Creştinii şi sminteala

0
1213
Creştinii şi sminteala

  Sminteala şi ferirea de aceasta este ceva ce ne priveşte pe noi, pe creştini. Nu trebuie să luăm aminte atât dacă necreştinii smintesc lumea sau pe semenii lor, ori dacă se smintesc ei înşişi de ceva din jurul lor, cât mai ales să nu smintim noi, cei aflaţi în Biserică, dar şi să nu ne lăsăm smintiţi.

 

Spuneam că nu trebuie să luam aminte dacă necreştinii se smintesc de ceva din jurul lor, deoarece iîsuşi marele Apostol Pavel spune despre ei, zicând: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Corinteni 1, 23).
Important este să nu smintim noi pe nimeni cu vreo fapta de-a noastră, aflată într-un contrast brutal cu învăţăura propovăduita de noi, şi nici să ne smintim de faptele lor, necreştini fiind ei.
Sminteala este o lucrare a diavolului, este un duh viclean. A sminti şi a ispiti sunt lucrările diavolului, iar nu ale omului. Când un om sminteşte, de fapt diavolul o face prin el. Dacă diavolul nu va găsi loc în noi, prin noi nu va putea veni ispita şi nici sminteala.
Unde este însă iubire curată, acolo nu este sminteală, căci iubirea alungă sminteala, după cum citim: „Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el” (I Ioan 2, 10).
Sminteala în „Pravila bisericească”
„Se numeşte sminteală, influenţa rea făcută aproapelui prin cuvinte şi fapte nelegiuite, prin care aproapele este atras spre păcat. Cu cât cineva este mai învăţat şi cu un rang mai mare în viaţa socială sau slujba bisericească, cu atât păcatul este mai mare, pentru că „celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere.”
„Cine sminteşte pe altul fără voie, acela se dojeneşte ca un neglijent. Creştinul este dator să fie atent ca să nu faca sminteală, renunţând chiar la ceea ce îi este lui de folos după lege, numai ca să cruţe mintea slabă a celui neputincios, (Romani 14,13-21; I Corinteni 8,13), ba chiar să se jertfească pentru a nu face sminteală, ca şi cum şi-ar tăia mâna sau piciorul (Matei 5, 29-30).”
Să nu smintim !
Să nu ne facem pricină de sminteala şi nici de ispită, după cum ne îndeamnă Sfântul Pavel, zicând: „Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală” (Romani 14, 13).
Chiar dacă smintelile nu au cum să lipsească, este neaparată trebuinţa ca ele să nu vină prin creştini: „Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17, 1-2; Marcu 9, 42).
„Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 7). Judecata celor care smintesc va fi tare grea, după cum citim: „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13, 41-42). Şi toate acestea pentru că omul creştin, în loc să se facă pricina de ridicare a celui de lângă el, s-a făcut pricină de cădere.
Noi, cei care ne numim creştini, trebuie să vieţuim atât de curat şi de cuviincios, încât să nu fim cu nimic vinovaţi de căderea celor de lângă noi. „Nedând nici o sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră defaimată, ci în toate infăţisându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu” (II Corinteni 6, 3-4).
Iar de va veni ispita în alţii, văzându-ne că facem ceva bun, aceea este căderea lor, cu nimic influenţată de noi. După cum am amintit şi mai sus, când cineva face o faptă buna, pentru slava lui Dumnezeu în conformitate cu legile Lui dar se găsesc unii care se smintesc, acela nu trebuie să ţină socoteala de gândurile lor smintite.
Daca ne inchinăm când trecem prin faţa unei biserici, iar un altul de lângă noi îşi aduce aminte de greutăţile întâmpinate în zi şi începe să-l înjure pe Dumnezeu, nu ne vom face vinovaţi de a-i fi adus aminte aceluia de Dumnezeu.
Sunt cazuri în care trebuie să renunţăm chiar şi la lucruri care nu sunt rele sau păcătoase în ele înşele, pentru a nu sminti pe un creştin mai slab în credinţă. Creştinul este dator să fie atent ca să nu facă sminteală, renunţând chiar la ceea ce îi este lui de folos după lege, numai ca să cruţe mintea slabă a celui neputincios.
Pentru aceasta spune şi Sfântul Pavel, zicând: „De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu” (I Corinteni 8, 13). „Bine este să nu mânânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte (în credinţă)” (Romani 14, 21).
Să nu ne smintim !
Important este să nu ne smintim nici noi de faptele altora, fie ei creştini sau nu. De faptele neziditoare ale acelora dintre creştini nu trebuie să ne smintim, ca de ale unora mai slabi, ci să ne străduim a-i ridica prin dragostea şi rugăciunea noastră.
Cât despre faptele necreştinilor, nici nu se cade a lua aminte la ele, ca la ale unora care nu vieţuisc după Dumnezeu. Referindu-se la necreştini, părintele Paisie Aghioritul spune: „Să nu cerem de la porci să aibă evlavie la crini.”
Când Hristos a spus „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53), atunci mulţi s-au îndepărtat de El. Drept aceea, de nimic din dreapta credinţă nu trebuie a ne sminti, oricât de greu ne-ar fi să primim ceva anume. Dumnezeu lucrează adesea pe căi care ne pot scandaliza, însă întotdeauna spre mântuirea omului. Mântuitorul a spus tuturor: „Fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Luca 7, 23; Matei 11, 6).
Să nu ne lăsăm smintiţi de nimic din Biserică şi de nimic din faptele semenilor noştri. Numai Dumnezeu cunoaşte inima omului, după cum vedem şi din pilda cu Vameşul şi Fariseul. Noi nu putem cunoaşte inima omului, ba încă nici motivaţia fiecărei fapte a celui de lângă noi nu o cunoaştem. Să luăm aminte la noi înşine şi la învăţătura din Sfânta Scriptură şi din cuvintele Sfinţilor.
DISTRIBUIȚI
Articolul precedent„Moda” ortodoxă
Articolul următorO lecție de viață!