Cezariană sau naştere naturală? – o abordare ortodoxă

0
767
Cezariană sau naştere naturală? – o abordare ortodoxă
Tot mai multe viitoare mamici iau decizia astazi de a naşte printr-o operaţie cezariană în locul unei naşteri naturale, insa din motive preferentiale si nu strict medicale. În acest articol vreau să abordăm acest aspect şi dintr-o perspectivă ortodoxă, nu numai dintr-una strict materială, raportându-ne la Dumnezeu şi la împărăţia cerurilor. Acest articol este dedicat tuturor fetelor şi femeilor creştine care cred în Dumnezeu şi care sunt puse în faţa acestei „dileme”.

O prietenă foarte bună de a noastră, fiind însărcinată, a fost la medic şi a pus următoare întrebare: Cum credeţi că ar trebui să nasc, natural sau prin cezariană? Medicul a dat următorul răspuns: Cezariana nu este o naştere ci este o operaţie!”

Pe cât de simplu este acest răspuns pe atât de înţelept! Aducerea copilului la lumina lumii printr-o operaţie cezariană nu este o naştere fireasca, ci este doar o operaţie in cadrul unei conjuncturi nefavorabile .

Insa nasterea fireasca presupune implicarea fizică şi emoţională a mamei în acest proces. În timpul unei naşteri mama este cea care se dedică şi suferă, depunând cel mai mare efort, medicii având o implicare secundară. Pe când la o operaţie cezariană viitoarea mamă nu face mare lucru, stă şi aşteaptă, putând cel mult să-şi facă griji, dar neputând interveni în niciun fel la venirea pe lume bebeluşului.

Iată ce spune Mântuitorul Hristos despre acest subiect:

„Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume.” (Ioan 16, 21)

A fi mamă înseamnă să-ţi iubeşti copilul aşa cum nimeni nu o poate face mai mult, iar iubirea înseamnă jertfă, renunţare la sine, dăruire… O femeie care naşte natural îşi merită numele de mamă. O mamă care a suferit pentru pruncul ei îl va iubi mai mult, îl va preţui mai mult şi va fi împacată cu gândul că a făcut tot ce a putut ca pruncului ei să-i fie cât mai bine. Aceasta pentru ca durerile nasterii sudeaza nespus de mult dragostea mamei fata de pruncul pe care l-a purtat in pantece. Insa o mamă uită durerile naşterii imediat ce-şi ţine pruncul în braţe şi se bucură că suferinţa ei nu a fost în zadar ci pentru a da viaţă unui om, şi nu orice fel de viaţă, ci viaţă veşnică, pentru că toţi suntem veşnici.

O femeie care alege naşterea printr-o operaţie cezariană se gândeşte întâi la ea, vrând să scape de durerile naşterii lăsate de Dumnezeu ca pedeapsă pentru păcatul săvârşit în rai de către Eva. Nu vorbim de cazurile când operaţia cezariană se impune din diferite motive medicale obiective şi serioase, ci de cazurile când viitoarea mamă alege operaţia în locul naşterii naturale. Această alegere de preferinta scapă de durerile naşterii, fiind o defapt o fuga de responsabilitate pe uşa din dos. Dar cine fuge de durerile naşterii le va întâmpina in viaţă în alt mod.

Când a născut soţia mea natural am vorbit cu ea la telefon cu câteva minute înainte de naştere şi la câteva minute după. Unele femei după ce nasc natural coboară de pe masa de operaţie şi pleacă de acolo în salon pe picioarele lor, dovadă că o naştere fără probleme e un lucru natural care nu crează disfuncţii psihice şi fizice ci dimpotriva. Pe când o femeie care a născut prin cezariană nu poate să-şi ridice nici capul de pe pernă, durerile operaţiei făcându-se simţite abia după ce trece efectul anesteziei.

Deşi încearcă să fugă de durerile naşterii vor simţi alte dureri şi vor avea de suportat regimul fizic al unei operaţii care va impune anumite restricţii de mişcare. O naştere printr-o operaţie cezariană presupune ca la o a doua sarcină naşterea să se face tot prin cezariană şi nu în mod natural, iar a treia cezariană este foarte periculoasă, medicii recomandând avortul. Concluzia este că femeia, alegand naşterea prin cezariană, îşi limitează numărul copiilor la 2 maxim 3, deşi ar fi putut să dea naştere la mai mulţi.

Nivelul tehnologiei medicale ne permite „luxul” să „alegem” modul în care să ne naştem copiii, deşi naşterea e un lucru aşa de natural, întreaga creaţie fiind mărturie pentru acest lucru. Toate animalele pământului nasc în mod firesc…

Oare dacă această naştere era dăunătoarea mamei şi pruncului, nu alegea Dumnezeu alt mod de a da naştere? Oare dacă femeile nasc aşa de mii de ani, suntem noi astăzi mai privelegiaţi să facem în alt fel ?

O singură femeie a născut fără dureri un prunc, Maica Domnului, cea care a dat fire omenească Fiului lui Dumnezeu. De ce oare? Pentru că pruncul din pântecele ei a apărut fără împreunarea trupească cu un bărbat, prin Duhul Sfânt şi prin voinţa Tatălui şi a Fiului. Împreunarea trupească a bărbatului cu femeia poartă urma păcatului originar, care poate fi şters doar printr-un mod de responsabilizare a acestui act, prin naşterea de prunci. Naşterea şi creşterea pruncilor de către o femeie reprezintă o asumare a unei greşeli şi pornirea pe un drum al îndreptării cu ajutorul lui Dumnezeu către împărăţia cerurilor.

Suferinţa provocată de durerile naşterii capătă sens când femeia se raportează la Dumnezeu şi-şi conştientizează păcatele sale. Suportarea durerilor naşterii aduce după sine binecuvântarea lui Dumnezeu şi ştergerea multor păcate. Această jertfă adusă de femei la naştere e similară cu jertfa adusă de Mântuitorul pe cruce, Care a suferit să dea viaţă veşnică lumii întregi. O mamă suferă să dea viaţă unui copil cu un suflet veşnic, care nu v-a muri niciodată, ci prin viaţa sa va alege să meargă ori în împărăţia cerurilor, ori în iad.

O femeie care naşte în mod natural alege să stea alături de pruncul ei încă de la primele clipe de viaţă în lume, chiar dacă această alegere presupune suferinţa. O mamă adevărată este mereu lângă pruncul ei, încercând împreună cu Dumnezeu să-i ofere tot ce-i mai bun pentru viaţa de aici şi de dincolo de moarte.

Cât priveşte atitudinea unor soţi de a-şi menaja soţiile de durerile naşterii aduceţi-vă aminte ce i-a spus Mântuitorul Hristos lui Petru care îi sugera să fugă de suferinţa: „Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Marcu, 8, 33)

A fugi de suferinţă e un calcul omenesc, a accepta suferinţa e dumnezeiesc.