Zece Sfinţi Mucenici din Creta

0
1474

Zece Sfinţi Mucenici din Creta


Ţinînd Decie sceptrul împărăţiei Romei, a pus în insula Creta pe un ighemon, asemenea cu dînsul la nume şi la obicei, căci se asemăna împăratului său cu asprimea, cu tirania şi cu prigoana creştinilor. Acesta, sosind în insula Creta, a poruncit să caute spre a munci pe toţi cei ce cred în Hristos. Deci, se aduceau la dînsul cei tari în credinţă, pe care, după multe ispitiri şi munci, cu felurite morţi îi pierdea. În acea vreme o ceată, în număr de zece bărbaţi aleşi, a fost prinsă şi adusă la cel ce-i căznea. Aceştia erau cu neamul din diferite cetăţi: Teodul, Satornic, Evpor, Ghelasie şi Evnichian erau din cetatea Gortiniei; Zotic din Hios, Pompie şi Agatopul din Epinia, Vasilid din Chidonia şi Evarest din Iracleea. Toţi se sîrguiau a merge către cetatea din cer.

Aceştia, stînd înaintea muncitorului, au răspuns cu mult curaj şi au arătat multă bărbăţie. Pe ce cale a muceniciei n-au călătorit? Ce fel de muncă n-au biruit-o cu răbdarea! Bătuţi fiind, munciţi, tîrîţi pe pămînt, cu pietre ucişi, batjocoriţi, scuipaţi şi tot felul de batjocuri răbdînd treizeci de zile. Iar în douăzeci şi trei ale lunii decembrie, pregătindu-se zi de judecată şi şezînd ighemonul în divan, s-au adus răbdătorii de chinuri la întrebarea cea mai de pe urmă, fiind plini de îndrăzneală şi de suflet. Ighemonul se îndrăcea cu iuţimea şi cu nebunia, sîrguitor fiind spre a-i tortura, ca să-i omoare cumplit, însă aceştia erau gata a răbda pînă la suflarea din urmă.

Căutînd ighemonul asupra lor cu faţa mînioasă, a zis: „Care este nebunia voastră că nici nevoia, nici vremea nu v-au putut învăţa pe voi a cunoaşte ce este de folos?” Apoi, ca şi cum i-ar fi înfricoşat cu mînia, a zis: „Jertfiţi zeilor iar de nu, eu mai mult nu voi zice vouă nimic, ci voi veţi cunoaşte cine este Decie, căruia nu voiţi a vă supune”. La acestea au răspuns mucenicii: „Noi, o! ighemoane, şi cu cuvîntul şi cu lucrul în vremea cea îndelungată bine v-am adeverit, că nici zeilor nu vom jertfi, nici poruncii voastre nu ne vom supune”. Iar ighemonul, tăind cuvîntul lor a zis: „Dar nu ţineţi seamă nici de munci o, răilor?”

Sfinţii au răspuns: „Nicidecum nu ne temem de munci, ci încă îţi mulţumim prea mult că ne-ai pregătit acest fel de ospăţ duhovnicesc (muncile cele pentru Hristos) şi l-ai pus înaintea noastră”. Ighemonul a zis: „Dar nu va fi aşa, căci veţi cunoaşte cît este de mare puterea zeilor, pe care voi îi huliţi fără ruşine şi nici nu vă ruşinaţi de atîţia bărbaţi preaînţelepţi ce stau înainte, care cinstesc pe Die, cel mai întîi dintre zei, apoi pe Ira şi pe Rea, cum şi pe ceilalţi. Căci acum atît de mult veţi fi chinuiţi cu munci, încît nu numai îndrăzneala voastră se va pierde, ci şi alţii se vor înfricoşa, care vor fi asemenea ca voi, neascultători, numai de se vor afla unii ca aceia”.

La aceasta iarăşi au răspuns bărbaţii cei curajoşi: „Pentru Die şi pentru maica lui Rea, nimic să nu grăieşti, ighemoane, căci nu vorbeşti către cei ce nu ştiu. Noi am auzit de la părinţii noştri despre neamul lui, despre viaţa şi năravurile lui şi chiar de mormîntul lui; de voieşti, acum îl vom arăta ţie. El s-a născut în Creta şi era un desfrînat şi necurat, încît este ruşine a vorbi despre viaţa lui, iar, prin meşteşugul vrăjilor şi al farmecelor, îşi schimba chipul cel adevărat într-altul pentru prea mare neînfrînare. Iar unii, de aceeaşi patimă fiind stăpîniţi, au urmat vieţii lui, pentru că ce este mai lesne decît aceasta, adică a urma răului, apoi au scornit că este zeu şi, zidindu-i capişte, i-au adus jertfă şi ceea ce le plăcea lor, aceea şi zeului lor se socotea, că este bine primită. Şi nu numai aşa cugetau, ci astfel despre acel zeu, dar, vai, încă şi cuviincios lucru socoteau a vieţui cu neînfrînarea”.

Acestea grăind dumnezeiasca ceată, ighemonul se întărîta, apoi se mînia şi poporul, repezindu-se ca să apuce pe mucenici, pe care i-ar fi rupt cu mîinile de nu i-ar fi oprit Decie. Poruncind să fie tăcere, gîndea ce fel de moarte mai cumplită să le dea. Apoi îndată, după porunca ighemonului, mîinile muncitorilor au răpit pe sfinţi, spre a le da diferite chinuri, unora unele, iar altora altele. Însă cruzimea şi mărimea durerilor erau pentru toţi asemenea. Pentru că unii dintr-înşii erau spînzuraţi şi cu unghii de fier strujiţi, vinele li se rupeau şi carnea le cădea la pămînt, iar alţii cu pietre şi cu pari ascuţiţi erau răniţi pe coaste pînă la oase. Alţii cu plumb fiind bătuţi, li se dezlegau încheieturile, li se sfărîmau şi se rupeau oasele, iar alţii într-alt chip erau schingiuiţi, încît nu poate urechea să audă de acele munci cumplite. Căci, precum celor ce sînt miloşi le este nesuferit a privi la acelea, dar auzindu-le, numărîndu-le este şi mai greu. Însă mucenicii, unele ca acestea primindu-le cu mare înlesnire, cu mulţumire, le răbdau cu bărbăţie, încît păreau că se mîhnesc pentru lipsa unor munci mai mari.

Deci toţi alergau la dînşii, ca spre un lucru nou şi de mirare, adică şi necredincioşii şi credincioşii. Însă cei care păzeau credinţa în taină, alergau să se minuneze de bărbăţia pătimitorilor şi singuri să se întărească în credinţă, iar necredincioşii ca să-şi bată joc de răbdarea sfinţilor şi să se bucure de rănile lor, uitîndu-se la muncile cele cumplite. Drept aceea, nu numai că nici unul nu era mişcat spre milostivire, ci mai vîrtos spre cruzime îndemnîndu-l şi pe ighemon şi pe muncitori. Astfel invitau aceştia pe ighemon, iar el poruncea şi muncitorii săvîrşeau ceea ce li se poruncea.

Apoi crainicul striga: „Cruţaţi-vă, supuneţi-vă domnilor, jertfiţi zeilor”. Iar mucenicii, în mijlocul atîtor dureri şi munci, erau mai presus de toate, cu bărbăţia şi cu răbdarea, mai presus de popor şi de crainic, de muncitori şi de însuşi ighemon. Şi, mai înainte de toate, erau mai presus decît domnul lor, satana şi decît toate puterile lui, pentru că toţi într-o unire şi într-un glas, strigau: „Creştini sîntem, a lui Hristos jertfă, a lui Hristos junghiere şi de-ar fi trebuinţă şi de mii de ori să murim, vom muri cu osîrdie”.

Dacă a văzut că toate muncile nu se bagă în seamă de sfinţii mucenici, Decie, deznădăjduind, i-a condamnat la moarte. Deci sfinţii erau duşi spre ucidere de sabie, la un loc puţin mai departe de cetatea Alonium. Către acest loc grăbindu-se răbdătorii de chinuri au arătat un lucru nou; căci în toată alergarea muceniciei, fiind cu un suflet şi cu un cuget, se grăbeau care dintr-înşii să ia primul cununa muceniciei. Dar această ceartă a potolit-o, Teodul, fiind unul din acea dumnezeiască ceată, zicînd că acela va fi mai întîi dintre dînşii, care îşi va da capul sub sabie mai pe urmă decît toţi, pentru că văzînd tăierea celorlalţi şi moartea, nu se va înfricoşa şi nici nu va arăta vreo mîhnire sau schimbare a feţii. Atunci cu adevărat mai ales se va arăta minunat nevoitor şi biruitor.

Plăcînd tuturor acest cuvînt al lui Teodul, au adus mai întîi cîntare lui Dumnezeu: Bine este cuvîntat Domnul, Care nu ne-a dat spre vînarea dinţilor lor. Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit de cursa vînătorilor, şi celelalte ale acestui psalm. Apoi venind la locul cel numit, a făcut fiecare din ei rugăciune, zicînd: „Iartă, Doamne, pe robii Tăi şi primeşte vărsarea sîngelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre şi prieteni şi pentru toată patria, ca să scape din întunericul necunoştinţei şi cu ochi curaţi să vadă buna credinţă, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o! Împărate veşnic”. Astfel, rugîndu-se fiecare dintr-înşii, li se tăia sfîntul şi purtătorul de biruinţă cap, iar sufletele lor se înălţau cu bucurie către Hristos Dumnezeu.

După tăierea sfinţilor, ducîndu-se gealaţii, unii cunoscuţi au rămas să adune trupurile lor şi le-au îngropat cu cinste. Apoi, încetînd goana şi strălucind sfînta credinţă, fericitul Pavel, episcopul Romei celei noi, adică al cetăţii marelui Constantin, mergînd în insula Creta, a aflat nestricate moaştele acelor sfinţi, zece la număr şi le-a adus cu mare cinste în împărăteasca cetate, spre apărarea ei şi spre ajutorul tuturor celor ce le trebuiau ajutor. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim şi noi a fi părtaşi bunătăţilor cereşti, pregătite lor cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia cu Părintele şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin!