Sfântul Cneaz Alexandru Nevski

0
1791
Sfântul Cneaz Alexandru Nevski
23 noiembrie (6 decembrie)

În 1219, Alexandru s-a născut în familia cnezilor din Suzdal. Părinţii săi erau creştini foarte credincioşi, care „erau prezenţi la toate sfintele slujbe ce se ţineau într-un mic paraclis legat de locuinţa lor printr-un pridvor de lemn”. În 1236, tatăl său Iaroslav a ajuns Mare Cneaz al Kievului, ceea ce 1-a făcut să fie cu adevărat cârmuitorul de frunte al pământurilor ruseşti. Pe atunci ţinutul Novgorodului, bogat oraş comercial din nord-vestul Rusiei, i-a revenit lui Alexandru, deşi avea doar şaptesprezece ani. Iar în 1239 el s-a însurat cu Alexandra, fiica cneazului din Poloţk, un boier din vecinătate.

Cu un an înainte, tătarii mongoli conduşi de Batu, fiul lui Gin-gis Han, năvăliseră în Rusia şi ajunseseră până la porţile Novgorodului, înainte de a se întoarce în stepele din miazăzi. Pe la 1240, tătarii cuceriseră şi pustiiseră cea mai mare parte din ţinuturile cârmuite de feluriţii cnezi ruşi, pe care i-au făcut vasali.

Apoi dinspre Apus apăru o nouă ameninţare. Atât suedezii, cât şi cavalerii teutoni au pornit către răsărit spre a profita de slăbiciunea Rusiei. Nicolas Zernov spune:

„Norodul din Novgorod era cuprins de spaimă. Restul ţării era în ruină; ei înşişi se puteau aştepta în orice zi la o revenire a tătarilor, şi iată că un nou duşman le ameninţa existenţa. Au căutat ajutor la tânărul lor cneaz, iar el a avut curajul să primească provocarea. Era despărţit de restul familiei. Nu era nimeni căruia să-i ceară sfatul, dar era un om cu credinţă adâncă, iar biografia sa îi atribuie compunerea unei rugăciuni ce înfăţişa adânca lui încredinţare că Dumnezeu domneşte asupra popoarelor şi că nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Rugăciunea are aceste cuvinte: «Doamne al adevărului şi al puterii, Care ai poruncit tuturor noroadelor să rămână întru stăpânirile lor, şi ai aşezat marginile lor, caută spre nevoia robilor tăi şi dă lor tăria să alunge pe năvălitori».”

Alexandru era cu totul încredinţat de dreptatea cauzei sale. Pornind iute spre apus cu o mică oştire de bărbaţi aleşi pe sprânceană, i-a biruit pe suedezi pe râul Neva. Datorită acestui fapt a ajuns cunoscut ca Alexandru Nevski. Doi ani mai târziu, la 5 aprilie 1242, pe gheaţa lacului Peipus, a dobândit o victorie răsunătoare asupra mult mai puternicei oştiri a greu-înarmaţilor cavaleri teutoni. Iar în următorii trei ani, biruinţele repetate asupra oştirii lituanienilor au pus capăt ameninţării din partea puterilor duşmane din Apus. Aceste biruinţe „au scăpat Novgorodul şi au oprit înaintarea germană spre răsărit. Creştinătatea latină întâlnise în sfârşit un obstacol pe care nu 1-a putut trece. Tot ce se afla la apus de câmpul de bătălie a ajuns sub stăpânirea nemţească, dar Ia răsărit ruşii au rămas stăpânii propriei sorţi, iar Biserica lor a continuat să fie cârmuitorul duhovnicesc al poporului”. Însă acum Cneazul Alexandru avea de înfruntat aspra realitate a cuceritorilor mongoli:

„Strălucita victorie dobândită de tânărul erou la fruntariile apusene a dus la o criză în răsărit. Tătarii urmăreau cu grijă toate mişcările lui Alexandru, iar în 1247 el a primit o somaţie de la Hanul Batu, care cârmuia Rusia din reşedinţa sa de pe malul Volgăi, ca să vină personal spre a se închina stăpânitorului pământului rusesc. Această vizită presupunea o mare primejdie pentru cneaz. Ruşii încă îşi aşteptau grabnica slobozire, iar ochii tuturor erau îndreptaţi spre biruitorul duşmanilor lor din Apus. Tătarii ştiau aceasta şi erau bănuitori în privinţa intenţiilor lui Alexandru. Câţiva din cnezii ruşi (inclusiv propriul său tată), a căror credincioşie faţă de mongoli fusese pusă sub semnul întrebării, nu s-au mai întors din vizita la Batu, şi mulţi se temeau că aceeaşi soartă o va avea şi Alexandru.

El însă a refuzat să-i asculte pe cei ce-1 sfătuiau să nu ia în seamă somaţiile, plecând ascultător într-o lungă şi primejdioasă călătorie. Era un bărbat cu mult curaj şi cu o forţă fizică ieşită din comun, dar în acelaşi timp era foarte smerit, ceea ce îl făcea să fie realist. Nu avea ambiţii per-sonale, şi singura sa grijă era aceea de a-şi sluji neamul; ştia că ţara nu avea puterea de a se împotrivi mongolilor şi deci socotea de datoria lui să se supună Hanului Batu. Era gată să-şi jertfească propria siguranţă şi onoare pentru binele poporului. Aşa se face că strălucitul biruitor al cruciaţilor s-a închinat ca un rob de patru ori înaintea stăpânului tătar.

Batu era un conducător iscusit. Ca mongol, avea o adevărată preţuire pentru oamenii curajoşi, şi a intuit valoarea cneazului rus ce stătea prosternat la picioarele sale. El 1-a primit cu cinste, dar nu i-a îngăduit să se întoarcă acasă. Hanul i-a poruncit lui Alexandru să pornească mai departe spre răsărit şi să se înfăţişeze înaintea cârmuitorului suprem al tuturor tătarilor, care-şi supraveghea nesfârşitul imperiu din Karakorum, în Mongolia.

Drumul prin pustiu şi munţii înalţi din Turkestan şi Mongolia a fost lung şi plin de greutăţi. Alexandru a avut nevoie de trei ani spre a-şi sfârşi călătoria, dar când s-a întors în Rusia în 1250, cu titlul de Mare Cneaz al Kievului, era un bărbat cu o experienţă pe care nici un alt con-ducător rus nu o avusese vreodată. Alexandru văzuse cu ochii săi întinderea şi puterea noului Imperiu. în ciudatul oraş de corturi din mijlocul Mongoliei a întâlnit oameni din China, India şi Persia. După simplitatea vieţii ruseşti, fusese izbit de strălucirea şi felurimea obiceiurilor asiatice şi şi-a dat seama că acele neamuri erau ţinute laolaltă de cârmuirea de fier a atotputernicilor mongoli. A avut iscusinţa să observe funcţionarea vastei maşinării militare, orânduite atât de eficient de către tătari. Datorită comunicaţiilor excelente, Hanul Hanilor putea să pună în mişcare la cel mai mic semnal oştiri uriaşe, în cele mai îndepărtate părţi ale stăpânirii sale.

Înzestrat cu aceste cunoştinţe, Alexandru s-a întors în ţara sa ruinată, unde avea să facă faţă celei mai grele sarcini din viaţa sa. Această sarcină era aceea de a-i învăţa pe ruşi două lecţii pe care nu voiau să le înveţe: întâi, că izbucnirile spontane de revoltă, oricât de îndrăzneţe, nu aveau nici cea mai mică şansă să scape ţara de tătari; iar a doua, că neatârnarea lor ca neam poate fi asigurată doar atunci când se vor supune disciplinei şi vor fi gata să asculte de conducătorii lor. Dar ruşii, sătui de grelele biruri puse de mongoli şi de cruzimea expediţiilor de pedepsire, nu ascultau şi porneau răscoală după răscoală. Chiar fratele lui Alexandru, Andrei, a condus una dintre cele mai îndrăzneţe răscoale. Toate au fost zdrobite de tătari, iar Alexandru a trebuit să se înfăţişeze de mai multe ori la Hani, spre a le cere milă şi iertare.

Tătarii ştiau că Alexandru era potrivnic acestor deznădăjduite acte de rezistenţă, iar stăruinţele sale au scăpat Rusia de furia răzbunării lor orientale. Politica sa era înţeleasă de foarte puţini ruşi; eroul primelor biruinţe asupra cruciaţilor era învinovăţit de laşitate şi nehotărâre. Alexandru a avut de îndurat nepopularitatea, calomnia şi insinuările cele mai josnice. Chiar şi trupul său puternic nu a fost în stare să suporte încordarea slujirii neamului său. Istovit cu totul, a murit la 14 noiembrie 1263, la timpuria vârstă de 42 de ani. Moartea 1-a biruit pe drumul de întoarcere de la reşedinţa tătarilor, după ce îşi îndeplinise încă o dată cu succes misiunea şi dobândise iertarea – de astă dată pentru cetăţenii din Novgorod.”

Era obiceiul ca unii împăraţi cucernici să primească tunderea monahală cu puţin înainte de moarte. Cneazul Alexandru, urmând acest obicei, a fost tuns călugăr pe patul de moarte, luând numele de Alexie.

„Ruşii şi-au dat seama cât îi datorau numai atunci când au aflat că Alexandru nu mai era printre ei. Un val de jale spontană a străbătut ţara. Chirii, Mitropolitul Rusiei, a dat glas acestui simţământ când, aflând despre moartea neaşteptată a lui Alexandru, a întrerupt slujirea Liturghiei şi a grăit către poporul adunat: «Iubiţii mei fii, aflaţi că Soarele Rusiei a apus. Cneazul Alexandru nu mai este printre noi». întreaga obşte a izbucnit în lacrimi.

Alexandru a fost canonizat în 1380. El a fost trecut în rândul sfinţilor nu pentru izbânzile în apărarea ţării sau pentru că fusese unul dintre cei mai vizionari cârmuitori ai ei – eroii naţionali nu au fost nicicând cinstiţi în acest fel de către poporul rus. El este sfânt fiindcă a fost un creştin de o excepţională cinste şi credinţă. A fost în stare să ducă greaua cruce a slujirii poporului său înfrânt, fără trufie şi deznădejde, şi a rămas tare şi smerit, în ciuda tuturor batjocurilor şi ocărilor.

Felul purtării sale era proorocesc. A fost într-un gând cu noua Rusie ce se ridica încet şi dureros din ruinele năvălirii tătare – o Rusie cu adâncă experienţă a suferinţei şi umilirii, un neam care poate a învăţat lecţia unităţii şi răbdării. Alexandru a avut puterea morală de a accepta crudul adevăr că nici el, nici copiii lui nu vor vedea eliberarea pământului natal. Nu s-a lăsat copleşit de cunoaşterea faptului că supunerea necondiţionată năvălitorilor asiatici era, pe moment, singura politică cu putinţă pentru poporul său. Tăria credinţei sale în Dumnezeu, Cârmuitorul tuturor neamurilor, i-a dat încredere în îndepărtata dar sigura izbândă a creştinilor asupra păgânilor lor asupritori. El s-a aflat cu mult deasupra generaţiei sale, iar privirea sa a putut pătrunde în viitorul îndepărtat, când Rusia Ortodoxă avea să fie încă o dată stăpâna marii câmpii eurasiatice.”

Proloagele de la Ohrid adaugă că „Aflat la Hoarda de Aur a tătarilor el a refuzat să jertfească idolilor sau să treacă prin foc”; şi că „a zidit multe biserici şi a făcut nenumărate fapte de milostenie”.

Soţia Sfântului Alexandru este şi ea cinstită de Biserică drept sfântă: Sfânta Alexandra Briacislavovna. Deşi ştim foarte puţine despre viaţa ei, trebuie că oamenii din vremea sa au văzut la ea o cucernicie ieşită din comun – lucru întotdeauna vrednic de pomenire la cârmuitorii bogaţi, date fiind ispitele aparte cărora trebuie să le facă faţă.
Stihiri la Utrenie, glas 8

Cum să-1 putem cânta pe fericitul Alexandru, ca pe un Apostol şi propovăduitor ? Căci toată necinstirea ereticilor a fost călcată în picioare, şi cu buna cârmuire pământul strămoşesc şi-a păzit, înălţând bisericile ruinate, umplându-le cu cântări şi adunând în ele norodul alungat cu spaimă din casele sale, cel ce este binefăcătorul nevoiaşilor, orfanilor şi văduvelor, şi ajutătorul celor aflaţi în necazuri. Acum el se roagă pentru mântuirea sufletelor noastre.

Cum aş putea să laud cum se cuvine ori să grăiesc cu limpezime de preaslăvitele minuni ale fericitului şi proslăvitului Alexandru ? Că nu doar celor ce aleargă la racla sfintelor sale moaşte nenumărate tămăduiri dăruieşte, ci şi pe cei aflaţi departe, care strigă către el, nu îi părăseşte. Pentru aceea, toate laturile laudă numele lui, iar el se roagă acum pentru pacea lumii şi mântuirea noastră, a tuturor.