La graniţa dintre maturitate şi copilărie : Cum se obţine un dialog bun între părinţi şi adolescenţi

0
656
La graniţa dintre maturitate şi copilărie :
Cum se obţine un dialog bun între părinţi şi adolescenţi

 Adolescenţii din ziua de astăzi nu mai sunt aşa cum erau cei de pe vremea noastră, este o frază care poate fi auzită foarte des pe buzele părinţilor. Din păcate, de multe ori, este mai simplu să te îndepărtezi de propriii copii decât să înveţi să comunici cu ei.În general, între cei mari şi cei mici există diferenţe de 20 sau chiar de 30 de ani, iar aceşti ani se fac simţiţi. Şi nu e vorba că în 2011 copiii sunt mai năstruşnici decât în 1990 sau că părinţii născuţi în anii 60 sau 70 erau mai înţelegători. Pur şi simplu, între generaţii intervine un gol de comunicare, cauzat de diferenţa de vârstă. Iar pentru a reuşi să comunici cu propriile odrasle, nu este nevoie să dai în mintea lor, aşa cum fac de cele mai multe ori bunicii, ci să găseşti cea mai bună metodă de a le vorbi.

„Comunicarea dintre părinţi şi copii, conţinutul şi calitatea ei, constituie una dintre cheile reuşitei educaţiei creştine. Dragostea părintească şi buna intenţie, în general, nu lipsesc decât în cazul anumitor părinţi inconştienţi şi denaturaţi. Ceea ce se poate reproşa uneori multor părinţi, însă, sunt metodele greşite utilizate în educaţie”, spune părintele Vasile Gordon de la Biserica „Sfântul Ilie” – Gorgani din Bucureşti. Preotul este de părere că atât părinţii, cât şi profesorul de religie trebuie să se informeze temeinic şi în domeniul psihopedagogiei, atât de important în plan familial, pentru a informa şi a forma pe cei care sunt educaţi.

De aceeaşi părere este şi psihologul Aurelia Moraru, care spune că „relaţia părinte-copil poate fi considerată cea mai importantă dintre relaţiile care se pot forma, în general, între oameni, o legătură definitivă şi indestructibilă”. Cu alte cuvinte, o legătură de sânge, care poate fi foarte uşor stricată din cauza unor neînţelegeri ale celor două părţi implicate.

Sufletul creşte sănătos în sânul familiei

Există cazuri în care părinţii sunt cei care nu se mai regăsesc în viaţa de zi cu zi, atât de grea uneori. Dar pentru cei tineri, capcanele căderii sunt şi mai numeroase, iar la noi în ţară acestea sunt cauzate în mare măsură şi de condiţiile tot mai scăzute ale nivelului de trai. Sărăcia, deruta profesională, drogurile, alcoolismul, prostituţia, nesiguranţa vieţii de mâine, deprimarea sunt doar câteva dintre lucrurile care arată partea negativă a lumii în care trăim. „Familia poate, însă, chiar în aceste condiţii, să crească şi să educe creştineşte copiii, cultivându-le un suflet sănătos într-un trup sănătos, deviză pe cât de veche, pe atât de actuală”, spune părintele Vasile Gordon.

Pentru acest lucru este nevoie de mult efort şi răbdare, depuse atât de părinţi, cât şi de copii. „Ca adolescent este foarte important să te menţii pe o linie dreaptă, adică să ai grijă să menţii controlul comportamentului sub imperiul atâtor tentaţii sau să ştii să spui nu influenţelor negative ale anturajului, să nu faci greşeli ce depăşesc anumite limite şi care ţi-ar putea provoca mari probleme”, este de părere psihologul Aurelia Moraru.

Iar când copilul este depăşit de o anumită situaţie – când este prins într-un anturaj nefast, de exemplu -, intervine părintele, care trebuie să fie suportul constant al adolescentului.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să menţină un control continuu, sufocant şi stresant asupra tânărului, ci mai degrabă să îl supravegheze ca din umbră, cu grijă, cu multă răbdare. „Adolescentul are nevoie de încredere în el însuşi, de încrederea părinţilor în resursele sale şi mai ales de afecţiunea şi dragostea lor”, completează psihologul.

Pedagogul american Zig Ziglar, care a scris cartea „Putem creşte copii buni într-o lume negativă”, precizează că „ingredientul esenţial al comunicării în familie este să asculţi cu adevărat”. „Altfel spus, în limbaj ortodox, nădejdea să fie stăpână pe toate gândurile lor. Nu deprimarea, angoasa, anxietatea. Aceasta dintr-un motiv foarte simplu, dar fundamental: nădejdea este de la Dumnezeu, deprimarea, de la satana!”, explică părintele Gordon.

Zig Ziglar propune ferm: „Singura cale de a forma copii buni este să devenim mai întâi părinţi buni”. El scrie că formarea copilului este un efort de echipă, că disciplina reprezintă cheia măreţiei copilului bun, iertarea, „pozitivul” absolut în viaţă, iar iubirea este adevărata autoritate în formarea copiilor buni.

În concluzie, nu este deloc uşor să fii părintele unui adolescent, deoarece adolescenţa este, prin definiţie, perioada de viaţă în care învăţăm să devenim autonomi. Adolescentul începe să se detaşeze treptat de mediul familial spre grupul de prieteni, însă, în acelaşi timp, el caută acel mediu familial, acele repere care-i vor permite să devină adult, modelându-şi conduita. Este copil şi adult în acelaşi timp.

Modelul dezastrului

O bună comunicare nu înseamnă ca adolescentul să-l asculte pe părinte fără a scoate un cuvânt, ori să se conformeze de fiecare dată doar ţinând cont de ierarhia rolurilor. El trebuie să se facă înţeles, să se descarce atunci când este trist, să înveţe din greşeli, să împărtăşească emoţiile.

Părintele care ştie să-i lase copilului o marjă de libertate, dar care îi insuflă şi anumite norme şi valori, şi-i fixează

anumite repere în ceea ce priveşte comportamentul, îşi va atrage respectul copilului său adolescent. Adolescentul caută într-un fel anume aprobarea părintelui său pentru conduita sa, el nu are aşteptări de la părinţii săi de genul că ar putea să facă chiar tot ce-i trece prin cap şi aceştia să-l aprobe.

Când un copil merge la unul dintre părinţi să-i ceară ceva şi este refuzat, iar celălalt acceptă, rezultatele sunt dezastruoase. Indiferent dacă cel de-al doilea părinte cunoştea sau nu reacţia partenerului său, adică refuzul, rezultatele sunt tot nenorocite. Când un copil îşi abordează părintele şi cere voie să facă un anumit lucru, prima întrebare ar trebui să fie: „Dar ai întrebat pe mama (sau pe tata)?”.

Dacă răspunsul este „nu” şi aveţi cea mai mică bănuială că celălalt ar putea avea o altă părere, îi puteţi răspunde: „O să discutăm şi îţi spunem noi”.

Necinstirea părinţilor

Sfântul Pavel ne atrage atenţia că porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, din cele zece porunci, este prima poruncă cu făgăduinţă.

Ce făgăduinţă este?

„Ca să-ţi fie zilele multe în pământul pe care ţi-l va da ţie Domnul Dumnezeul Tău (…)”

Părintele Rafail Noica explica această făgăduinţă în modul următor: „Viaţa mea se trage din tatăl meu şi din mama mea, dar nu s-a tras, şi gata acuma, ai mei sunt pe lumea cealaltă şi, nădăjduiesc, sunt bine. A necinsti pe tatăl şi pe mama este nu numai o urâciune morală, că pe cei care mi-au dat viaţa eu acuma îi lepăd; este o urâciune fiinţială – tai firul vieţii! Deci, a necinsti pe părinţi este a tăia firul vieţii într-o măsură, între noi şi Cel care ne-a dat viaţa, Dumnezeu până la urmă, prin părinţi”.

ziarullumina.ro