident deviate de la tradiţionala iconografie bizantină, în plus, prin intermediul acestei copii ne putem da seama cum arăta icoana originală pe la 1755, şi, dacă aspectul ei nu era prea diferit pe atunci de cel iniţial, ne putem face, desigur, o idee şi despre înfăţişarea sa primordială. În privinţa aceasta, o problemă de mare interes ridica inscripţia slavonă de la baza copiei. Se pune întrebarea dacă aceasta a fost adăugată de copist sau este o reproducere exactă de pe vechea lucrare? Având în vedere faptul că pe ferecătura de argint aplicată „cu osârdia” lui Iacov Putneanul vechii icoane, inscripţia a fost scrisă în româneşte cu litere chirilice şi că asemenea inscripţii apar frecvent şi pe alte obiecte de cult din acelaşi secol, aflătoare la Putna, credem că şi autorul copiei discutate ar fi procedat la fel dacă i-ar fi adăugat de la sine inscripţia respectivă. Se impune astfel concluzia că inscripţia slavonă exista pe vechea icoană, ceea ce înseamnă că aceasta se păstrase destul de bine până în secolul al XVIII-lea, îngăduind copistului să execute o copie fidelă după ea, care ne oferă acum posibilitatea de a cunoaşte, prin intermediul ei, înfăţişarea originală a vechii icoane putnene.