Sfinţii Mucenici Evstatie, Tespesie şi Anatolie

0
374
Sfinţii Mucenici Evstatie, Tespesie şi Anatolie
20 noiembrie (3 decembrie)

Sfinţii Mucenici Evstatie, Tespesie şi Anatolie erau fraţi după trup şi s-au născut în cetatea Nicomidiei. Tatăl lor se numea Filotei, iar mama lor, Evsevia. Tatăl lor era de neam din Galatia, din cetatea Gangra, care, lăsînd patria sa, a venit în Nicomidia şi, luîndu-şi acolo soţie pe Evsevia, a născut cu dînsa pe aceşti fericiţi locuitori ai cetăţii cereşti. La început, Filotei ţinea de păgînătatea elinească împreună cu soţia şi fiii săi, şi a dat pe fiul său cel mare, Evstatie, la învăţătura filosofiei elineşti, iar pe Tespesie şi pe Anatolie i-a orînduit la neguţătorie, că şi el era neguţător foarte bogat.

Odinioară, luînd pe fiul său cel mai tînăr, Anatolie, s-a dus în pămîntul Galatiei ca să facă neguţătorie, de unde, întorcîndu-se în Nicomidia, s-au întîlnit cu Sfîntul Luchian, preotul Antiohiei, cu care împreună călătorind, au învăţat de la dînsul dreapta slăvire a credinţei creştineşti şi s-au botezat într-un rîu, ce era acolo în cale. Apoi venind la casa sa, Filotei a căutat pe Sfîntul Antim, episcopul Nicomidiei, care se ascundea de păgîni. Căci în acea vreme, împărăţind Maximian şi Diocleţian, era mare prigoană asupra creştinilor şi mulţi din credincioşi se ascundeau de frica chinurilor.

Filotei, aflînd pe Sfîntul Antim într-un loc ascuns, l-a adus noaptea în casa sa şi a botezat toată familia lui. Apoi, săvîrşind Sfîntul episcop dumnezeiasca Liturghie în casa lui Filotei, a dat tuturor celor din nou luminaţi, împărtăşirea dumnezeieştilor Taine, şi a sfinţit pe Filotei preot, iar pe Evstatie, fiul cel mare, l-a hirotonit diacon şi, ducîndu-se, s-a ascuns de păgîni. Iar Filotei împreună cu toată casa sa, slujea în taină lui Dumnezeu, crezînd în El cu multă rîvnă. Apoi mai trăind puţină vreme, Filotei a trecut către Domnul, asemenea şi cinstita sa soţie, Evsevia, degrabă a răposat. Şi au rămas aceşti trei tineri binecredincioşi: Evstatie diaconul, Tespesie şi Anatolie, fraţi după trup şi după duh, care cu sufletul slujeau lui Dumnezeu, arzînd cu duhul şi sporind în faptele cele bune.

Într-una din zile, un slujbaş împărătesc anume Achilin, a trimis pe sluga sa ca să-i cumpere nişte lucruri. Iar sluga ştia pe aceşti tineri binecredincioşi că sînt neguţători şi au tot felul de mărfuri de mult preţ. Deci s-a dus în prăvălia lor şi aflînd-o descuiată, a intrat înăuntru şi nevăzînd pe nimeni, s-a suit pe scară, în casa din al treilea rînd, şi a auzit pe fericitul Evstatie citind psalmii lui David. Suindu-se sluga aceea pe scară, a mers încetişor şi a văzut pe Evstatie ţinînd Psaltirea în mînă şi citind aceste cuvinte:

Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi cei ce se laudă cu idolii lor. Închinaţi-vă lui Dumnezeu toţi îngerii Lui. Apoi a văzut în casă pe perete cinstita cruce şi sfintele icoane. După aceea, nezicînd nimic, s-a întors în tăcere la stăpînul lui şi i-a spus toate cele ce a auzit. Iar stăpînul său Achilin, sculîndu-se degrabă, s-a dus la împăratul Maximian şi l-a vestit despre cele ce i-a spus sluga sa. Iar acesta îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe Evstatie şi pe fraţii lui.

Mergînd ostaşii împreună cu Achilin, au aflat prăvălia închisă, pentru că în acea vreme sfinţii erau la un loc în mare tăcere, căci se împărtăşiseră cu Tainele lui Hristos, fiind Duminică în ziua aceea. Şi ostaşii au bătut în uşă strigînd, dar nu le-a răspuns nimeni. Iar Sfîntul Evstatie, cunoscînd cu duhul că ostaşii sînt trimişi ca să-l ia pe dînsul şi pe fraţii lui la chinuri, a început a grăi către fraţii săi: „Îndrăzniţi fraţilor şi nu vă temeţi, că la cununi cereşti ne cheamă pe noi Stăpînul nostru”.

Şi a început a le spune vedenia sa: „Eu, zise el, am văzut în noaptea aceasta, că am fost duşi la divanul păgînesc, înaintea lui Maximian, iar un arap mare şi înfricoşat mergea în urma noastră, tînguindu-se şi bătîndu-se peste faţă, zicînd: „Vai mie că sînt biruit!” Iar înaintea noastră mergea un tînăr strălucit, ţinînd în mîinile sale trei cununi şi trei cărţi, zicînd către mine: „Evstatie, diacone al lui Hristos, acestea vi s-au pregătit vouă de Părintele îndurărilor şi Dumnezeul mîngîierii! Deci, nu vă înfricoşaţi de chinuitori, precum nu s-a înfricoşat Sfîntul Ştefan, întîiul mucenic”.

Acestea zicînd acel tînăr prealuminat, s-a suit la cer, iar arapul s-a dus spre apus, tînguindu-se. Această vedenie spunînd-o Evstatie fraţilor săi, îi întărea pe dînşii, zicînd: „Să nu ne lepădăm, iubiţilor, de Hristos Dumnezeul nostru înaintea oamenilor, ca şi El să nu se lepede de noi înaintea Părintelui Său şi înaintea sfinţilor îngeri”. Iar Tespesie şi Anatolie au răspuns, zicînd: „Fratele nostru şi părintele nostru, stăpîne, noi sîntem gata a muri îndată pentru Ziditorul nostru, şi nimic nu ne va depărta de dragostea Lui”.

Grăind acestea între ei, ostaşii, bătînd tare în uşi, strigau, zicînd: „Deschideţi uşa, deschideţi”. Şi ieşind Tespesie şi Anatolie, au deschis. Iar ei sărind înăuntru, întrebau: „Cine este aici împreună cu voi?” Deci se suiră pe scară, în casa cea de sus, mergînd înaintea lor Achilin. Şi intrînd în camera lor de rugăciune, au aflat pe Evstatie ţinînd în mînă Sfînta Evanghelie, pe care el deschizînd-o, îndată a aflat scris: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă.

Apoi, mai marele ostaşilor a strigat asupra lor: „Pune pe masă ceea ce ai în mîinile tale”. Căci nu îndrăznea să se atingă de Sfînta Evanghelie, pentru că era fiu din părinţi creştini. Iar Sfîntul diacon Evstatie, îmbrăţişînd Sfînta Evanghelie, a sărutat-o şi a pus-o pe masă. Iar unul dintre ostaşii cei trimişi a zis: „Vezi cum cinstesc creştinii cărţile în care sînt scrise vrăjitoriile lor?” Şi luînd pe Evstatie, l-au coborît din casa de sus. Iar cînd el voia să iasă din casă, uitîndu-se împrejur şi văzînd sfintele cărţi, a zis: „Vouă ne încredinţăm”. Şi uitîndu-se la mulţimea mărfurilor de mare preţ, a zis: „Ne lepădăm de voi şi de toate cele stricăcioase, şi urmăm lui Hristos”. Şi a ieşit afară. Iar ostaşii au închis uşile şi le-au pecetluit; iar pe cei trei sfinţi fraţi, legîndu-i, i-a dus la păgînul împărat.

Fiind aduşi înaintea împăratului, acesta, văzîndu-i, a rîs şi a zis: „Cine a poruncit să lege pe aceşti tineri, căci eu ştiu că sînt prieteni ai zeului nostru?” Şi îndată a poruncit să-i dezlege, apoi a început a grăi către dînşii: „Spuneţi-mi fiecare din voi, cum vă cheamă, şi de ce neam sînteţi?” Iar Sfîntul Evstatie, ca frate mai mare, a răspuns, zicînd: „Numele nostru cel mai iubit şi mai slăvit este acesta că sîntem creştini, iar numele de la părinţi sînt acestea: pe mine mă cheamă Evstatie, iar pe fratele acesta al meu din dreapta îl cheamă Tespesie, iar pe acesta din stînga, Anatolie.

Sîntem fraţi după trup şi ne-am născut dintr-un tată şi dintr-o mamă. Tatăl nostru era de neam din Galatia, avînd treapta de preot creştin”. Iar Maximian a întrebat: „Cine l-a făcut preot pe tatăl vostru?” Evstatie a răspuns: „Acela pe care nu de mult tu l-ai ucis fără dreptate, adică Antim, Sfîntul Episcop al cetăţii acesteia. Acela şi pe mine m-a hirotonit diacon, ca să slujesc preoţilor lui Dumnezeu cînd săvîrşesc preasfintele şi preacuratele Taine ale lui Hristos”.

Împăratul a zis: „Încetează a mai grăi cele netrebnice, şi te închină împreună cu fraţii tăi, zeilor noştri; şi eu vă voi face pe voi cinstiţi şi slăviţi în palatele mele; iar de nu, apoi cu sabie vă voi pierde pe voi”. Dar sfinţii, cu un glas au răspuns, zicînd: „Fă ceea ce voieşti, sîntem creştini şi numai Unuia Dumnezeu ne închinăm, Celui ce a făcut cerul şi pămîntul, şi Fiului Său, Domnului nostru Iisus Hristos şi Sfîntului şi de viaţă făcătorului Său Duh, iar idolilor voştri necuraţi şi urîţi, nu ne vom închina niciodată”.

Atunci mîniindu-se Maximian, a poruncit să-l întindă pe pămînt şi să-l bată cu toiege. Şi fiind bătuţi sfinţii multă vreme, şi-au ridicat glasurile lor, grăind către Dumnezeu aşa: „Slavă Ţie, Doamne, că ne-am învrednicit a fi bătuţi pentru numele Tău cel Sfînt”. Iar Sfîntul Evstatie, adăugînd, a zis: De multe ori s-au luptat cu mine vrăjmaşii din tinereţile mele şi nu m-au biruit; peste spatele meu au bătut păcătoşii îndelungat-au fărădelegea lor; ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru”.

După ce sfinţii au fost bătuţi tare, tiranul a poruncit armaşilor să înceteze din bătaie şi a zis către mucenici: „O, nenorociţilor! Pînă cînd veţi pătimi aşa chinuri? Jertfiţi zeilor şi nu vă pierdeţi pe voi în zadar, crezînd într-un om care asemenea a fost bătut şi a murit cu moarte de ocară”. Iar sfinţii au răspuns: „Să nu fie nouă a ne lepăda de Mîntuitorul Hristos, pe Care L-am cunoscut a fi Dumnezeu adevărat, deşi a pătimit pe Cruce pentru mîntuirea noastră”. Atunci a poruncit chinuitorul să-i ducă în temniţă şi să le lege în obezi picioarele şi să nu le dea nici mîncare, nici băutură, ca astfel să fie biruiţi cu legăturile, cu foamea şi cu setea.

Şezînd sfinţii în temniţă, la miezul nopţii a strălucit o lumină. Şi, arătîndu-se îngerul Domnului, i-a dezlegat din legături şi i-a făcut pe dînşii sănătoşi, dîndu-le mană cerească să mănînce. Apoi le-a zis: „Nevoiţi-vă cu nevoinţă bună pentru Hristos, căci eu nu mă voi depărta de voi întru toate patimile voastre, pentru că sînt trimis de Hristos Domnul ca să vă păzesc pe voi”. Zicînd acestea, îngerul s-a făcut nevăzut, iar sfinţii, umplîndu-se de negrăită bucurie, mulţumeau lui Dumnezeu. Apoi Sfîntul Evstatie grăi cu mulţumire: Domnul dezleagă pe cei ferecaţi; Domnul înţelepţeşte orbii; Domnul ridică pe cei asupriţi; Domnul iubeşte pe cei drepţi; Domnul păzeşte pe cei săraci.

Trecînd cîtăva vreme, tiranul a şezut în divan şi a trimis ostaşi la temniţă ca să aducă pe cei legaţi pentru Hristos la o a doua înfăţişare. Deci, mergînd ostaşii, au aflat pe sfinţi dezlegaţi din legături şi deplin sănătoşi, odihnindu-se în pace, şi au început a striga ocărînd pe străjeri şi întrebînd cine i-a dezlegat pe cei legaţi. Iar străjerii cu jurămînt le spuneau că nimeni nu i-a dezlegat, nici n-a intrat cineva în temniţă, nici nu le-a dat lor cineva de mîncare sau băutură. Atunci iarăşi, legînd pe sfinţi, i-a dus la împărat, care, văzîndu-i, se minuna; pentru că nici cu rănile, nici cu legăturile, nici cu foamea, nici cu setea nu au slăbit.

Apoi a început a zice către dînşii aşa: „O! ticăloşilor, socotiţi cele ce vă sînt vouă de folos şi, plecîndu-vă, jertfiţi zeilor ca să vă eliberez pe voi cu cinste”. Iar Sfîntul Evstatie a zis: „Să nu nădăjduieşti că vei schimba hotărîrea noastră cea bună, nici cu cuvinte viclene, nici cu înfricoşări groaznice şi nici cu chinuri, căci nu băgăm în seamă nimic, ştiind că goi am ieşit din pîntecele maicii noastre şi iarăşi goi ni se cade a ieşi din această viaţă deşartă”. Iar împăratul îndată a poruncit să-i dea spre mîncarea fiarelor.

Deci sfinţii au fost duşi la privelişte, unde aveau să fie mîncaţi de fiare. Şi tot poporul cetăţii Nicomidiei mergea după dînşii – între care era şi mulţime de credincioşi tăinuiţi -, vrînd să vadă sfîrşitul lor. Şi, fiind puşi în mijlocul priveliştei, au slobozit asupra lor doi lei şi trei urşi, şi s-au înspăimîntat toţi cei de la privelişte de răcnetul fiarelor. Iar Sfîntul Evstatie cînta, zicînd: „Mîntuieşte-ne pe noi, Doamne, din gura leilor; şi scoate din coarnele rinocerilor smerenia noastră, ca să vestim numele Tău fraţilor noştri şi în mijlocul Bisericii să Te lăudăm pe Tine”.

Iar Tespesie şi Anatolie s-au înfricoşat de scrîşnirea fiarelor şi văzînd Evstatie că s-au înfricoşat a zis către dînşii: „Pentru ce vă înfricoşaţi, fraţii mei, de aceste fiare? Au nu ştiţi că Stăpînul nostru este puternic a îmblînzi leii cei ce erau în groapă cu Daniil? Au nu vă aduceţi aminte de cuvintele îngerului care a făgăduit să fie împreună cu noi în toate pătimirile păzindu-ne pe noi?”

Acestea grăind Sfîntul Evstatie, s-au pornit leii asupra lor şi venind aproape au stat gudurîndu-se cu cozile lor, precum face cîinele cînd îşi cunoaşte stăpînul. Iar Sfîntul Evstatie, punînd mîinile pe capetele leilor, îi netezea pe ei, ca pe nişte cîini, şi i-a îmblînzit. Apoi urşii alergînd singuri la o parte, unul pe altul se aruncau la pămînt, iar de sfinţii mucenici nici nu s-au apropiat.

Poporul care se adunase la privelişte, văzînd ceea ce se petrece, vorbea în felurite chipuri. Adică păgînii ziceau: „Sînt vrăjitori şi cu vrăjile au îmblînzit fiarele”. Iar cei credincioşi strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor, care a închis gurile fiarelor ca să nu vatăme pe sfinţii săi robi”. Atunci împăratul a poruncit să ia pe sfinţii mucenici şi iarăşi să-i arunce în temniţă. Dar acolo iarăşi au fost mîngîiaţi cu cercetarea îngerească şi întăriţi cu mană.

Într-acea vreme s-a îmbolnăvit Maxentie, fiul împăratului, şi fiind mîhnit pentru aceasta, a trimis pe sfinţii mucenici la Antonie, comitele Niceii, zicînd: „Du pe aceşti creştini în cetatea ta, şi-i sileşte spre închinarea zeilor. Şi de vor asculta să se închine, să-i trimiţi pe dînşii cu cinste la noi, iar de nu se vor închina, apoi după multe chinuri, să-i omori ca pe nişte fiare sălbatice”. Deci luîndu-i pe dînşii comitele, i-a dus legaţi în Niceea.

Ajungînd acolo, a aflat pe femeia sa bolnavă; apoi a poruncit să închidă pe sfinţii mucenici în temniţă. Iar a doua zi a şezut comitele în divan, şi scoţînd pe mucenici la întrebare, a început a grăi către dînşii: „Foarte mare purtare de grijă am pentru voi, oamenilor, şi voiesc a vă milui şi a vă trimite la împăratul, ca să primiţi de la dînsul cinste. Credeţi-mă ca pe prietenul vostru, şi, ascultîndu-mă, să aduceţi jertfă zeilor”. Sfinţii au răspuns: „Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească pe noi fără de prihană întru credinţa noastră, în care sîntem gata şi a muri, ca să nu ne lase a ne depărta de Dînsul şi a cădea în pierzarea în care voi pieriţi”.

Aceste cuvinte ale sfinţilor, auzindu-le comitele, s-a îndrăcit de mînie, şi a poruncit să-i spînzure de picioare cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească pe ei.

Fiind strujiţi sfinţii multă vreme, curgînd sîngele şiroaie şi carnea rupîndu-li-se, sfinţii şi-au ridicat glasurile la Dumnezeu, zicînd: „Împărate şi Dumnezeule al veacurilor, caută din sfîntul Tău locaş asupra noastră, a nevrednicilor robilor Tăi, care pătimim pentru numele Tău cel sfînt”. Astfel strigînd sfinţii către Dumnezeu, primeau dintru înălţime ajutor nevăzut, ca să poată răbda cu bărbăţie asemenea munci cumplite. Iar tiranul cel fărădelege, văzînd pe pătimitori nebiruiţi întru răbdare, a poruncit să-i pogoare de pe lemn, şi să-i ducă în temniţă.

Neputînd sfinţii să meargă singuri, pentru rănile şi durerile cele cumplite ce le aveau, au fost duşi în spinare ca nişte saci şi aruncaţi în temniţă. Atunci s-a arătat lor îngerul Domnului, ca şi mai înainte, cu mare lumină, şi mîngîindu-i pe ei cu cuvinte de bucurie, i-a tămăduit de răni, iar sfinţii lăudau pe Dumnezeu, zicînd: Slavă Ţie, Dumnezeule, că nu treci cu vederea pe cei ce nădăjduiesc spre Tine şi pătimesc pentru Tine. Cu ce vom răsplăti Ţie, Doamne, pentru ce ne-ai dat nouă? Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni.

După cîtăva vreme, chinuitorul, iarăşi scoţînd din temniţă pe sfinţii mucenici, i-a pus înaintea divanului său şi silea pe răbdătorii de chinuri să se închine idolilor şi îi îngrozea pe dînşii, zicînd: „De nu veţi îndeplini porunca împăratului şi de nu vă veţi închina zeilor noştri, apoi cu sabia vă voi tăia pe voi, şi trupurile voastre le voi da spre mîncare păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului”. Iar sfinţii au răspuns într-un glas: „Nu ne vom lepăda de Hristos Dumnezeul nostru, nici ne vom închina idolilor necuraţi, surzi şi muţi, care au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, au gură şi nu grăiesc, au picioare şi nu umblă. Asemenea lor să fie toţi cei ce îi fac pe ei şi toţi cei care nădăjduiesc spre dînşii”.

Chinuitorul, auzind acestea, răcni ca un leu cu mare mînie şi porunci să-i scoată afară din cetate, să-i înjunghie ca pe nişte fiare sălbatice, iar trupurile lor să le arunce neîngropate spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor. Atunci sfinţii au fost duşi la locul sfîrşitului lor, care era într-o livadă de măslini, şi au fost legaţi de copaci gata, spre înjunghiere. Atunci au venit acolo doi creştini, prieteni ai sfinţilor, anume Paladie şi Acachie. Aceia, rugînd pe slugile care voiau să înjunghie pe sfinţi, le-au dat mult aur, zicînd: „Domnilor, aşteptaţi puţină vreme pînă ce vom vorbi cu aceşti creştini osîndiţi, căci avem a vorbi ceva cu dînşii, iar după ce le vom spune, atunci îi veţi înjunghia”.

Slugile, luînd aurul, s-au depărtat de dînşii puţin. Iar creştinii, apropiindu-se de sfinţii mucenici, i-au sărutat cu dragoste, plîngînd, şi le-au zis să se roage pentru dînşii. Deci rugîndu-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas din cer, chemîndu-i pe dînşii la odihna cea veşnică. Şi îndată sfinţii şi-au dat sufletele cu bucurie în mîinile lui Dumnezeu. Iar slugile chinuitorului, deşi au văzut pe sfinţi că au murit acum, însă temîndu-se de tiranul, au săvîrşit porunca dată asupra morţii lor. Căci pe Sfîntul Evstatie şi pe Tespesie i-au înjunghiat la gît, iar pe Sfîntul Anatolie l-au împuns în coastă.

După aceasta, zăcînd trupurile lor pe pămînt, le-au tăiat capetele şi, lăsîndu-le neîngropate, s-au dus. Atunci s-au pogorît şase îngeri din cer, în chip de vulturi, şi zburau peste trupurile sfinţilor, pînă cînd Paladie şi Acachie le-au îngropat cu cinste. Antonie, comitele, într-acea zi cînd a apus soarele, a căzut bolnav, iar a doua zi a murit femeia lui mai întîi; apoi el, văzînd pe femeia sa moartă, şi-a dat sufletul cu mari chinuri.

Deci acela se munceşte în iad, iar sfinţii se bucură în ceruri, întru Împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.