Cuviosul Părintele nostru Toma Defurchinu

0
297
Cuviosul Părintele nostru Toma Defurchinu

Cuviosul Părintele nostru Toma era de loc din ţinutul care se întinde la poalele muntelui Chimeneu. Părinţii lui erau oameni de rând, dar aveau tot ce le trebuia pentru trai. Încă de pe când era copil, sfântul dispreţuia pe toate cele din lume şi-i era dragă viaţa călugărească, căci obişnuise de mic să se ducă cu tatăl său la mănăstiri. De aceea a fost dat să deprindă virtutea şi să înveţe Sfintele Scripturi la un dascăl în una din acele sfinte locaşuri. În scurtă vreme a învăţat Psaltirea, cuvintele apostolilor şi toată slujba bisericească. Aşa a fost începutul vieţuirii lui virtuoase. Când copilul a ajuns în vârstă, a îmbrăcat haina cea îngerească şi a pornit fără întoarcere spre luptele cele împotriva vrăjmaşilor.

Pe vremea aceea unul din mai-marii Constantinopolului, cu numele Galolict, a zidit o mănăstire alături de râul Sangarin. A înştiinţat pe episcopul locului de aceasta şi l-a rugat să-i aleagă pe cei mai învăţaţi monahi din mănăstirile de sub stăpânirea să, ca să-i aşeze în noua mănăstire zidită de el. Episcopul a primit şi l-a sfătuit ca dintre monahii adunaţi să pună stareţ al mănăstirii pe fericitul Toma, care era bărbat vestit şi îndreptar desăvârşit al înfrânării.

Şi a ocârmuit sfântul mănăstirea aceea destui ani; şi pe cât se ascundea de oameni prin smerenia sa, pe atât se făcea cunoscut tuturora ca locaş a fel şi fel de virtuţi. Se necăjea însă pentru că era tulburat de cei ce veneau la el. Şi ce născoceşte? A căutat printre fraţii mănăstirii pe cel mai ales şi a poruncit că acesta să fie stareţ. Iar el, însoţit de rugăciunile lor, a plecat şi a locuit singur într-un loc foarte potrivit pentru linişte, la poalele unui munte.

Odată au venit la el doi mireni foarte cucernici, care l-au rugat să-i tundă călugări şi să-i fie ucenici. Pe aceşti doi mireni, ca pe nişte trimişi de la Dumnezeu, i-a îmbrăcat în haine sfinţite şi le-a pus numele ca şi celor dintâi ucenici ai lui Hristos, unuia Ioan, iar altuia Petru. Şi făcea împreuna cu ei rugăciuni stăruitoare către Domnul.

Dar n-a suferit multă vreme născocitorul răutăţii să-şi vadă biruite vicleniile şi meşteşugurile lui. Mai întâi a trimis asupra sfântului mulţime de ţânţari, care l-au chinuit vreme de trei ani; apoi a trimis cel viclean asupra cuviosului muşte mari care l-au chinuit alţi trei ani; după aceea a trimis asupra sfântului furnici, care l-au chinuit alţi trei ani.

Văzând însă că sfântul rabdă toate fără să cârtească a trimis vicleanul asupra sfântului mulţime de şerpi care-l înconjurau, încolăcindu-se de trupul sfântului în toată vremea. Dar sfântul a răbdat şi această ispitire. Când însă un balaur înfricoşător îl împiedică să săvârşească Sfânta Liturghie, sfântul, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie, fără să se dezbrace de veşmintele preoţeşti, a ieşit afară fără frică, zicând balaurului: „Urmează-mă, fiară, ca să vezi sfârşitul şi pieirea ta, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu!”. Şi fiara apucându-se cu dinţii de poalele felonului, era tras târâş de cuvios. Depărtându-se sfântul ca la o bătaie de săgeata, a ajuns la o prăpastie care avea de o parte şi de alta munţi; şi a stat acolo la rugăciune. Pe lângă alte cuvinte, a adăugat la sfârşit şi pe acestea: „Doamne, Cel ce ai spus că cei ce cred în Tine vor călca peste şerpi şi peste scorpii, binevoieşte ca şi eu cel prea mic, să calc după cuvântul Tău peste această fiară!”. Şi cum a grăit sfântul aceste cuvinte, s-a ridicat balaurul şi s-a cufundat în prăpastie; munţii cei de pe cele două margini ale prăpastiei s-au prăbuşit peste balaur, aşa că prăpastia s-a umplut şi a ajuns loc şes. Atunci şi toţi şerpii care se aflau în chilia sfântului s-au dus la locul unde pierise balaurul şi acolo au fost mâncaţi de păsările cerului.

De atunci dar, scăpând cuviosul de ispite, a primit de la Dumnezeu harul vindecărilor şi al prezicerilor; iar el se supunea la şi mai aspre nevoinţe pustniceşti. Şi pentru că iubea liniştea şi pentru că vedea că sunt mulţi cei ce vin la el şi-l tulbură, s-a gândit să se ducă în locurile cele mai pustii ale munţilor. Pe Ioan l-a rânduit stareţ al mănăstirii, iar lui Petru i-a arătat mai dinainte harul mai înainte vederii. Şi n-a fost dezminţită prezicerea cuviosului Toma cel sfinţit dar, după ce a rânduit bine toate treburile turmei sale, a plecat de acolo şi s-a dus într-un loc necălcat de picior omenesc şi neumblat. Trăia acolo singuratic ca o pasăre şi stătea închis toată vremea postului. Iar dacă se întâmpla ca unul din fraţi să cadă în vreo primejdie sufletească, cerceta pe fraţi vreme îndelungată, le dădea povăţuiri mântuitoare şi se suia iarăşi la locul acela necălcat de picior omenesc, ca la un loc plin de mare desfătare.

Vieţuind aşa mulţi ani şi ajungând la adânci bătrâneţi, i s-a slăbănogit trupul şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.