Sfântul Ierarh Silvestru, Episcopul Romei

0
432
Sfântul Ierarh Silvestru, Episcopul Romei
2 ianuarie (15 ianuarie)

Sfântul Silvestru, născîndu-se în Roma cea veche şi crescînd în sfînta credinţă, a fost ucenic al lui Quirinus prezbiterul, om iubit de Dumnezeu şi înţelept, ortodox în credinţă, de la care învăţînd înţelepciunea cărţii şi bunele obiceiuri, în vîrsta sa cea desăvîrşită a fost foarte iubitor de străini; pentru că, din dragoste către Dumnezeu şi către aproapele, îi aducea în casa sa, le spăla picioarele, îi ospăta şi le făcea toată odihna. Odată, a venit în Roma din Antiohia un bărbat sfînt şi mărturisitor al lui Hristos, anume Timotei preotul, propovăduind Evanghelia împărăţiei; pe acela l-a primit Silvestru în casa sa şi, folosindu-se foarte mult din a lui viaţă şi învăţătură sfîntă, s-a făcut desăvîrşit în bunătăţi şi în credinţă.

Petrecînd Timotei în casa lui Silvestru un an şi cîteva luni, pe mulţi romani i-a întors la Dumnezeu, de la închinarea la idoli; pentru care lucru a fost prins de către Tarţuinius, eparhul cetăţii, şi fiind ţinut în legături şi în temniţă, şi de trei ori pe zi bătut, pentru că nu s-a supus să jertfească idolilor, apoi tăindu-i-se capul cu sabia, s-a săvîrşit; iar fericitul Silvestru luînd noaptea sfintele lui moaşte, le-a îngropat în casa sa, cu cîntările cele cuviincioase.

După aceasta, o femeie credincioasă, anume Feonisia, a zidit o biserică Sfîntului Timotei, din averea sa, cu binecuvîntarea lui Miltiade, episcopul Romei, care a şi adus într-însa moaştele sfîntului mucenic. Dar Tarţuinius, eparhul cetăţii, chemînd pe Silvestru, l-a întrebat de averea ce a rămas după Timotei şi-l silea să jertfească idolilor, dar acesta neplecîndu-se, îl îngrozea cu chinurile. Silvestru, văzînd înainte moartea cea neaşteptată, ce era să fie, a spus eparhului cuvîntul Evangheliei: În această noapte, sufletul tău vor să-l ceară de la tine, iar cele ce te lauzi să-mi faci, acelea nu se vor întîmpla. Eparhul, mîniindu-se de aceste cuvinte, a poruncit să lege cu lanţuri de fier pe Sfîntul Silvestru şi să-l arunce în temniţă, iar el a şezut să prînzească; şi mîncînd peşte, s-a înfipt în gîtul lui un os, pe care n-a putut să-l scoată în nici un fel şi cu nici o doctorie; pentru aceea, bolind de la ceasul prînzului pînă la miezul nopţii, a murit, după proorocia sfîntului.

A doua zi, eparhul a fost dus la mormînt de ai săi cu plîngere. Iar Silvestru a fost scos din temniţă cu bucurie de cei credincioşi şi era cinstit foarte mult, nu numai de cei credincioşi, ci şi de cei necredincioşi; căci multe din slugile curţii eparhului văzînd împlinirea proorociei lui Silvestru s-au înfricoşat şi cădeau la picioarele lui, temîndu-se să nu li se întîmple şi lor ceva rău, cum se întîmplase stăpînului lor; iar alţii s-au întors la Hristos, încredinţîndu-se prin minunea aceea.

Ajungînd sfîntul la vîrsta de 30 de ani, a fost hirotonit diacon de către Miltiade, episcopul Romei; după Miltiade s-a suit în scaunul Episcopiei Romei Silvestru, fiind ales de toţi, deoarece era ca o luminoasă făclie în sfeşnic şi păstorea turma lui Hristos ca un alt apostol, povăţuind-o cu cuvîntul şi cu lucrul la păşunea cea mîntuitoare. Aflînd pe unii din clerici, care-şi lăsaseră rînduiala şi se îndeletniceau cu negustorii lumeşti, i-a întors iarăşi la slujirea bisericească şi i-a pus la canon, ca nimeni din cei sfinţiţi să nu se lege cu lucruri de acest fel.

Acest preasfinţit părinte a dat romanilor numiri pentru zilele săptămînilor; pentru că atunci romanii pe cea dintîi zi, pe care noi o numim duminică, ei o numeau ziua soarelui, iar pe celelalte le numeau: ziua Lunii, ziua lui Marte, ziua lui Mercur, ziua lui Iovis, ziua Venerei, ziua lui Saturn. El, înlocuind numele acelea necurate ale zeilor păgîni, a poruncit ca pe cea dintîi zi s-o numească ziua Domnului – că în acea zi a înviat Domnul nostru cu slavă, iar pe celelalte zile le-a lăsat aşa precum le numesc romanii. A aşezat încă şi aceasta, ca numai într-o sîmbătă să postească creştinii, în aceea în care a murit Hristos şi s-a pogorît în iad, ca să-l risipească şi să scoată de acolo pe strămoşul Adam cu strămoşii ceilalţi, iar în celelalte sîmbete a oprit a se posti.

În acea vreme era în Roma un balaur mare, într-o peşteră adîncă, locuind sub muntele ce se cheamă Tarpie, unde s-a zidit Capitoliul, căruia poporul necredincios îi aducea jertfe în toată luna, ca unui zeu; cînd balaurul ieşea din peşteră, vătăma văzduhul cu otrăvitoarea lui suflare, şi se făceau multe omoruri în poporul ce locuia aproape şi mai ales între copii. Elinii au zis către sfîntul: „Pogoară-te în peşteră şi fă ca balaurul, cu puterea Dumnezeului tău, să nu mai iasă afară ca să omoare oamenii şi atunci vom crede în Dumnezeul tău, ca într-un Atotputernic”. Sfîntul a adunat pe toţi credincioşii cei sfinţiţi şi pe mireni şi le-a rînduit post şi rugăciune trei zile; apoi singur mai mult decît toţi, se ostenea în post şi în rugăciune.

Într-o noapte i s-a arătat în vedenie Sfîntul Apostol Petru, poruncindu-i să ia cu sine cîţiva preoţi şi diaconi şi să se ducă la peştera unde sălăşluia balaurul fără temere, apoi, săvîrşind în gura peşterii dumnezeiasca slujbă, să intre înăuntru şi, chemînd numele lui Iisus Hristos, să astupe acolo pe balaur ca să nu mai iasă niciodată. Sfîntul s-a dus la peşteră, după porunca apostolului, iar după săvîrşirea sfintei slujbe, a intrat în peşteră şi, găsind într-însa nişte uşi, le-a închis, zicînd: „Uşile acestea să nu se mai deschidă, pînă în ziua venirii a doua a lui Hristos”. Astupîndu-l astfel pe balaur, l-a făcut să nu mai iasă în veci. Păgînii socoteau că Silvestru cu clerul său vor fi mîncaţi acolo de balaur, dar cînd l-au văzut că a ieşit nevătămat, s-au mirat şi de atunci, nemaivăzînd ieşirea balaurului, mulţi au cunoscut puterea adevăratului Dumnezeu, şi s-au adăugat celor credincioşi.

Împărăţind în acea vreme marele Constantin (306-337), nu era încă luminat cu Sfîntul Botez. Ieşind din Roma la război împotriva lui Liciniu, s-a ridicat în Roma prigonire de la senatorii Romei asupra creştinilor, încît erau siliţi credincioşii a jertfi idolilor, iar cei ce nu se supuneau erau munciţi în multe feluri. Pentru această pricină, Sfîntul Silvestru, luîndu-şi clerul său, a ieşit din cetate şi s-a ascuns într-un munte, ce se chema Soractes.

În acea vreme, după dumnezeiasca rînduială, împăratul Constantin a căzut într-o boală foarte cumplită şi fără leac, încît era plin de bube de la picioare pînă la cap. Erau duşi la dînsul mulţi doctori foarte înţelepţi, precum şi vrăjitori, nu numai din stăpînirea Romei, ci şi din Persia, însă nici o uşurare n-a aflat în boala sa. Mai pe urmă, slujitorii lui Jupiter din Capitoliu, apropiindu-se de împăratul, i-au zis: „De nu-ţi vei face baie de sînge de prunci şi de nu te vei scălda într-însa, fiind caldă, este cu neputinţă să te tămăduieşti; iar de vei face aşa, îndată vei fi sănătos şi nu-ţi va fi altă doctorie mai bună decît aceasta”.

Împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci, spre gătirea băii din sîngele lor şi s-au adunat în Capitoliu mulţime de prunci, care sugeau la sînul mamei lor. Venind ziua în care urma să fie junghierea pruncilor, împăratul mergea la Capitoliu, pentru că acolo jertfitorii aveau să-i pregătească însîngerata baie; s-au adunat mulţime de femei, care, smulgîndu-şi părul şi cu unghiile zgîrîindu-şi feţele, strigau şi cu amar se tînguiau. Întrebînd împăratul care este pricina plîngerii lor, s-a înştiinţat că sînt maicile pruncilor adunaţi spre junghiere; apoi umilindu-se, văzînd amara lor tînguire şi lacrimile, a zis: „O! cît de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit ca să vărs sînge nevinovat! Iar dacă aş şti cu încredinţare că mă voi tămădui, mai bine este, ca eu singur să rabd durerea, decît să vărs sîngele atîtor prunci, care nici un rău nu mi-au făcut şi să umplu de neîncetată tînguire şi mîhnire pe maicile lor”. Aceasta zicînd, s-a întors la palat şi a poruncit ca să dea maicilor pe fiii lor întregi; ba încă şi aur din vistieriile împărăteşti dînd fiecăreia, le-a liberat în pace.

Preabunul Dumnezeu, văzînd o milostivire ca aceea, i-a răsplătit cu îndoită sănătate trupească şi sufletească, căci a trimis la dînsul pe Sfinţii Săi Apostoli, Petru şi Pavel, care, pe cînd el dormea, i s-au arătat în vedenie, stînd înaintea patului său. Şi i-a întrebat împăratul cine sînt şi de unde vin. Iar ei au răspuns: „Noi sîntem Petru şi Pavel, Apostolii lui Iisus Hristos, trimişi la tine ca să te povăţuim pe calea mîntuirii şi să-ţi spunem despre o baie, în care poţi să-ţi cîştigi sănătatea trupului şi a sufletului şi să-ţi făgăduim veşnică viaţă de la Dumnezeu, pentru vremelnica viaţă cea dăruită de tine pruncilor, căci i-ai cruţat. Deci să chemi la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta, în muntele Soractes şi învăţătura aceluia s-o asculţi; iar el îţi va arăta baia în care te vei curăţi de toate bolile, şi vei ieşi cu sufletul şi cu trupul sănătos”. Aceasta zicîndu-i sfinţii apostoli s-au dus de la dînsul.

Împăratul, deşteptîndu-se din somn, se mira de acea vedenie, şi iată a intrat doctorul la dînsul după obicei. Iar el a zis către doctor: „De acum nu-mi mai trebuie doctoria voastră, căci nădăjduiesc la dumnezeiescul ajutor”. Deci l-a trimis înapoi. Apoi îndată a poruncit să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru şi să-l aducă la sine cu cinste.

Aflînd pe Silvestru şi ducîndu-l la împărat, acesta l-a primit cu cinste şi cu dragoste, pentru că însuşi el sculîndu-se, l-a îmbrăţişat. Apoi l-a întrebat, zicînd: „Sînt la voi nişte dumnezei, care se numesc Petru şi Pavel?” Silvestru a răspuns: „Unul este la noi Dumnezeu, împărate, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele, iar pe cei care tu îi numeşti Petru şi Pavel, aceştia nu sînt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit numele lui Hristos în toată lumea, iar mai pe urmă şi sîngele şi-au vărsat pentru Domnul lor, în vremea lui Nero”. Împăratul, auzind acestea, s-a bucurat, şi a zis: „Rogu-te, episcope, arată-mi chipurile acelora, dacă le ai pe icoană, ca să fiu încredinţat că sînt aceia care mi s-au arătat în vis”.

Silvestru îndată a trimis pe diaconul său, ca să aducă icoana Sfinţilor Petru şi Pavel şi văzînd împăratul feţele apostolilor cele închipuite pe icoană, a zis: „Cu adevărat aceştia sînt cei văzuţi de mine”. Apoi a spus cu amănuntul toată vedenia sa episcopului şi l-a rugat ca să-i arate baia în care ar putea să se cureţe de lepra cea sufletească şi trupească, după cum i-au zis apostolii, care i s-au arătat în vedenie.

Sfîntul episcop Silvestru a grăit împăratului: „Nu într-alt chip se cade ţie, împărate, ca să intri într-acea baie, dacă nu vei crede mai întîi fără de îndoire în Dumnezeul pe Care L-au propovăduit apostolii, care s-au arătat ţie”. Răspuns-a împăratul: „De nu aş fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, atunci niciodată nu te-aş fi chemat la mine”. Sfîntul i-a grăit: „Se cuvine mai întîi să posteşti, ca astfel cu rugăciunea, cu lacrimile şi cu mărturisirea păcatelor tale să milostiveşti pe Dumnezeu. Să lepezi porfira şi coroana şapte zile şi să te închini în cămările palatului tău în sac şi în cenuşă, să faci pocăinţă, plîngînd şi căzînd la pămînt, apoi să porunceşti să se închidă templele idoleşti, iar jertfele lor să înceteze şi pe creştinii care sînt izgoniţi să-i liberezi, iar celor ce şed în legături să le dăruieşti pace; apoi să fii bun celor ce te roagă, toate cererile cele drepte să le împlineşti şi să dai din averile tale săracilor milostenie multă”. Deci, a făgăduit împăratul ca toate acestea cu lucrul să le împlinească, iar episcopul, punînd mîna pe capul său, s-a rugat şi l-a pregătit pentru Botez.

Adunînd pe toţi credincioşii, le-a poruncit ca şi ei să postească şi să se roage ca să înceteze prigonirea asupra Bisericii lui Dumnezeu şi să se izgonească întunericul închinării idoleşti, iar lumina cea mîntuitoare să răsară tuturor. Sosind a şaptea zi, sfîntul a mers la împărat şi, învăţîndu-l multe despre tainele credinţei în Sfînta Treime, i-a pregătit baia Sfîntului Botez, în care a intrat împăratul şi l-a cufundat Sfîntul Silvestru, chemînd peste dînsul numele Preasfintei Treimi.

Atunci a strălucit o lumină mare din cer, mai frumoasă decît razele soarelui şi a umplut casa de multă strălucire; apoi împăratul s-a curăţit îndată de lepră, căzînd de pe trupul lui ca nişte solzi de peşte în apă şi a ieşit din baie sănătos, încît nu s-a mai văzut nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Îmbrăcîndu-se în hainele cele albe, după Sfîntul Botez, a spus singur: „Cînd m-am cufundat în apă, am simţit o mînă de sus, întinzîndu-se şi atingîndu-se de mine”. Şi îndată a poruncit ca nimeni să nu mai îndrăznească a huli pe Hristos sau a mai face rău creştinilor. Apoi a zidit în curtea sa împărătească o biserică în numele Mîntuitorului Hristos şi a poruncit ca să se boteze toţi cei ce ar voi să fie creştini; iar haine de botez albe să ia de la împărăteasca vistierie. Deci s-a botezat în acel ceas mulţime de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos, iar închinarea la idoli se împuţina.

A fost multă bucurie pentru numărul mare de credincioşi, ce se afla acum în Roma, încît trebuiau să fie izgoniţi din cetate toţi cei care nu voiau să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicînd: „Domnul nostru nu voieşte ca cineva să vie la dînsul silit, ci de se apropie cineva de bunăvoie şi cu gînd bun, pe acela îl primeşte cu milostivire. Deci, liber este fiecare să creadă cum voieşte şi să nu se prigonească unul pe altul”. Acest răspuns împărătesc a înveselit şi mai mult poporul, căci îi lăsa pe toţi să vieţuiască în libera lor credinţă.

Nu numai în Roma a fost această bucurie creştinească, ci şi în toată lumea, pentru că toţi credincioşii cei chinuiţi pentru Hristos, de pretutindeni, au fost liberaţi din legături şi din temniţe; apoi s-au întors din surghiun mărturisitorii lui Hristos, precum şi cei ascunşi prin munţi şi prin pustietăţi de frica chinuitorilor şi acum mergeau fără nici o temere la locurile lor; iar prigoana şi chinurile pretutindeni au încetat.

Vrăjmaşul, nevoind a suferi pacea aceasta a Bisericii şi să vadă lumina dreptei credinţe întinzîndu-se, a îndemnat pe evrei ca să se apropie de Elena cea vrednică de laudă, mama împăratului, care se afla atunci în Bitinia, patria sa; şi au trimis la dînsa aceste cuvinte: „Bine a făcut împăratul, fiul tău că a lăsat păgînătatea şi a răsturnat templele idoleşti; însă rău a făcut de a crezut în Iisus şi-L cinsteşte ca pe Fiul lui Dumnezeu şi adevăratul Dumnezeu, căci Acela a fost un iudeu şi vrăjitor, înşelînd pe popor cu năluciri vrăjitoreşti, iar Pilat, muncindu-L ca pe un făcător de rele, L-a spînzurat pe lemn.

Dacă împăratul a căpătat sănătate, aceasta nu s-a făcut prin puterea Lui, ci cu darul lui Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul. Deci se cuvine ţie, Împărăteasă, ca să abaţi pe fiul tău de la o rătăcire ca aceasta, ca nu cumva, supărîndu-Se Dumnezeu Cel Preaînalt, să se întîmple ceva rău împăratului”. Auzind acestea Elena, a înştiinţat pe fiul său Constantin. El, citind scrisoarea, a răspuns fericitei sale mame: acei evrei care i-au spus unele ca acestea, să vie cu dînsa la Roma şi cu episcopii creştini, să fie întrebaţi de credinţă, înaintea tuturor; şi care parte va birui, acea credinţă să fie mai bună. Această poruncă a împăratului fiind adusă de către împărăteasă la cunoştinţa evreilor, îndată s-a adunat o mulţime de evrei înţelepţi şi iscusiţi în legea lor, care ştiau cuvintele prooroceşti şi străbătuseră elineasca învăţătură; deci fiind gata spre întrebare, au mers cu împărăteasa Elena la Roma. Între dînşii era un rabin mai înţelept, anume Zamvri, iscusit nu numai în înţelepciunea elinească, ci şi în scriptura cea evreiască, fiind şi un mare vrăjitor, în care evreii îşi puneau toată nădejdea lor, că, de nu va dovedi pe creştini cu cuvintele, apoi cu semnele sale vrăjitoreşti să-i biruiască.

Sosind ziua întrebării evreilor cu creştinii, împăratul a şezut în scaunul său cu toată suita; apoi a intrat înaintea împăratului Sfîntul Silvestru cu cîţiva tovarăşi şi episcopi, care se întîmplaseră atunci. Au intrat şi evreii care erau în număr de 120. După aceea s-a început discuţia, pe care şi împărăteasa Elena dorise s-o asculte, fiind ascunsă după perdea, iar împăratul cu suita sa asculta ce se vorbea de amîndouă părţile.

La început evreii cereau din partea creştinilor să stea la întrebări cu dînşii 12 înţelepţi; dar Sfîntul Silvestru s-a împotrivit, zicînd: „Nu spre mulţimea oamenilor nădăjduim, ci spre Dumnezeu, Care întăreşte toate, ne-am pus nădejdea, şi pe Care chemîndu-L într-ajutor, îi zicem: Scoală-Te Dumnezeule, judecă între noi. Iar e-vreii au zis: „Această scriptură este a noastră, căci proorocul nostru a scris aceste cuvinte, iar ţie se cade să grăieşti din ale tale scripturi, iar nu dintru ale noastre”.

Silvestru a răspuns: „Într-adevăr, la început vouă v-a fost grăită Scriptura Vechiului Aşezămînt şi propovăduirile prooroceşti, însă aceleaşi se cuvin şi nouă, căci într-însele sînt multe grăite despre Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, se cade ca astăzi din acelea să ne întrebăm cu voi, căci cărţile voastre s-au făcut ale noastre, iar ale noastre s-au făcut străine pentru voi, şi mai curînd veţi crede cărţilor voastre, decît în ale nostre; pentru aceasta, cu cărţile voastre vă arătăm adevărul, căruia voi vă împotriviţi.

Apoi şi dovedirea va fi mai minunată şi mai luminată dacă, luînd arma din mîna potrivnicului, cu aceeaşi armă îl vom birui”. Împăratul a zis: „Drept este acest cuvînt al episcopului şi cu neputinţă este a-i grăi împotrivă, căci din scripturile voastre, o! evreilor, vor aduce creştinii mărturie despre Hristos al lor şi cu adevărat a lor va fi biruinţa, iar voi, chiar din cărţile voastre veţi fi biruiţi”. Acestea zicînd împăratul, toată suita a lăudat această judecată.

Deci, au început evreii a zice către creştini astfel: Atotţiitorul Dumnezeul nostru în Cartea a doua a Legii, zice: Vedeţi, vedeţi că Eu sînt şi nu este Dumnezeu afară de Mine. Dar cum numiţi voi Dumnezeu pe Iisus, Care a fost om, pe Care părinţii noştri L-au răstignit şi după aceea ziceţi că sînt trei Dumnezei: Tatăl întru Care şi noi credem, Iisus, numindu-L Fiu al lui Dumnezeu, şi că al treilea Dumnezeu este Duhul. Crezînd astfel oare nu vă împotriviţi lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor, Care ne-a învăţat că nu sînt alţi Dumnezei afară de El?” La acestea, de Dumnezeu insuflatul Silvestru a răspuns: „Dacă veţi pricepe scripturile, veţi afla că noi nimic nou nu aducem mărturisind pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Sfîntul Duh; pentru că acestea nu sînt zise numai de noi singuri, ci de proorocii dumnezeieşti sînt spuse.

Mai înainte de toţi, David, Proorocul şi împăratul, înainte vestind vrăjmăşia părinţilor voştri asupra Mîntuitorului nostru, a zis: Pentru ce s-au întărîtat neamurile? Şi popoarele au cugetat cele deşarte asupra Domnului şi asupra Hristosului Lui? Deci, David grăind de Domnul şi de Hristos, nu vorbeşte despre o persoană, ci de două. Iar că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu vesteşte acelaşi prooroc, zicînd: Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Pentru că unul este cel ce a născut, iar altul cel născut”. Împotriva acestora evreii au zis: „De vreme ce, precum grăieşti, a născut Dumnezeu, apoi tu aici pe Cel fără de patimă Îl faci pătimaş. Apoi, cum Fiul este Dumnezeu, născut sub ani şi fiinţa Sa a avut-o în vreme? Pentru că cuvîntul astăzi însemnează vreme şi nu se înţelege că este Dumnezeu veşnic”.

Silvestru a răspuns: „Nu zicem noi că în Dumnezeu este pătimaşă naşterea, evreule, ci pe Dumnezeu Îl mărturisim fără patimă, iar naşterea o socotim într-acest chip: precum din minte se naşte cuvîntul. Nici nu socotim vremelnică naşterea Fiului din Tatăl, ci veşnică; căci Fiul, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, este făcător al vremilor, iar făcătorul vremilor nu este sub vremi.

Apoi cuvîntul acela: Eu astăzi Te-am născut, nu însemnează pe cea de sus şi veşnica dumnezeiască naştere, ci pe cea de jos, care a fost primită în vreme şi în timp pentru mîntuirea noastră; pentru că proorocul cunoştea că Hristos Dumnezeu este mai înainte de veci, pentru aceasta şi zice: Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului. Vestind înainte întruparea Lui, care era să fie în vremurile cele mai de pe urmă, a zis: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Deci, cu aceste cuvinte, Fiul Meu eşti Tu, însemnează nu naşterea cea vremelnică, ci naşterea cea veşnică a Lui.

Iar cu aceasta: Eu Te-am născut, înseamnă naşterea Lui, care s-a petrecut sub ani; şi cînd a zis: Eu Te-am născut, a arătat proorocului că şi naşterea care avea să fie sub ani, Tatăl o socotea ca pe a Sa, de vreme ce cu a Lui voie avea să fie. Dar chiar şi acea zicere: Astăzi Te-am născut, înseamnă veşnicia naşterii lui Dumnezeu, în care nu este fapta celui ce a trecut, sau a celui ce vine, ci totdeauna a celui ce este de faţă. Iar despre Duhul Sfînt acelaşi David mărturiseşte, zicînd: Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toate puterile lor. Drept aceea, aici pe trei pomeneşte: pe Tată, ca Domn, pe Fiul pe care îl numeşte Cuvînt şi pe Sfîntul Duh. În alt loc zice: Duhul Tău cel Sfînt nu-l lua de la mine. Şi iarăşi: Unde mă voi duce de la Duhul Tău?

Cu aceste cuvinte proorocul arată că este Duh Sfînt şi le umple pe toate. Şi iarăşi zice: Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi. Acestea toate nu sînt zise de David? Dar şi Moise, de Dumnezeu văzătorul, în Cartea Facerii, numeşte pe Dumnezeu, zicînd: Să facem pe om după chipul şi după asemănare noastră; deci, cu cine grăia atunci Dumnezeu, dacă nu vom înţelege că altă faţă era cu dînsul? Şi nu poate să zică nimeni că aici ar fi grăit Dumnezeu către cereştile puteri; pentru că singure acele cuvinte – după chipul nostru – nu lasă nici a gîndi la aceea, pentru că nu este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca şi a îngerului; că nici firea şi puterea nu este una, ci alta este firea lui Dumnezeu şi alta a îngerilor.

Deci, se cădea ca altul să fie acela cu care a grăit Dumnezeu aceste cuvinte: după chipul nostru. Şi astfel se cădea să fie Acela, care era de o fire cu Dumnezeu, care grăia, adică de un chip şi o asemănare. Şi cine putea să fie astfel, dacă nu Fiul, care este de o fiinţă cu Tatăl, de o slavă şi de o putere, chipul Tatălui cel neschimbat? Deci, ce lucru nou aducem noi în mijloc? Credem şi zicem că este Tată şi Fiu şi Duh Sfînt; şi dacă neamurile acestea sînt necredincioase, şi li se pare că sînt deşarte, nu este mirare, căci nu ştiu Sfînta Scriptură; iar voi de ce nu credeţi celor ce se învaţă în cuvintele sfinţilor prooroci – dintre care nici unul nu este care să nu fi proorocit despre Mîntuitorul nostru.”

Apoi dumnezeiescul acesta părinte, vrînd mai multe să grăiască despre Sfînta Treime, împăratul, tăindu-i vorba, a grăit către evrei: „Aceste cuvinte, pe care episcopul le-a pus de faţă nouă din Scriptură, o! evreilor, oare astfel sînt scrise şi în cărţile voastre?” Iar ei au răspuns: „Da”. Apoi împăratul le-a zis: „Deci, la această întrebare, adică despre Sfînta Treime, mi se pare că sînteţi biruiţi”. Ei au răspuns: „Nu, o! bunule împărat! Nicidecum nu poate Silvestru ca să ne biruiască, dacă şi noi vom pune înainte pe cele ce avem; pentru că avem multe cuvinte împotrivă, pe care îndată sîntem gata a le grăi, dar vedem că este de prisos vorba şi deşartă este sîrguinţa a ne întreba despre Treime, căci nu pentru aceasta acum grăieşte, dacă este unul Dumnezeu sau trei, ci despre aceasta, că adică Nazarineanul nu este Dumnezeu. Că deşi ne-am învoi ca să fie trei Dumnezei, însă de aici nu înseamnă că Iisus este Dumnezeu, căci nu a fost Dumnezeu, ci om, din om născut, şi cu oamenii păcătoşi a locuit, cu vameşii bînd şi mîncînd; şi precum se scrie în Evanghelia Lui, a fost ispitit de diavolul; apoi de ucenic a fost vîndut şi prins, batjocorit, bătut, adăpat cu fiere şi cu oţet, dezbrăcat, fiindu-i împărţite hainele Lui la sorţi, pe Cruce pironit, mort şi îngropat; cum dar unul ca acesta se poate numi Dumnezeu? Despre aceasta acum, împărate, se grăieşte împotriva creştinilor, căci pe acel Dumnezeu nou Îl propovăduiesc. Deci, de pot să zică ceva despre El şi de au mărturii, să ne spună”.

Astfel zicînd ei, Sfîntul Silvestru a început a grăi: „Nu trei Dumnezei socotim noi, evreule, precum voi socotiţi, ci pe unul Dumnezeu mărturisim, Care în trei feţe sau trei ipostasuri este cinstit şi închinat de noi. Se cădea vouă, ca acele cuvinte puse împotriva întrebării voastre celei dintîi şi pe care le-am adus din ale voastre cărţi să le arătaţi că nu sînt bine zise, şi astfel la întrebare să intraţi; dar de vreme ce acum vă lepădaţi, deci să vorbim despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum singuri voiţi.

Să începem de aici: Dumnezeu, Care pe toate întru fiinţă le-a adus, cînd a zidit pe om şi l-a văzut plecîndu-se spre tot răul, n-a trecut cu vederea lucrul mîinilor Sale, ci bine a voit ca Fiul Său, Care este cu El nedespărţit (pentru că Dumnezeu este pretutindeni), să se pogoare pînă la ale noastre hotare. Deci s-a pogorît şi, născîndu-se din Fecioară, s-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere. Iar despre aceasta, că din Fecioară avea să se nască, a proorocit dumnezeiescul Prooroc Isaia, zicînd: Iată, Fecioara în pîntece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele Lui Emanuel. Iar numele acesta precum şi voi ştiţi, însemnează dumnezeiasca venire la oameni, şi, în limba noastră, Emanuel se tîlcuieşte cu noi este Dumnezeu.

Deci pe Dumnezeu, cum că avea să se nască din Fecioară, acelaşi prooroc mai înainte cu multă vreme l-a vestit”. Evreii au zis: „În limba noastră evreiască, cartea lui Isaia proorocul nu are scris Fecioară, ci tînără, iar voi aţi stricat Scriptura, scriind în cărţile voastre Fecioară, în loc de tînără”.

Sfîntul episcop Silvestru a răspuns: „Dacă în cărţile voastre nu este scris Fecioară, ci tînără, apoi nu este oare tot una tînără şi fecioară? Să judecăm de aici cînd Isaia Proorocul a grăit despre Dumnezeu către Ahaz: Cere semn de la Domnul Dumnezeul tău în adînc, sau în înălţime. Ahaz a zis: Nu voi cere, nici voi ispiti pe Domnul. Atunci a grăit proorocul: Pentru aceasta Domnul singur vă va da un semn. Deci ce semn va da? Fecioara va lua în pîntece. Iar de ziceţi voi că proorocul n-a zis „fecioară”, ci „tînără”, şi că nu este tot una tînără şi fecioară, apoi şi acel făgăduit semn nu poate să se numească semn; pentru că a naşte tînăra cea însoţită cu bărbat nu este acesta semn, ci rînduială a firii şi obicei; iar a naşte fără amestecare bărbătească, acela este un semn, pentru că este neobişnuit lucru, care covîrşeşte rînduiala firii.

Deci tînăra aceea, despre care s-a scris de voi, era fecioară, de vreme ce Domnul a făgăduit să dea printr-însa semnul; şi acesta este un semn, ca mai presus de fire să se nască Fiul, necunoscînd bărbat. Noi n-am stricat Scriptura, scriind în loc de „tînără”, „fecioară”, ci am îndreptat-o, ca să ştim mai luminos printr-însa semnul lui Dumnezeu cel prealuminat, care covîrşeşte firea omenească. Cine din oameni s-a născut fără unire bărbătească, decît numai Adam cel zidit din pămînt şi Eva cea zidită din coasta lui? Apoi cînd a născut vreo femeie, neamestecîndu-se cu bărbat? Deci, n-ar fi fost semnul cel ce s-a făgăduit să se dea de la Dumnezeu, dacă tînăra aceea nu mai presus de fire, ci după fire amestecîndu-se cu bărbat ar fi luat în pîntece, căci ar fi fost lucru obişnuit al firii, dar de vreme ce Fecioara a zămislit fără bărbat, de la Duhul Sfînt, pentru aceea semnul lui Dumnezeu este nou şi preaslăvit; şi a fost cu noi Dumnezeu, după făgăduinţă, Cel născut din Fecioară Preacurată, mai presus de fire”.

Evreii au zis: „De vreme ce s-a numit Iisus cel născut din Maria, iar nu Emanuel, deci nu era El Acela pe Care L-a făgăduit Dumnezeu prin prooroc, ci altul”. Sfîntul Silvestru a răspuns: „Sfînta Scriptură a obişnuit ca, uneori, în loc de nume a pune întîmplările şi faptele, precum şi aceasta: Cheamă numele Lui grabnic biruitor; măcar că nimeni nu s-a aflat niciodată să se cheme cu un nume ca acesta. Însă de vreme ce Hristos avea să biruiască pe vrăjmaşi, pentru aceea i se numărau lucrurile Lui pe care avea să le facă. Acelaşi prooroc grăieşte şi despre Ierusalim: Te vei numi cetate a dreptăţii, măcar că nimeni n-a numit niciodată cetatea aceea „cetate a dreptăţii”, ci o cheamă cu obişnuitul său nume „Ierusalim”; şi de vreme ce atunci Ierusalimul se îndreptase înaintea lui Dumnezeu, de aceea i-a zis în proorocie cetate a dreptăţii, din lucrurile ce se făceau într-însa.

Şi altele ca acestea pot să se afle în Scriptură, care a dat nume lucrurilor ce s-au întîmplat. Ascultă pe Baruh, proorocind despre faptul că Dumnezeu vrea să locuiască cu oamenii: Acesta este Dumnezeul nostru, nu se va socoti altul afară de El; aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Sa, şi lui Israel cel iubit de El; iar după aceasta pe pămînt S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit. Iar că de diavolul avea să fie ispitit, Zaharia a proorocit aşa: Şi mi-a arătat mie Domnul pe Iisus, preotul cel mare, stînd înaintea îngerului Domnului şi diavolul sta de-a dreapta Lui, ca să I se împotrivească. Şi a zis Domnul către diavol: Să te certe Domnul pe tine, diavole.

Iar pentru mîntuirea lui era proorocit în Cartea lui Solomon: Zis-au în sine cei ce gîndeau nedreptate: Să vînăm cu vicleşug pe drept, că nu ne este de trebuinţă şi se împotriveşte lucrurilor noastre. Iar cum avea să fie vîndut de ucenicul Său, a spus înainte psal-mistul: Cel ce mănîncă pîinea mea, a pornit asupra mea vicleşug. Pentru martorii cei nedrepţi a scris înainte: Sculatu-s-au asupra Mea mărturii nedrepte.

Despre răstignirea Lui, zice: Străpuns-au mîinile şi picioarele Mele, numărat-au toate oasele Mele. Acelaşi prooroc a grăit şi despre împărţirea hainelor lui Hristos: Împărţit-au lor hainele Mele şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi. Acelaşi a proorocit şi despre adăparea cu oţet, amestecat cu fiere: Mi-au dat spre mîncare fiere şi la sete M-au adăpat cu oţet. Şi iarăşi despre îngroparea Lui a spus mai înainte: M-au pus în groapa cea mai dedesubt. Iacov, strămoşul nostru, văzînd mai înainte aceeaşi cu duhul, a zis: Culcîndu-te, ai adormit ca un leu şi ca un pui de leu. Acestea şi mai multe mărturii aducîndu-le înainte Sfîntul Silvestru, de la sfinţii prooroci, despre Domnul Hristos, a biruit pe evrei, fiindcă grăia Sfîntul Duh prin gura lui. El a arătat lămurit că Hristos, născut din Fecioară, este Dumnezeu adevărat.

Evreii ziceau: „Ce nevoie era să se nască Dumnezeu în trup omenesc? Nu putea într-alt chip să se mîntuiască neamul omenesc?” Sfîntul a răspuns: „Nu este nimic cu neputinţă la Dumnezeu, dar se cădea să fie biruit diavolul de acela care a fost biruit de el. Omul a fost biruit de diavol, nefiind născut după obiceiul firii, adică nu din amestecare bărbătească, ci din pămînt zidit, care era ca o fecioară curată, căci încă atunci nu era blestemat de Dumnezeu, nici nu-l întinase sîngele uciderii de frate, nici vreo ucidere de fiară; apoi era străin de stricăcioasele trupuri ale morţilor, nici nu era întinat cu lucruri necurate, dintr-un pămînt ca acesta, s-a zidit trupul strămoşului, pe care dumnezeiasca insuflare l-a înviat; deci pe omul acesta născut astfel, după ce l-a biruit diavolul cel rău întru toate, i se cădea cu adevărat ca şi el însuşi să fie biruit de un om.

Iar acesta este Domnul nostru Iisus Hristos, născut nu după obiceiul şi legea firii, ci precum Adam era curat din pămînt, aşa şi El din pîntecele cel curat fecioresc era sfînt; şi precum acela a înviat cu suflarea dumnezeiască, aşa şi Acesta prin Duhul Sfînt, cînd a adumbrit pe Preasfînta Fecioară, S-a întrupat şi S-a făcut Dumnezeu şi om desăvîrşit în toate, afară de păcat, avînd două firi: dumnezeiască şi omenească. Deci, omenirea a pătimit pentru noi, iar dumnezeirea a rămas fără de patimă”. Apoi sfîntul a adus asemănarea aceasta: „Precum un pom luminat de razele soarelui, chiar de s-ar tăia pomul, raza soarelui nu se taie, tot astfel şi omenirea lui Hristos, unindu-se cu Dumnezeirea, a răbdat patimi, însă Dumnezeirea n-a suferit nimic”.

Zicînd Sfîntul Silvestru acestea, împăratul şi toată suita l-au lăudat şi au găsit adevărate în întregime toate cele spuse de dînsul; pentru că acum evreii nu mai aveau de zis nimic împotriva sfîntului.

Atunci vrăjitorul Zamvri a zis către împăratul: „Deşi ne biruie Silvestru cu cuvintele sale, pentru că e foarte învăţat şi meşter la cuvinte, pentru aceasta noi nu ne vom depărta de la legea noastră părintească, nici vom urma Omului, pe Care părinţii noştrii L-au dat morţii prin sfatul lor obştesc. Iar că unul este Dumnezeu, pe Care noi Îl cinstim, şi altul nu este, eu voi arăta nu cu cuvîntul, cum face Silvestru, ci sînt gata a arăta cu lucrul, dacă împăratul va porunci deci, o să aduc aici un bou mare şi îndată va şti stăpînirea ta şi toţi cei de faţă cum că nu este alt Dumnezeu în afară de Dumnezeul nostru”. Unul din cei ce stăteau înaintea împăratului, a zis: „Nu departe de zidurile cetăţii, în cireada mea, se află un asemenea bou, pe care nimeni nu poate să pună jugul, nici cu mîna să-l atingă”. Şi îndată împăratul a trimis să aducă acel bou.

În acelaşi timp Sfîntul Silvestru a întrebat pe Zamvri: „Pentru ce-ţi trebuie boul? Şi dacă îl vor aduce, ce poţi să faci?” Iar Zamvri a zis: „Vreau să arăt puterea Dumnezeului nostru, al cărui nume de-l voi şopti boului la ureche, îndată va muri, căci firea cea muritoare nu poate să sufere numele lui Dumnezeu, nici nu poate a fi viu boul şi să audă acel nume. Părinţii noştri cînd aduceau boii la jertfă, acest nume îl strigau în urechea lor şi îndată scoteau un mare răget, şi murind, erau gata spre jertfă”. Silvestru i-a zis: „Dacă numele acela, precum zici, ucide pe toţi cei ce-l aud, atunci cum l-ai învăţat tu şi n-ai murit?” Zamvri a răspuns: „Nu se cade ţie să ştii această taină, de vreme ce eşti vrăjmaşul nostru”.

Împăratul a spus: „Dacă episcopului nu vrei să-i descoperi această taină, atunci să ne-o spui nouă, căci cu adevărat acest lucru este îndoielnic, afară numai dacă ar zice cineva că acest nume este scris”. Zamvri a răspuns: „Nici piele, nici hîrtie, nici lemn, nici piatră, nici orice fel de materie nu poate să ţie acel nume scris, căci îndată pier şi scriitorii şi acea materie pe care s-ar scrie”. Împăratul i-a zis: „Apoi spune cum l-ai învăţat singur, căci este cu neputinţă a-l învăţa, dacă nici nu se grăieşte, nici nu se scrie”. Zamvri a răspuns: „Eu, împărate, şapte zile am postit, apoi într-o spălătoare nouă de argint am turnat apă nouă din izvor şi m-am rugat, apoi s-au scris cuvintele pe apă cu un deget nevăzut, care m-a învăţat numele lui Dumnezeu”.

Înţeleptul Silvestru a zis: „Dacă astfel, cum spui, ai învăţat numele acela, deci cînd îl grăieşti cuiva în ureche, nu auzi tu însuţi numele acela precum şi cel căruia îl spui? Apoi cum, auzindu-l singur, nu mori?” Răspuns-a vrăjitorul: „Ţi-am spus că nu ţi se cade să ştii această taină, fiind vrăjmaşul nostru; deci nu mai este nevoie de cuvinte, cînd cu fapta se cade să arătăm ceea ce se grăieşte; şi din două să-ţi alegi una: sau tu, chemînd numele Nazarineanului tău, să omori boul, ca şi noi întru Dînsul să credem, sau eu voi zice în urechea lui numele Dumnezeului nostru şi voi omorî pe boul acela, şi atunci vei fi dator să crezi în Dumnezeul nostru”.

Aceasta auzind-o cei ce erau de faţă, au lăudat judecata lui Zamvri, iar creştinii se îndoiau şi sfîntul episcop îi întărea. Împăratul a zis lui Zamvri: „Se cade ca tu mai întîi să-ţi împlineşti făgăduinţa, căci tu ai făgăduit cu un cuvînt să omori boul”. Vrăjitorul a zis: „Dă-mi poruncă, împărate, şi sînt gata a face aceasta, apoi vei vedea puterea Dumnezeului meu”. Zicînd aceasta, s-a apropiat de bou, pe care îl legaseră de coarne cîţiva oameni puternici cu funii tari şi cu mare greutate îl duceau. Deci, apropiindu-se Zamvri de dînsul, i-a şoptit ceva la ureche şi îndată boul, răcnind foarte tare şi scuturîndu-se, a căzut mort. Cei de faţă, văzînd aceasta, s-au mirat foarte mult, iar evreii, bătînd din palme au strigat: „Am biruit, am biruit!”.

Sfîntul Silvestru a rugat pe împărat ca să poruncească să fie tăcere. Făcîndu-se tăcere, episcopul a zis către evrei: „Oare aceasta nu este scris în cărţile voastre, pe care Dumnezeu a grăit-o: Eu voi omorî şi voi face viu, ucide-voi şi voi tămădui? Ei au răspuns: „Aşa este scris”. Silvestru a zis: „Dacă Zamvri cu numele lui Dumnezeu a omorît boul, apoi cu acelaşi nume să-l şi învieze, pentru că Dumnezeu este binefăcător, iar nu răufăcător şi aceasta este firea Lui, adică a face bine, iar a face rău este împotriva firii Sale; ci voia Lui este ca totdeauna să facă bine. Dacă se întîmplă cîteodată că şi pedepseşte pe cineva, pentru folosul altora, aceasta o face pentru faptele noastre cele rele. Deci, dacă ceea ce nu este în firea lui Dumnezeu, cu înlesnire a făcut-o Zamvri, cu atît mai vîrtos poate să facă ceea ce este în firea lui Dumnezeu, adică să învieze boul cu acelaşi nume dumnezeiesc prin care l-a omorît, şi atunci eu voi trece la credinţa lui”. Zamvri a zis către împărat: „Încă o dată împărate, Silvestru voieşte să se folosească de cuvinte, care nu sînt de trebuinţă, după ce s-a săvîrşit lucrul cel minunat”. Iar către Silvestru a zis: „Dacă tu, Silvestre, ai putere să faci vreo minune cu numele lui Hristos al tău, spune”. Silvestru a răspuns: „De vei voi, îţi voi arăta puterea Hristosului meu, cînd, prin chemarea sfîntului Său nume, voi învia boul acesta, pe care tu l-ai omorît”. Zamvri a zis: În zadar te lauzi, Silvestre, pentru că nu se poate una ca aceasta, adică să înviezi boul”. Împăratul a zis lui Zamvri: „Deci, dacă ceea ce zici tu că este cu neputinţă, va putea să o facă Silvestru, atunci vei crede în Dumnezeul lui?” Zamvri a răspuns: „Cu adevărat, împărate, jur înaintea ta că de voi vedea acest bou înviat, voi mărturisi că Hristos este Dumnezeu şi voi primi credinţa lui Silvestru”. Acest jurămînt l-au repetat toţi evreii.

Atunci episcopul, plecîndu-şi genunchii, cu tot dinadinsul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi; apoi, sculîndu-se şi ridicînd mîinile către cer, a strigat în auzul tuturor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, căruia cu înlesnire îţi este a omorî şi a învia, a răni şi a tămădui, binevoieşte ca prin chemarea Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Tău nume, să redai viaţă acestui bou, pe care Zamvri cu chemarea drăcească l-a făcut mort; pentru că este vremea să se arate minunile Tale pentru mîntuirea multora. Auzi-mă pe mine, robul Tău, în ceasul acesta, ca să se preamărească Preasfînt numele Tău”. După rugăciune s-a apropiat de bou şi a grăit cu glas mare: „De este adevărat Dumnezeul cel propovăduit de mine, Iisus Hristos cel născut din Fecioara Maria, scoală-te şi stai pe picioarele tale, apoi lepădîndu-ţi toată sălbăticia, să fii blînd”.

Aceasta zicînd sfîntul, îndată boul a înviat, s-a sculat şi era blînd. Sfîntul a poruncit să dezlege funiile din coarnele lui şi i-a zis: „Du-te de unde ai venit şi pe nimeni să nu vatămi, ci blînd să fii; astfel îţi porunceşte Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”. Deci, s-a dus boul cu toată liniştea, el care mai înainte era neîmblînzit şi sălbatic. Aceasta văzînd-o toţi, au strigat într-un glas: „Mare este Dumnezeul cel propovăduit de Silvestru”. Iar evreii cu Zamvri, alergînd la sfîntul şi cuprinzîndu-i cinstitele lui picioare, se rugau ca să mijlocească la Dumnezeu pentru dînşii, ca să-i primească la credinţa creştinească. La fel şi fericita Elena, deschizînd perdeaua, după care şedea, ascultînd întrebările şi privind la cele ce se făceau, a ieşit şi a căzut la picioarele sfîntului şi, mărturisind că Hristos este Dumnezeu adevărat, a cerut Sfîntul Botez. Şi s-a botezat atunci Sfînta Elena, la fel şi evreii cu Zamvri; apoi nenumărată mulţime de popor a crezut în Dumnezeu şi s-a unit cu Biserica lui Hristos.

După aceasta, Sfîntul Silvestru s-a dus cu Sfînta împărăteasă Elena la Ierusalim, ca să caute Crucea Domnului, care fiind aflată, mulţi evrei au crezut în Hristos şi i-a botezat Sfîntul Silvestru. Apoi, întorcîndu-se la Roma, a vieţuit cealaltă vreme a vieţii sale în obişnuitele lui osteneli şi în grija pentru Biserica lui Hristos.

Astfel, bine păstorindu-şi turma cea cuvîntătoare, a trecut către Domnul. În episcopie a petrecut 23 de ani şi 10 luni (314-335), iar acum în viaţa cea nesfîrşită preamăreşte pe Tatăl, pe Fiul şi Sfîntul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, Căruia şi de la noi să-I fie slava în veci. Amin.