Disperarea – păcat strigător la cer.

0
166
Disperarea – păcat strigător la cer.
 

 

Am gândit să  scriu acest mic articol în pofida tuturor afirmațiilor despre comportamentul preoților din presă și în general masmedia, care în ultimul timp zguduie obștea creștinilor din de Dumnezeu păzită țara noastră. În marea aceștei vieți spulberate de ispitele și poftele satanei de a împătimi cât mai mulți creștini și ai perde de la mântuirea sufletelor cei care astăzi duc lupta pentru a merge pe cărarea îngustă și strâmtă sunt tot mai puțini și mai puțini nevoitori. Din nefericire sunt foarte puțini acei creștini care să ia aminte la viața spirituală la care ne îndiamnă Mântuitorul prin prizma Evangheliei și a sfințiților slijitori ai Domnului. Cred că cea mai mare vină o poartă cei de pe urmă adica preoții pentru că și ei slăbesc în credință odată cu păstoriții pe care îi au în grija lor încredințați.

Neatenția și nesupravegherea de sine este una din acele caracteristici care ne fac nepăsători pentru turma pe care o păstorim. Ce înseamnă, așadar a fi atent la sine și a se supraveghea? A fi atent la sine înseamnă a grăi cu sine astfel: – Oare nu cumva sunt eu stăpânit de vreo patimă? Fiindcă aflu din Sfintele Scripturi că cel ce are chiar și numai o patimă nu întră întru împărăția Cerurilor, precum e scris: „Dacă cineva păzește toată Legea, dar calcă o singură poruncă, se face vinovat de toate”. Tot așa supravegherea de sine înseamnă a grăi cu sine așa: – „Oare niciodată n-am nesocotit cutare sau cutare poruncă? Nu cumva sunt nepăsător, o nesocotesc și n-o pun în practică?”. Fiindcă zice Hristos Dumnezeu: „O iotă sau o cirtă nu va trece din Lege până nu se vor împlini toate” (Matei 5,18) și: „cel ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici, și va învăța așa pe oameni, acela mai mic se va chema întru Împărăția Cerurilor” (Matei 5,19). Să nu fim neatenți la Dumnezeieștile Scripturi. Când le citim să ne privim în ele, să ne uitam si sa ne cercetăm ca într-o oglindă sufletul și starea în care ne găsim. Iată aciastă stare trebuie să fie mai întâi la cei care păstoresc ca mai apoi să o cultive și oilor din pășunea pe care o stăpânesc, nesocotind răspunderea pe care o vor purta înaintea Dreptului Judecător pentru nesupravegherea și neatenția de care dăm dovadă zi de zi. Conștiința noastră dacă nu este trează atunci înzadar perdem și irosim timpul rezervat nouă de Domnul pentru pocăință. Ce vreau să zic? Auzim pe Domnul: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 3,2). Să cugetăm și noi cum ne-am petrecut zilele vieții noastre: dacă ne-am căit cum se cuvine, vom spori și vom crește în faptele cele bune; daca am fost nepăsători, sa ne îndreptăm. Mai greu e atunci când vedem cu fermitate greșala noastră dar înădușim acel firicel de conștiință care se strecoară îm mintea și gândul nostru pentru a ne trezi din somnul stricăciunii și perzaniei. Auzim iarăși: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor” (Matei 5,3). Să ne cercetăm și să ne probăm în orice prilej umilitor, adica în ocări și în necinste, în dispreț, și să vedem dacă se află în noi această virtute: smerenia. Cine o are cu adevărat, le rabdă pe toate fără întristare și fără descurajare și nimic din cele ce i se întâmplă nu-i rănește inima.Aici aș îndemna pe cititor să își amintească de cuvintele vrednicului de pomenire, Părintelui Ilie Cleopa răbdare..răbdare…răbdare, și când simțim că ne lipsește iarăși de la început, răbdare … răbdare … răbdare. Iar dacă ne simțim puțin jigniți, nu ne tulburăm peste măsură din pricina aceasta, ci pentru această mică rană la inimă, ne umilim, ne biciuim, ne întristăm și plângem, și retrăgându-ne în cămara cea ascunsă a sufletului nostru a chiliei noastre, să ne aruncăm înaintea lui Dumnezeu și să ne mărturisim, ca și cum ne-am fi pierdut toată viața. Auzim iarăși: „Fericiți cei ce plâng”. Vedeți că Hristos nu zice: „cei ce au plâns”, ci cei ce plâng totdeauna! Să ne cercetăm și aici și să vedem dacă plângem în fiecare zi. Că dacă ne-am făcut smeriți prin pocăință, fără îndoială că nu vom petrece nici o zi, nici o singură noapte fără lacrimi, fără întristare și fără umilință. Și iarăși: „Fericiți cei blânzi”. Oare cel ce plânge în fiecare zi, va putea trăi în mânie și să nu fie blând? Că precum apa stinge flăcările focului, tot așa întristarea și lacrimile sting furia sufletului, încât chiar omul care a fost stăpânit multă vreme de mânie se schimbă și ajunge la o liniște durabila. Deci chiar acuma să ne cercetăm dacă suntem blânzi, pentru ca cel blând cu adevărat nu suferă cu nici un chip să vadă călcate poruncile lui Dumnezeu, pentru că i se pare că el însuși ar păcătui, nu încetează a se tângui pentru cei păcătoși. Acuma fraților creștini să ne cercetăm dacă ne este foame și sete de dreptatea lui Dumnezeu. Pentru că se poate ca cineva să se afle în dreptate, fără să-i fie foame și sete de ea. Iar dreptate, Dumnezeu este, că este numit „Soarele Dreptății” și cui îi este foame și sete de El, socoate gunoaie toată lumea si lucrurile ei, iar în onorurile celor mari, nu vedem decât rușine, dacă mai suntem cât de puțin simtitori la onorurile omenești. Zice iarăși Mântuitorul: „Fericiți cei milostivi!” Dar cine sunt cei milostivi? Oare cei ce își împart averile sau hranesc pe cei flămânzi? Nu, desigur ca nu, dar cine? Cei ce s-au făcut săraci pentru aproapele? Cel ce a sărăcit pentru noi, cei care nu au nimic de dat, iar duhovnicește nu uită niciodată pe săraci, pe văduve, pe orfani și pe bolnavi, pe care adesea îi văd, le este milă de ei și varsă lacrimi fierbinți pentru ei, cum făcea Iov, care zicea: „Eu am plâns pentru toți cei nedreptățiți”. Când au cu ce, fac și ei milostenie, dar mai ales nu încetează niciodata a spune tuturor cele pentru mântuirea sufletului, ascultând de Cel ce a zis: „Am ascultat fără de viclenie și învăț pe alții fără zavistie”. Pe aceștia îi fericește Domnul, aceștia sunt adevărații milostivi și cu această milostenie ei urcă ca pe o scară la desăvârșita curățenie a sufletului. Pentru aceasta Dumnezeu a numit fericiți pe cei curași cu inima, zicând: „fericiți cei curați cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”, știind El, ca Dumnezeu și Cel ce a pus Legea, că dacă sufletul nu ajunge la această stare, nu poate să se întristeze necontenit, nici să fie cu adevărat blând, nici să-i fie sete de Dumnezeu, nici să se curețe de patimi, nici să devină ca o oglindă curată, dar și că fără toate acestea, niciodată nu va contempla curat fața Stăpânului. Iar sufletul care a ajuns astfel vede pe Dumnezeu în toate, se află în pace cu El și pacea se statornicește între Dumnezeu, Făcătorul nostru, și sufletul potrivnic mai înainte Lui, și atunci, ca un făcător de pace, este numit de Dumnezeu: „Fericit” că zice: „Fericiți făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Aceia, deci, care singuri de bunăvoie s-au împăcat cu Cel ce a venit să dea pace celor de aproape și celor de departe; cu Cel ce a venit să ne împace pe noi, dusmanii Săi, cu propriul Său Tată și să facă una ceea ce era despărțit, adica să ne facă părtași Preasfântului Duh și El însuși să ia trupul nostru. Este limpede, că cei care-L văd, s-au împăcat cu El, au ajuns la pacea dorită și s-au făcut fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care judecă, cine este cel ce osândește? Dar dacă tu nu iubești pe fratele tău pe care-l vezi, cum vei iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi?” Iar dacă noi nu putem să-L iubim sau mai bine zis nu voim, e limpede că nici nu ne-am împăcat cu El. Să ne silim deci, fraților, să facem dimpotrivă, ca să-L vedem să ne împăcăm cu El și să-L iubim, așa cum ne-a poruncit El din tot sufletul. Prin dragostea de aproapele să ne apropiem mai tare și mai mult de Dumnezeul Iubirii și al Milostivirii.Dacă noi cei care suntem propovăduitorii cuvântului Lui aici pe pământ nu vom demonstra aciastă dragoste atunci cum să o cerem sau să o așteptăm de la păstoriții nostril. Sau cum poate fi vorba de dragoste atunci când un preot desparte un sat încredințat lui pentru a fi păstorit și călăuzit duhovnicește în două tabere. Unii pentru părintele lor iubit , iar alții contra păstorului care pe parcursul anilor îndelungați de păstorie nu ia învățat nimic, cheltuindule timpul pentru mântuire înzadar.
Apoi auzim și aceste cuvinte: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate”. Să ne cercetăm pe noi înșine dacă și noi suntem prigoniți din pricina vreunei porunci a lui Dumnezeu; fiindcă „toți cei ce voiesc să trăiască în Hristos vor fi prigoniți”, spune Apostolul. De aceea Hristos adaugă aceste cuvinte: „Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri”.(Matei 5,11-12). Pentru ce a pomenit abia la urmă pe cei prigoniți și ocărâți și le poruncește cu putere: „Bucurați-vă și vă veseliți?” Pentru că cel ce în adevăr s-a pocăit de păcatele sale și s-a făcut smerit, repet, se întristează în fiecare zi, e blând, îi este foame și sete din adâncul sufletului de Soarele Dreptații, e milostiv și milos ca unul care a simtit ca pe ale sale patimile, necazurile și slăbiciunile tuturor și, plângând și curățindu-se, el vede pe Dumnezeu, e împăcat cu El, e în adevăr pașnic și vrednic să fie numit fiu de Dumnezeu. Un astfel de om, chiar dacă e prigonit, lovit, ocărât, pălmuit, insultat cu tot felul de cuvinte urâte, le rabdă cu bucurie și cu negraită veselie. Acestea știindu-le, Stăpânul a zis cu hotărâre: „Bucurați-vă și vă veseliți!”. Cel ce însă nu este așa și nu are bucurie reărsată în adâncul ființei sale, cum va putea răbda el toate acestea fără ranchiună? Niciodată! Asadar, părinților și fraților, să ne silim din răsputeri în fiecare zi si în fiecare ceas dacă se poate, să ne judecăm pe noi înșine; să nu contenim niciodată a ne cerceta și, precum am zis, să trecem prin toate poruncile, să ne cercetăm fată de fiecare din ele și să ne observăm pentru a ne cunoaște. Dacă am găsit că am împlinit vreo poruncă, să mulțumim Stăpânului și Dumnezeului nostru și să ne străduim s-o împlinim și mai deplin; dacă am uitat vreo una sau n-am împlinit-o, să ne silim, vă rog, s-o împlinim desăvârșit ca, nu cumva neglijând-o, să fim numiți mai mici întru Împărăția Cerurilor. Astfel, pas cu pas, urcând ca pe treptele unei scări, vom ajunge, sunt sigur de aceasta, la Cetatea Cerului, unde se afla Stăpânul nostru Care așteaptă să ne zică: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!” (Matei 11,28). Acest îndemn trebue să ne lumineze ca luciafărul toată viața noastră, călăuzindune spre această chemare ademenitoare și foarte dorită de ni toți cei ce trăim pe pământ dreptmăritori creștini și fii ai celui Prea Înalt.

Prot Victor Mihalachi