Clonarea, între inconştienţă şi autosuficienţă

0
509
Clonarea, între inconştienţă şi autosuficienţă

Clonarea a evoluat foarte mult în ultimii ani, ridicându-se tot mai des şi problema clonării omului. Ştiinţa din spatele „succeselor” obţinute prin clonare nu este pe deplin lămurită, efectele pe termen lung fiind cu totul imprevizibile. De la un joc inocent al omului de geniu se poate ajunge la rezultate catastrofale şi dezechilibre ecologice, psihologice sau ontologice.

Omul care nu îşi cunoaşte sensul şi rostul pe pământ tinde la o revoltă împotriva naturii, la ignorarea ordinii şi legilor din natură. Doar prin înţelegerea şi acceptarea legilor naturale se poate ajunge la o depăşire a lor, la transfigurarea lor.

Institutul Naţional de Cercetare asupra Genomului Uman din Statele Unite ale Americii (NHGRI) defineşte clonarea ca fiind „procesul care se utilizează pentru a produce copii identice din punct de vedere genetic cu o entitate biologică”. Materialul genetic copiat, care are aceeaşi configuraţie cu originalul, se numeşte clonă.

Sunt trei tipuri de clonare artificială: clonarea genelor, clonarea terapeutică şi clonarea reproductivă. Prin clonarea genelor se copiază doar anumite gene sau segmente de ADN. Acest tip de clonare este foarte mult utilizat de medicina contemporană şi nu ridică probleme din punct de vedere bioetic datorită faptului că nu se produce o copie a unui organism, ci doar a unei informaţii conţinute de ADN. Chiar şi aşa, încă din 1982, Consiliul Europei a definit genomul uman ca „un patrimoniu al umanităţii”. Celelalte două tipuri de clonare, indiferent că se referă la plante, animale sau chiar la om, ridică probleme serioase din punct de vedere economic, social, cultural, psihologic, spiritual.

Omul este mai mult decât ceea ce se vede

Clonarea terapeutică se foloseşte pentru producerea de embrioni şi folosirea celulelor stem din ei, în scopuri terapeutice, ca înlocuirea de ţesuturi bolnave. Astfel, în cazul omului, o nouă persoană vie este creată pentru ca mai apoi să fie distrusă, fiind folosită ca piese de schimb pentru alte persoane.

Omul este o singură celulă care creşte şi se înmulţeşte, diferenţiindu-se apoi în multitudinea de celule supraspecializate ce se găsesc, mai mult sau mai puţin constant, în organismul uman în continuă prefacere şi schimbare. Nu se poate spune că omul devine om la 14 zile de la concepţie, la trei luni, la naştere, la doi ani, la majorat etc. Omul este om din momentul concepţiei, din clipa în care se formează celula-ou, celulă atât de simplă în aparenţă, dar de fapt atât de complexă, încât cu tot progresul ştiinţific nu se cunosc în totalitate funcţiile sau procesele ce se desfăşoară în ea. Astfel, deşi omul apare iniţial sub forma acestei „simple” celule, el nu trebuie privat de demnitatea care se cuvine oricărei fiinţei umane. Aşa cum o persoană pitică nu merită mai puţin respect din cauza staturii lui sau un amputat pentru lipsa lui, tot la fel, un om care încă nu este decât sub forma unei celule nu trebuie să fie lipsit de dreptul elementar la viaţă. Demnitatea persoanei umane este mai presus de numărul sau de lipsa unor celule pentru că omul nu se asimilează materiei, ci o transcende, oferindu-i în acelaşi timp sens şi valoare. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că, „deşi biologia şi medicina nu văd decât un trup compus din elemente materiale şi în care se petrec procese materiale, omul trăieşte în interiorul său o bogată viaţă spirituală, produsă sau ocazionată de trup, ceea ce nu înseamnă că nu este şi un subiect care primeşte şi face conştiente acele simţiri produse de trup”.

Individualismul şi autonomia omului faţă de Dumnezeu

Clonarea reproductivă produce còpii întregi ale organismului iniţial. Clona se obţine prin transferul unui nucleu dintr-o celulă somatică (acelaşi ADN se află în toate celulele din trup, cu excepţia celulelor reproductive) într-un ovul din care s-a extras nucleul. După câteva stimulări chimice, noua celulă se comportă ca un zigot, ca o nouă făptură. El va fi apoi implantat într-o mamă-surogat, în care se va dezvolta până la naştere. Din 1996, când s-a raportat prima clonare cu succes a unui mamifer, oaia Dolly, mai multe specii de animale au fost clonate: şoareci, capre, vaci, peşti, maimuţe, câini, pisici, cai, cămile etc. Deşi nu se înţeleg foarte bine procesele ştiinţifice din spatele clonării animalelor, Administraţia Alimentelor şi Medicamentelor din Statele Unite ale Americii (FDA) a aprobat din 2006 consumul de carne şi preparate provenite de la animale clonate. Astfel, produse obţinute din animale clonate există deja pe piaţă, folosindu-se în scopuri alimentare.

Implicaţiile teologice

Părintele Daniel Enea, lector universitar în cadrul Facultăţii de Teologie din Timişoara, studiind implicaţiile teologice ale clonării umane, consideră că la baza tehnicilor genetice stau individualismul şi autonomia omului faţă de Dumnezeu, iar manipularea genetică nechibzuită, intenţionată sau nu, poate avea consecinţe dezastruoase pentru întreaga omenire. El precizează faptul că „minunatele descoperiri ştiinţifice din domeniul biologiei ar trebui să rămână doar în utilizarea industriei farmaceutice, în tratarea unor boli, în obţinerea unor soiuri de plante şi rase de animale, de o eficienţă economică (dar şi aici se ridică multe semne de întrebare), dar în nici un caz în scopul modificării genomului uman sau al clonării omului”.

Omul se „clonează” după modelul lui Dumnezeu

Clonarea reprezintă un mod al omului de a-şi manifesta tendinţele lui spre creare, spre libertate şi spre nemurire. Toate aceste atribute le are Dumnezeu prin Sine, prin natura Sa, iar omul le caută şi le doreşte ca manifestări ale naturii lui limitate, dar create şi însetate după asemănarea cu Dumnezeu.

Prin procesul creativ, omul vrea să repare natura pervertită care ne înconjoară. Aceasta este o dorinţă justă şi lăudabilă, dar nu trebuie uitat că întreaga natură a fost creată „bună foarte” (Fc. 1, 31), ea alterându-se şi stricându-se tocmai prin păcatul omului. De aceea, cea mai bună metodă prin care omul îşi poate perfecţiona natura nu este aceea de a crea ceva din piese deja stricate, căci istoria se va repeta. Omul trebuie să se schimbe pe sine, să se transfigureze prin unirea cu Hristos, creatorul lumii bune. Numai prin căutarea şi identificarea cu Dumnezeu omul poate participa cu adevărat la actul creator.

Omul vrea libertatea la modul absolut. Aceasta nu este ceva rău, libertatea fiind, după cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, „baza întregii măreţii a chipului dumnezeiesc al omului”. Fiind însă creat, omul nu poate avea prin sine libertatea absolută. El trebuie să se supună legilor naturale. Dar omul, fiind chip al lui Dumnezeu, este chemat să depăşească aceste legi. Aceasta însă nu se poate face prin negarea sau anularea lor. Omul este chemat să depăşească naturalul nu prin anormal, ci prin supranatural. El este chemat la unirea cu Dumnezeu, Cel ce este mai presus de orice lege sau limitare.

Nu în ultimul rând, omul este nemuritor. El are un început, dar nu are un sfârşit. Moartea pe care o va experimenta fiecare om viu nu este sfârşitul, ci doar începutul unei alte vieţi. Aşa cum pruncul moare pântecelui pentru a intra în această viaţă, tot la fel, fiecare om va muri şi va părăsi această lume pentru o altă formă de existenţă. Doar prin acceptarea lui Dumnezeu ca singurul substrat al existenţei, omul va putea trăi cu adevărat. El nu va trăi într-o continuă negare de sine şi de Dumnezeu, ci îşi va trăi existenţa la maximum.