Seara Sfantului Vasile…

0
333
Seara Sfântului Vasile…
„În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate. Pe de altă parte, în aceeaşi noapte, la biserici, se citesc moliftele Sfântului Vasile, care sunt rugăciuni de alungare a încornoraţilor.
 
După cum se ştie deja, diavolii ies cu post şi rugăciune, deci numai rugăciunea fără post ar fi ca pasărea cu o aripă. Postul însă trebuie să plece în primul rând de la manifestările pe care le-am enumerat mai înainte. Ar fi o nebunie să fac lucrurile diavolului şi să vin la biserică arătându-mă plin de evlavie şi să stau cu capul plecat ascultând exorcismele. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, aşa şi el să umble (I Ioan 2, 6). Noi trebuie să-I urmăm lui Hristos, mâncarea noastră trebuie să fie cea care a fost şi a lui Hristos: să facem voia lui Dumnezeu (Ioan 4, 34). Unde L-am văzut pe Hristos beat, cu ţigara în gură, mascat, maimuţărindu-se, aruncând cu petarde, artificii sau pocnind din bici? Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar îngrăşa de mulţumire.
La fel cum cei buni simt satisfacţie făcând binele, la fel cei răi simt satisfacţie făcând răul. Şi Dumnezeu îngăduie să se întâmple aceste manifestări ale răului pentru că binele nu se face cu forţa, fiecare are libertate în alegere, iar răul este lăsat liber să se manifeste până la o limită. Noi am făcut destule rele, şi Dumnezeu nu ne-a oprit atunci când le-am făcut. Toate sunt însă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, după cum se spune în minunatul psalm de seară ce se citeşte în fiecare zi la vecernie (Psalm 103, 25-28-29), şi binele şi răul aşteaptă undă verde de la Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. (…) Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. E psalmul de laudă a bunătăţii lui Dumnezeu, care hrăneşte şi pe cei răi şi pe cei buni, care, atunci când Îşi întoarce faţa Sa, toate se vor tulbura, şi tristeţea este că nu Dumnezeu este Cel care Îşi întoarce faţa, ci noi, cei cărora ne plac manifestările lumeşti. Ioan, ucenicul cel iubit al lui Hristos, ne spune:
Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2, 15-17).
Vedem că aici Sfântul Ioan Teologul iarăşi ne enumără cele trei ispite despre care am mai vorbit, cele trei ispite prin care părăsim pe Dumnezeu şi alegem deşertăciunea unor distracţii scurte, mincinoase şi stricăcioase din lume. Trecând de la cei care trăiesc ca păgânii la cei care cât de cât par evlavioşi, nici la aceştia nu găsim o relaţie de jertfă pentru Dumnezeu, ci mai degrabă o relaţie de interes care în două cuvinte ar însemna: trăiesc cu Dumnezeu şi toate îmi merg din plin; aceasta nu este o relaţie de dragoste, de comuniune cu Dumnezeu, ci una de interes.
Dacă o femeie se căsătoreşte cu un bărbat pentru puterea şi bogăţia sa, atunci ce fel de dragoste este aceasta? Va fi mulţumit bărbatul de ea? El o pune la încercare şi într-o zi îi spune: Draga mea, împăratul s-a supărat pe mine, mi-a confiscat toate averile şi a poruncit să mergem în exil în Siberia. Este o încercare. Cea care a trăit cu bărbatul pentru averea şi puterea sa îl va părăsi, iar cea care cu adevărat şi-a iubit bărbatul va spune: nu contează, important este că nu te-am pierdut pe tine. La fel Dumnezeu ne încearcă, şi, când toate ne merg din plin, înfruptându-ne din bogăţia şi puterea Sa, ne pune la încercare, întorcându-Şi faţa de la noi, şi cădem într-o situaţie disperată, falimentari şi părăsiţi în viaţă de cei apropiaţi. Este o încercare groaznică, dar este doar o încercare în care ne vom vădi: Îl vom batjocori pe Dumnezeu pentru răul ce ni s-a întâmplat, vom cârti, Îl vom părăsi, vom cădea în deznădejde sau ne vom învrednici să se audă din gura noastră acel răspuns minunat: ruinat, flămând şi străin am ajuns în lume, dar nu contează, important este că nu Te-am pierdut pe Tine, Doamne.
 
În seara de Sfântul Vasile, în această sihăstrie care s-a transformat într-o zgomotărie, într-o pustie în care mai mult căutăm să plăcem oamenilor decât lui Dumnezeu, acest psalm de laudă sună în acompaniamentul zgomotului de petarde care se aud afară, războiul din lume a ajuns până la mănăstire, vrăjmaşul a ajuns până la acea cetate întărită din vârful muntelui, se dau ultimele lupte şi se pare că se dărâmă totul. Rugăciunile de exorcizare s-au terminat şi omul se întoarce înapoi la acea ceată de prieteni de care nu vrea să se despartă: diavolii plăcerilor lumeşti”.
Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii.