Cuviosul Părintele nostru Daniil Stâlpnicul

0
474
Cuviosul Părintele nostru Daniil Stâlpnicul
11 decembrie (24 decembrie)

Mesopotamia, care este între rîurile Tigru şi Eufrat, a odrăslit această stîlpare a raiului, pe cuviosul părintele nostru Daniil, în satul ce se numeşte Vitara, care este aproape de cetatea Samosata, din părinţi creştini, ale căror nume erau Ilie şi Marta.

Zămislirea Cuviosului Daniil a fost aşa: maica lui era stearpă şi nu năştea, pentru care pricină era dosădită şi ocărîtă de bărbatul său cu mustrări nenumărate şi era defăimată de rudenii şi de vecini. Ea, fiind întru amărăciunea inimii, a ieşit odată din casă încetişor, pe la miezul nopţii şi, ridicîndu-şi mîinile către cer, cu multe lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Împărate, Cela ce ai făcut dintru început bărbat şi femeie şi ai zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi; Cela ce ai dăruit Sarei la bătrîneţe pe Isaac; Anei pe Samuil; Elisabetei, pe Ioan; milostiveşte-Te şi de necazul meu şi, căutînd cu milostivire, dezleagă-mi nerodirea mea. Ia defăimarea mea şi dă rod pîntecelui celui neroditor, ca, pe cel dăruit de Tine, să-l aduc Ţie, precum de demult Ana a născut pe Samuil”.

Astfel, rugîndu-se ea cu inimă zdrobită şi cu duh smerit, s-a întors în casă şi, după ce a adormit puţin, a văzut în vis două candele preastrălucite mari, pogorîndu-se încetişor din cer peste capul ei. Sculîndu-se dimineaţa a spus bărbatului şi rudeniilor ceea ce a văzut, iar aceia în multe feluri au tîlcuit visul, ce era mai înainte însemnarea unui rod care avea să aibă şi care rod cu strălucirea faptelor bune, avea să fie mai strălucit decît stelele.

După puţină vreme zămislind, a născut prunc de parte bărbătească, prin a cărui naştere, maica s-a vindecat de amîndouă necazurile: al sterpiciunii şi al durerii.

Astfel de început al vieţii de pe pămînt a avut fericitul Daniil; astfel a ieşit în lume, cel care era cu adevărat fiu al luminii. Şi a crescut pruncul cinci ani fără nume, căci părinţii nu voiau să pună nume fiului lor şi doreau să fie numit de Dumnezeu, ca unul ce s-a născut din dăruirea Lui şi astfel, tot de la Dumnezeu să-şi primească numele. Deci, l-au dus într-o mănăstire oarecare, aducînd şi daruri lui Dumnezeu, apoi l-au rugat pe egumen să dea nume fiului lor. Iar acela, fiind insuflat de Dumnezeu, a zis că se cuvine să se numească cu numele pe care Dumnezeu îl va descoperi. Şi, căutînd spre prunc, a zis să-i dea carte din dumnezeiescul altar şi, deschizînd-o, a aflat oarecare cuvinte ale Sfîntului prooroc Daniil. Din acestea, pricepînd că aşa binevoieşte Dumnezeu a se numi pruncul, l-a numit cu acest nume proorocesc, care însemna că şi acest prunc avea să fie asemenea acelui mare prooroc Daniil şi cu numele şi cu obiceiurile.

Părinţii voiau ca fiul lor îndată să se încredinţeze lui Dumnezeu în mănăstirea aceea, dar egumenul n-a voit, pentru că copilul era încă mic. S-au întors cu dînsul la casa lor, rînduind Dumnezeu aşa, ca după acestea copilul, nu prin socoteala altora, ci prin voia şi înţelepciunea sa, să aleagă locul cel bun.

Crescînd copilul, se cunoştea ce fel de bărbat desăvîrşit are să fie şi din răsădirea sa, pomul cel bun arăta ce fel de roade are să aducă mai pe urmă; pentru că de acum îi urma umbra faptelor bune, celui ce umbla în lumina darului lui Dumnezeu.

Cînd era de doisprezece ani, a ieşit din casa părinţilor săi, nespunînd nimănui de plecarea şi de gîndul său, şi a trecut cu vederea, pentru Hristos, pe părinţii săi, patria, rudele şi pe prieteni şi s-a dus într-o mănăstire, care era la douăzeci de stadii depărtare de satul care îl odrăslise. Acolo, căzînd la picioarele egumenului, s-a rugat să-l primească în ceata celor ce petrec viaţa monahicească şi să-l îmbrace în chipul îngeresc. Egumenul, punîndu-i înainte slăbiciunea trupului său şi vîrsta tinereţilor, zicea că un copil tînăr ca dînsul nu poate să poarte ostenelile monahiceşti cele multe, care nu sînt lesnicioase nici bărbaţilor celor desăvîrşiţi. Adică: privegherile, culcările pe pămînt, posturile, omorîrea trupului şi tăierea cea desăvîrşită a voii sale, cum şi toată pofta cea trupească. Pentru aceea, îl sfătuia să se întoarcă la părinţii săi, să mai petreacă acasă cîtăva vreme şi să nu meargă la nişte osteneli ca acelea ce covîrşesc puterile tinereşti.

Daniil a zis: „Eu pentru aceea am venit aici ca să vieţuiesc întru Hristos şi să mor pentru lume, că de aş muri în aceste frumoase osteneli monahiceşti mai bine este, decît să mă duc de aici în deşert; căci nu e cuviincios ca, punînd mîna pe plug – cum zice Evanghelia – să mă întorc înapoi. Zicîndu-i multe egumenul şi auzind de la dînsul multe altele, n-a putut să-l schimbe de la scopul său. Apoi văzînd într-însul mare sîrguinţă către Dumnezeu şi dragoste cu osîrdie, a chemat pe fraţi şi s-au sfătuit dacă se cuvine a primi în mănăstire pe acel copil. Iar aceia, minunîndu-se de mărimea de suflet a copilului şi de statornicia lui cea bună şi cunoscînd într-însul chemarea lui Dumnezeu, s-au învoit a-l primi la petrecerea lor. Deci, Daniil era arzînd cu duhul pentru faptele cele bune şi pentru viaţa cea după Dumnezeu.

După cîtăva vreme, părinţii aflînd de dînsul că se găseşte într-aceea mănăstire, s-au bucurat şi s-au minunat, că un copil ca dînsul, s-a dus singur la slujba lui Dumnezeu. Mergînd la dînsul, l-au văzut încă netuns şi umblînd prin mijlocul monahilor, fără îmbrăcăminte monahicească. Deci, au rugat pe egumen ca înaintea ochilor lor să-l tundă pe fiul lor şi să-l îmbrace în îmbrăcăminte monahicească. Iar egumenul, după sfatul fraţilor, a tuns pe Daniil în rînduiala monahicească, într-o zi de Duminică şi a poruncit părinţilor lui ca să nu vină adeseori la fiul lor, iar ei s-au întors cu bucurie la casa lor.

Fericitul Daniil a rămas în mănăstire, sporind şi întărindu-se cu duhul, crescînd cu anii şi cu faptele cele bune. Iar pîrga cea prea frumoasă a vieţii lui şi rădăcina rodurilor celor ce aveau să fie mai pe urmă, era într-acest chip: s-a aprins inima lui de dragoste dumnezeiască şi dorea foarte mult să se închine sfintelor locuri unde Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru noi, S-a îngropat, a înviat şi de unde S-a înălţat la ceruri. Apoi ardea cu duhul să vadă pe marele bărbat Simeon Stîlpnicul. Deci, mergînd la egumen, i-a descoperit dorinţa sa şi l-a rugat să-l lase să meargă în calea la care gîndea. Acela l-a oprit în acea vreme. Mai pe urmă, avînd el singur nevoie a merge în Antiohia pentru oarecare treburi bisericeşti, a luat cu el pe Daniil şi pe alţi fraţi. Ajungînd în satul ce se numeşte Telada, de unde nu era departe Sfîntul Simeon Stîlpnicul, s-a dus la turnul lui, unde a văzut asprimea locului aceluia şi înălţimea turnului lui şi cum acel bărbat răbda acolo asprimea iernii şi zăduful verii, ploile şi vînturile.

Deşi socoteau unii din cei neiscusiţi că sfîntul rabdă unele ca acelea pentru slavă deşartă, fericitul Daniil, nu numai că s-a mirat de răbdarea lui, dar se gîndea spre a-i urma aceluia. Cînd ei au strigat de jos, Sfîntul Simeon, căutînd de sus către dînşii, le-a zis să pună scară şi să se suie la dînsul, dacă voiesc. Atunci se văzu în ce chip era duhul fiecăruia. Pentru că unul zicea că îl dor picioarele, altul se lepăda din pricina bătrîneţilor, altul se oprea cu altă neputinţă. Dar Daniil, apucîndu-se de scară, s-a suit degrabă şi, cu mare bucurie, a sărutat pe marele Simeon. Şi n-a fost în deşert osteneala lui, pentru că mai întîi s-a folosit de învăţătura sfîntului şi s-a îndemnat spre mai multe fapte bune; apoi s-a învrednicit de binecuvîntarea lui, ce se da prin punerea mîinilor şi s-au adeverit cele ce erau să i se întîmple. Căci l-a auzit, prooroceşte zicînd către dînsul: „Îmbărbătează-te, fiule şi să se întărească inima ta, căci multe osteneli grele de purtat vei suferi pentru Hristos, Care întru toate îţi va fi ajutător, întărindu-te şi mîngîind duhul tău”.

După acea iubită şi îndestulată vorbă împreună cu sfîntul Daniil, s-a coborît şi s-a întors în mănăstirea sa. Iar după cîtăva vreme, ducîndu-se către Domnul egumenul său, a fost silit de fraţi să ia după dînsul egumenia. Însă el arătîndu-le pe altul în locul său, îşi căuta liniştea şi zicea: „Iată ai scăpat, Daniile şi acum ai vremea pe care o doreai mai înainte; deci mergi în calea cea dorită şi-ţi împlineşte gîndul tău”. Astfel, a ieşit în taină din mănăstirea sa, neştiind nimeni, a venit în ograda care era lîngă turnul Sfîntului Simeon. Petrecînd acolo paisprezece zile, voia să se ducă. Iar Sfîntul Simeon, iubindu-l, l-a sfătuit să petreacă împreună cu dînsul. Însă Daniil, avînd mare dorinţă să vadă locurile sfinte de la Ierusalim şi să meargă la linişte în pustie, a pornit pe cale, mergînd către Palestina.

Pe atunci era răzmeriţă în Palestina, pentru că samarinenii duceau război împotriva creştinilor şi calea era anevoioasă într-acolo. De care lucru auzind Daniil, n-a băgat în seamă acestea; ci mergea cu minte bărbătească şi cu inimă neînfricoşată, netemîndu-se de moarte, fiind cuprins de marea dorinţă să-şi împlinească gîndul său, pe care îl avea de demult. În cale a întîmpinat un monah cinstit, bătrîn cu anii, la vedere cu bun chip şi cu părul cărunt, întru toate asemenea Sfîntului Simeon Stîlpnicul. Văzînd pe Daniil, îl întrebă sirieneşte unde merge? Iar el a răspuns: „De va voi Dumnezeu, merg către sfintele locuri”. Iar bătrînul a zis: „Drept ai grăit, de va voi Dumnezeu. Dar acum să ştii, cu adeverire, că această călătorie a ta nu este după voia lui Dumnezeu, căci n-ai auzit oare despre tulburarea şi războiul ce este în Palestina?” Iar Daniil a zis: „Am auzit, dar nădăjduiesc spre Dumnezeu, că-mi va fi ajutător şi nu va veni nici un rău asupra mea; iar de mi s-ar întîmpla ceva de acest fel, nu mă tem, pentru că ori de trăim, ori de murim, tot ai Domnului sîntem”. Atunci, bătrînul a proorocit: „Să nu dai spre clătinare picioarele tale, nici să dormiteze îngerul cel ce te păzeşte pe tine”. Însă Daniil se arăta gata a muri pe acea cale, pentru Hristos.

Bătrînului, nefiindu-i cu plăcere şi-a întors faţa şi a zis: „Dumnezeu n-a poruncit ca fără de vreme să ne dăm viaţa şi singuri a ne îngriji spre a muri, sau a fi omorîţi cu sila, pentru că El a zis: De vă gonesc din această cetate, fugiţi în cealaltă. După ce s-a înduplecat Daniil de sfatul bătrînului, a zis: „Dacă aşa este bine, părinte, apoi mă voi întoarce”. Bătrînul a răspuns: „Nu te sfătuiesc să te laşi cu totul de scopul tău, căci aş fi nebun; dar să nu mergi acum în acel loc. Ci, întoarce-te la Constantinopol, care este al doilea Ierusalim cu sfinţenia, pentru că acestei cetăţi i s-a dat acum dar de la Dumnezeu şi acolo în multe biserici îţi va fi cu putinţă a intra şi te vei sătura de vederea a multor sfinţenii. Iar dacă vei voi a petrece în linişte, apoi chiar în Tracia de sus sau în gura Pontului îţi va fi spre folos şi Dumnezeu îţi va ajuta în acel loc; căci nu se cuvine a cugeta că pe Dumnezeu î-L afli numai la Ierusalim, iar în Vizantia nu, pentru că pe Dumnezeu, o! iubitule, nici un loc nu-L cuprinde”.

Astfel, vorbind între dînşii, a apus soarele şi au întîlnit în calea lor o mănăstire, către care s-au abătut căci era noapte. Bătrînul a zis către Daniil: „Mergi, tu, înaintea mea, iar eu voi veni după tine”. Socotind Daniil că bătrînul are vreo trebuinţă ca să rămînă, a mers înaintea lui. Venind la porţile mănăstirii, şedea aşteptînd pe bătrîn şi, dacă a văzut că nu mai vine, a socotit că bătrînul s-a abătut aiurea să rămînă. Apoi, intrînd singur înăuntru, s-a închinat egumenului şi fraţilor şi a mîncat din bucatele ce i s-au pus înainte. El odihnindu-se, bătrînul acela iarăşi i-a apărut înainte în vedenie sfătuindu-l să facă cele ce grăise pe cale, ca să se întoarcă degrabă în Vizantia. Iar Daniil, deşteptîndu-se şi nevăzînd pe nimeni înaintea sa, cugeta cine este cel ce i se arăta lui: om sau înger? Iar acela era marele Simeon Stîlpnicul.

După vedenia aceea, fericitul Daniil, cîntînd rugăciunile dimineţii şi luînd iertare şi binecuvîntare de la fraţii care vieţuiau acolo, s-a dus la Constantinopol. Apoi, venind la gura Pontului, a intrat în biserica Sfîntului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cereşti şi a petrecut într-însa şapte zile. Aici a auzit de la unii că pe aproape, într-un loc înalt ce se numea Filemporon, se află o capişte idolească în care erau mulţime de duhuri necurate, încît nu era cu putinţă cuiva a trece pe acolo; pentru că pe cei ce pluteau pe lîngă acel loc îi îneca în apă, iar asupra celor ce treceau alături năvăleau ca nişte tîlhari şi-i răneau. Auzind de aceasta sfîntul, a gîndit să se ducă şi să vieţuiască acolo, aducîndu-şi aminte de marele Antonie, cîte răutăţi a răbdat de la diavoli şi la sfîrşit, biruindu-i cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a învrednicit de mare cinste. Deci s-a dus în acea capişte pustie, înarmîndu-se cu arma cea nebiruită a Sfintei Cruci şi cîntînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu de cine mă voi teme. Deci s-a spăimîntat mai înainte de luptă ceata cea diavolească, iar ostaşul cel duhovnicesc înconjurînd colţurile, le îngrădea cu semnul Crucii, la fiecare plecîndu-şi genunchii şi rugîndu-se lui Dumnezeu.

Făcîndu-se seară, a venit duhul întunericului, care arunca cu pietre asupra sfîntului şi se auzea glas înfricoşat, ţipăt, şi huiet. Iar Daniil, fără temere stînd la rugăciune, zicea: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Astfel, a petrecut întîia şi a doua noapte. Iar în noaptea a treia a văzut mulţime de diavoli în chip de oameni mari, ca nişte uriaşi, cu feţele întunecate, înfricoşaţi, ca nişte mîncători de stîrv, care scrîşneau din dinţii şi, iuţindu-se asupra lui, ziceau: „Cine te-a sfătuit, o! ticălosule, a veni aici, unde noi vieţuim de multă vreme şi sîntem domni ai acestui loc?” Şi se repezeau asupra lui, unii vrînd să-l arunce în mare, alţii se sileau să-l ucidă cu pietre; însă nici unul din ei nu putea să se apropie de dînsul. Sfîntul, aducîndu-şi aminte de cuvintele Domnului: Acest neam nu poate ieşi cu nimic, fără numai cu rugăciunea şi cu postul, a astupat toate uşile capiştei şi a lăsat numai o ferestruică. Acolo petrecea în post şi rugăciune. Nu după multă vreme, cu puterea lui Dumnezeu, s-a izgonit de acolo toată puterea cea diavolească, încît poporul umbla pe acolo fără vătămare.

Deci s-a făcut înştiinţare despre aceea pretutindeni şi au început mulţi de prin laturile dimprejur a veni la Sfîntul Daniil, minunîndu-se că, acolo unde era sălăşluirea diavolilor, acum se săvîrşeşte slujba lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Iar diavolul care urăşte binele, nerăbdînd a se vedea biruit de sfînt, a băgat zavistie între oarecare din clerici, care au început a grăi între dînşii: „Oare de unde a venit acesta aici, că iată toţi merg la dînsul şi-l laudă pretutindeni? Să spunem patriarhului ca să-l izgonească din locul acesta”.

Apropiindu-se clericii de Anatolie, patriarhul Constantinopolului, l-au clevetit pe sfînt, dar patriarhul a zis către dînşii: „Pentru ce clevetiţi asupra omului, neştiind de unde este, nici în ce fel vieţuieşte? Căci dacă vieţuieşte bine, apoi şi noi vom fi părtaşi sfinţeniei lui, iar dacă este rău, apoi cu adevărat este vrednic a fi izgonit. Nu se va izgoni însă îndată, ci mai întîi socotiţi cu luare-aminte cele ce se cuvin pentru dînsul”. Atunci au tăcut clevetitorii, fiind ruşinaţi. Iar diavolul, văzînd că nimic n-a putut spori cu asemenea măiestrii, a năvălit asupra sfîntului cu mai multe năluciri şi înfricoşări decît cele dintîi, pornindu-se asupra lui cu toată puterea sa. Căci uneori se lăuda ca să-l înece în mare, iar alteori se nevoia a-l omorî; însă nu i s-a dat voie a vătăma pe sfînt, care stînd la rugăciune, zicea: „Domnul meu Iisus Hristos în care cred, Acela vă va arunca pe voi în prăpăstiile iadului”.

Acestea zicînd el, s-a făcut strigare şi ţipăt, încît a văzut sfîntul pe diavoli, ca nişte lilieci de noapte, zburînd şi ieşind din locul acela. Dar tot n-au încetat a face supărare sfîntului, că iarăşi au pornit clevetitori asupra lui, care, apropiindu-se de patriarh, au zis: „Stăpîne, Daniil este vrăjitor şi făţarnic şi înşeală pe popor cu farmecele; de aceea, nu mai putem nici a privi asupra lui”. Atunci patriarhul, chemîndu-l pe Daniil, l-a întrebat cine şi de unde este, pentru ce a venit în acele părţi şi cum mărturiseşte despre Dumnezeu? Iar el, mai întîi şi-a mărturisit dreapta credinţă, apoi şi-a spus neamul său şi patria şi cum că, prin descoperirea lui Dumnezeu, a fost sfătuit a veni în Vizantia. Patriarhul, auzind acestea, s-a sculat şi l-a îmbrăţişat, cinstindu-l ca pe omul lui Dumnezeu, apoi l-a liberat cu pace.

Nu după multe zile, a căzut patriarhul acela într-o boală cumplită şi, chemînd îndată la sine pe Daniil, l-a rugat să facă pentru dînsul rugăciune către Dumnezeu ca să se vindece. Rugîndu-se sfîntul, s-a sculat îndată patriarhul sănătos. Iar pentru tămăduire, doctorul cel fără de arginţi, astfel de plată a cerut de la patriarh: să ierte pe aceia care l-au clevetit pe el. Patriarhul a zis: „Cum să nu iert pe aceia care mi s-au făcut pricinuitori de atîta bine încît m-au învrednicit a te vedea şi a primi vindecare prin tine?”. Apoi patriarhul a rugat pe sfînt să petreacă cu dînsul; dar acela s-a rugat ca să fie lăsat să meargă la locul său şi, ducîndu-se, iarăşi a astupat după sine uşile, lăsînd numai ferestruica mică, pentru cei ce veneau la dînsul.

După nouă ani de şedere acolo, cînd a binevoit Dumnezeu a-l chema la viaţă mai desăvîrşită, i s-a făcut o descoperire în acest chip: a văzut în vedenie un turn înaintea sa, covîrşind cu înălţimea norii şi Cuviosul Simeon stînd în vîrful lui. Acolo, împreună cu dînsul, stăteau doi tineri luminaţi şi a auzit glas din înălţimea turnului, zicînd: „Suie-te aici la mine, Daniile”. El a răspuns: „Doamne, cum mă voi sui la o înălţime ca aceea?” Iar Cuviosul Simeon a poruncit tinerilor acelora să pogoare şi, luîndu-l pe Daniil, să-i suie la dînsul. Tinerii îndată au făcut ce li s-a poruncit şi l-au adus pe el înaintea lui Simeon, care, îmbrăţişînd pe Daniil, a zis către dînsul cu glas mare: „Îmbărbătează-te, Daniile, fii tare, fii cu mărime de suflet şi stai bine şi cu bărbăţie!”

Acestea grăind Sfîntul Simeon, s-a făcut tunet mare şi, de glasul acela, Daniil s-a deşteptat. Iar acea vedenie însemna că i se cuvine şi lui a se sui în turn, după asemănarea Sfîntului Simeon Stîlpnicul şi a se apropia de cer cu trupul şi cu duhul.

În acea vreme a venit din Antiohia la împărat, Serghie, ucenicul Sfîntului Simeon, aducînd culionul lui Simeon, care era trimis împăratului ca un dar spre apărare de tot răul. Dar de vreme ce mintea împăratului era spre grijile cele dinafară şi se îndeletnicea cu treburile poporului, Serghie a cugetat să plece înapoi şi dorea să meargă pe la mănăstirea, numită a neadormiţilor. Aflîndu-se împreună cu alţii pe locurile unde era Sfîntul Daniil, au pomenit unii despre dînsul, spunînd cu cîtă răbdare îşi petrecea viaţa sa şi cum a luat de la Dumnezeu dar, spre a vindeca neputinţele şi a izgoni diavolii. De acest lucru auzind Serghie, a poruncit să tragă corabia la ţărm şi a mers la Cuviosul Daniil, care l-a primit cu dragoste. După o vreme, pricepînd Serghie că duhul lui Simeon odihneşte peste Daniil – precum al lui Ilie peste Elisei – darul pe care îl avea la sine, adică culionul fericitului Simeon, l-a dat lui Daniil, că lui i se cădea mai bine decît altcuiva.

După aceasta s-a făcut lui Serghie o arătare ca aceasta: a văzut în somn trei tineri care au venit către dînsul şi i-au zis: „Scoală-te, Serghie, şi spune-i lui Daniil, că acum s-a împlinit vremea petrecerii sale în acest locaş; deci să se pregătească pentru mai mari nevoinţe”. Sculîndu-se Serghie, a spus aceasta lui Daniil, iar el, înţelegînd că porunceşte Dumnezeu a urma vieţii Cuviosului Simeon, a rugat pe Serghie să meargă în pustie şi să-i afle loc lesnicios, unde ar putea să zidească un turn. Serghie, înconjurînd nişte dealuri, fiind purtat de ajutorul lui Dumnezeu, a venit la locul acela unde era să se zidească turnul şi, culcîndu-se să se odihnească după osteneala zilei, a avut iarăşi o vedenie într-acest chip: un porumbel alb zbura deasupra lui şi Serghie se sîrguia a-l prinde, dar a auzit glas de sus, zicînd: „Tu socoteşti a-l prinde cu cursa, dar nu, căci cu mîinile se cade a-l prinde”. Porumbelul a zburat la înălţime şi nu s-a mai văzut. Deci, pricepînd Serghie că Dumnezeu i-a arătat locul pentru zidirea turnului, s-a întors la Daniil şi i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit, iar el s-a bucurat şi a rugat pe un oarecare prieten al său, anume Marcu, căruia, Dumnezeu ajutîndu-i, degrabă a zidit turnul. După ce s-a săvîrşit vîrful, Daniil a ieşit din locaşul acela noaptea, ca să nu ştie nimeni de dînsul şi, venind către turn, s-a rugat, zicînd: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit de o viaţă ca aceasta; Tu ştii, Doamne, că întru Tine mă întăresc şi, spre Tine nădăjduind, mă voi sui pe acest turn. Deci, primeşte rîvna mea, întăreşte-mă spre nevoinţă şi începutul acesta adu-l întru săvîrşire”. Astfel rugîndu-se, s-a suit în turn, începînd a vieţui după Dumnezeu, între cer şi pămînt, de acesta înstrăinîndu-se, iar către cer apropiindu-se cu trupul şi cu duhul.

Diavolul, care zavistuieşte însă totdeauna contra robilor lui Dumnezeu, a început şi acolo a supăra pe sfînt, pentru că a ridicat asupra lui pe stăpînul locului aceluia, cu numele Ghelasie. Căci acela înştiinţîndu-se că s-a zidit turnul pe moşia lui fără voie şi că a început a vieţui acolo un călugăr fără ştirea lui, s-a mîniat foarte şi a vestit despre aceasta pe împărat şi pe patriarhul Ghenadie, care se alesese după Anatolie. Împăratul n-a ţinut seamă de aceea, iar patriarhul nu numai că a poruncit să dea jos pe Daniil de pe turn, ci voia să-l şi pedepsească. Deci a dat putere lui Ghelasie să meargă şi să-l dea jos cu ocară din turn.

Ghelasie, mergînd cu mînie să-şi împlinească voia sa, Dumnezeu, împiedicîndu-l în acel gînd rău, a poruncit să vină deodată, în zi senină, o ploaie mare şi vînt puternic cu multe fulgere şi tunete. Însă acela nici aşa nu s-a înfricoşat, nici n-a încetat în acel gînd rău, avînd inima sa aprinsă cu iuţime, pornindu-l diavolul spre mînie. După ce a venit la turn, a început a striga cu ocări asupra sfîntului ca să pogoare de pe turn, iar de nu va vrea, apoi singur se va sui şi-l va da jos. Unul din cei ce venise cu dînsul acolo, zicea: „Lasă-l, că nici un rău nu-ţi face; pentru că nici turnul acesta nu este pe moşia ta, nici nu ţi se face prin aceasta vreo strîmbătate, ci poate mai bine îţi va fi, avînd un vecin ca acesta, învrednicindu-te de rugăciunile lui”. Dar Ghelasie nu i-a ascultat pe dînşii, ci porunci sfîntului cu mînie, ca îndată să coboare din turn. Începînd sfîntul a se coborî şi păşind pînă la a şasea treaptă, s-au văzut picioarele lui umflate de privegherea cea neîncetată a zilei şi a nopţii. Atunci le-a fost jale tuturor şi chiar acel Ghelasie s-a întors cu milostivire şi a început a-l ruga să se suie iarăşi la locul său şi să-l ierte pentru că a îndrăznit a-l necăji.

După aceasta, Ghelasie i-a zidit un turn mai înalt şi de atunci a început a avea pe sfînt în mare cinste, încît chiar înaintea împăratului lăuda pe cuviosul bărbat cel plin de fapte bune. Apoi a venit la sfînt un om bătrîn şi cinstit din Traghia, aducînd cu sine pe singurul său fiu care era îndrăcit şi pe care, punîndu-l lîngă turn, rugă pe sfînt cu lacrimi, să se milostivească şi să-l vindece; căci iată, zicea el, treizeci de zile sînt de cînd cel ce se munceşte, nu încetează pomenirea numelui tău, sfinte al lui Dumnezeu. Iar cuviosul, fiind milostiv, a zis către dînsul: „De crezi că Domnul meu Iisus Hristos va tămădui prin mine pe fiul tău, după credinţa ta să-ţi fie ţie”. Apoi a poruncit să ungă pe cel îndrăcit cu untdelemn sfinţit. Şi aceasta făcîndu-se, l-a aruncat diavolul la pămînt şi mult chinuindu-l, mai pe urmă a zis: „Voi ieşi, voi ieşi”. După care a şi ieşit. Iar tatăl, luînd pe fiul său sănătos, l-a dus într-o mănăstire, unde, s-a făcut monah iscusit.

După aceasta, alt bărbat cu numele Chir, înţelept şi cuvîntător bun, – care fusese mai înainte eparh, iar mai pe urmă a fost ales episcop în cetatea Frigiei, ce se numeşte Cotilia, – acesta avînd o fiică cu numele Alexandra, pe care o muncea diavolul, a adus-o la sfîntul, care rugîndu-se lui Dumnezeu şi punîndu-şi mîinile pe ea, îndată a ieşit diavolul şi s-a făcut sănătoasă. Din acea vreme, Chir avea mare dragoste şi osîrdie către cuviosul. Odată, tot acela a adus la sfînt pe o femeie a unui ostaş al său, aşijderea îndrăcită. Şi aceea, cu rugăciunile fericitului a dobîndit sănătate, pentru care Chir, fiind mulţumitor, a scris pe turnul sfîntului aceste stihuri: „Între pămînt şi între cer stă un bărbat lovit de pretutindeni de vînturi şi nicidecum temîndu-se. Cu hrană cerească se hrăneşte şi bea vînt în setea lui, sprijinindu-şi picioarele sale pe un turn înalt, urmînd lui Simeon; el propovăduieşte pe fiul Maicii Domnului cea neispitită de nuntă”.

Leon cel mare, împăratul grecesc, neavînd fii şi dorind să aibă moştenitori, a rugat pe Cuviosul Daniil să mijlocească pentru el la Dumnezeu ca să cîştige ceea ce doreşte. Iar el, ca cel ce singur era fiul rugăciunii, căci cu rugăciune a fost dăruit maicii sale, asemenea şi altora, cu rugăciunile sale îi făcea a avea fii. Deci, rugîndu-se către Dumnezeu, a proorocit împăratului că în anul viitor i se va naşte fiu şi s-a împlinit acea proorocie a lui. Împăratul s-a bucurat pentru naşterea fiului său şi era mulţumit de rugăciunile sfîntului, pentru care i-a zidit alt turn. Străbătînd vestea despre Sfîntul Daniil, a venit la dînsul împărăteasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Tînăr, care fusese mai înainte, şi l-a rugat să se pogoare de pe acel turn şi să meargă în stăpînirea sa, unde zicea că are multe locuri liniştite. Fericitul a lăudat cugetul ei cel bun, dar n-a voit a se duce de acolo, unde i-a poruncit Dumnezeu a petrece şi, binecuvîntînd pe împărăteasă, a trimis-o cu pace, iar el s-a suit în turnul cel mai înalt, pe care îl zidise Ghelasie.

În acea vreme unii din eretici, care erau în Constantinopol, au momit o desfrînată cu mult aur, anume Vasiana, ca să meargă la sfîntul şi să-l înduplece spre lucrul cel necurat sau pe dînsul singur sau pe vreunul din ucenicii lui. Deci s-a dus cea fără de ruşine către cel înţelept, cea necurată către cel curat, socotind că numai cu o căutare spre dînsa se va înşela fericitul şi o va pofti, căci era îmbrăcată cu haine ţesute cu aur şi împodobită cu multe feluri de podoabe.

Aceea venind, s-a prefăcut că era bolnavă; se afla într-o ţarină ce era în faţa turnului, lîngă ograda oilor celor cuvîntătoare ale păstorului, văitîndu-se că este bolnavă şi, astfel, dacă nu sfîntului, apoi măcar ucenicilor lui să le facă vătămare sufletească. Stînd acolo nu puţină vreme şi văzînd că nu sporeşte nimic – căci nu putea nicidecum să înşele pe acela a cărui minte nu se lipea de pămînt, ci de-a pururea privea sus la Dumnezeu – s-a dus în deşert şi, venind la ereticii care o trimiseră, a grăit minciuni ticăloasa, cum că ar fi rănit pe Daniil care ar fi poftit frumuseţea ei şi că ar fi poruncit ucenicilor s-o suie la dînsul în turn: „Iar eu, zise ea, n-am voit. Ei însă, temîndu-se să nu iasă în auzul poporului pofta cea rea a lor, voiră să mă omoare şi abia m-am smuls din mîinile lor şi am fugit”.

Astfel minţind desfrînata aceea asupra sfîntului, ereticii răspîndiră cuvintele ei în popor, ca, făcînd nume rău lui Daniil cel nevinovat şi curat, să-l facă urît de popor. Dar îndată a ajuns judecata lui Dumnezeu pe vestitoarea cea mincinoasă şi necurată, căci a năvălit asupra ei un duh rău care o muncea. Atunci, nevrînd chiar, a mărturisit că a fost plătită de eretici şi s-au ruşinat cei ce huleau pe plăcutul lui Dumnezeu. Iar cetăţenii luînd-o au dus-o la sfînt şi l-au rugat s-o izbăvească de muncirea cea diavolească. El, fiind ucenic adevărat al lui Hristos, care învaţă a iubi pe vrăjmaşi şi care porunceşte a ierta celor ce greşesc, pînă la şaptezeci de ori cîte şapte, nu i-a răsplătit cu rău pentru rău, ci a făcut bine făcătoarei sale de rău. Căci a făcut rugăciuni către Dumnezeu pentru dînsa, apoi a poruncit s-o ungă cu untdelemn sfinţit şi aşa a izbăvit-o de diavolul care o muncea. Ea, dobîndind tămăduire, a sărutat turnul sfîntului, mărturisindu-şi păcatul înaintea tuturor şi cerîndu-şi iertare; apoi, din acea vreme s-a înţelepţit, schimbîndu-şi năravul cel rău.

Cuviosul avea de la Dumnezeu nu numai stăpînire a izgoni diavolii şi a tămădui neputinţele, dar nici de darul proorociei nu era lipsit, adică a şti mai înainte şi a grăi cele ce au să fie. El văzînd mai înainte mînia lui Dumnezeu şi pedeapsa ce are să vină asupra cetăţii, a trimis veste patriarhului Ghenadie şi împăratului Leon, sfătuindu-i să săvîrşească rugăciune publică, de două ori pe săptămînă, ca să potolească îngrozirea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dar ei n-au luat în seamă sfatul fericitului; de aceea, au văzut cu fapta împlinirea proorociei lui, pentru păcatele lor, despre care lucru vom arăta.

În acea vreme împăratul fiind pornit de duhul lui Dumnezeu, a scris patriarhului să ia împreună cu el clerici mulţi, să se ducă la marele Daniil şi să-l sfinţească preot. Ducîndu-se patriarhul cu clerul său şi ajungînd la turn, a zis către cuviosul că de multă vreme dorea să-l vadă, dar a fost ocupat cu treburile bisericii; iar acum – zise el – am venit să te văd şi să mă învrednicesc de cuvintele şi rugăciunile tale. Patriarhul a zis celor ce au venit cu el să pună scara ca să se urce la dînsul. Iar sfîntul a zis către el: „În zadar te-a pornit spre atîta osteneală cel ce te-a trimis la noi”. Sfîntul, zicînd acestea, patriarhul s-a mirat şi s-a spăimîntat, cum a cunoscut că venirea lui nu era cu bunăvoinţă, ci din poruncă, că niciodată n-ar fi venit la dînsul de n-ar fi fost trimis de împărat. Apoi patriarhul şi ceilalţi ce erau cu dînsul mult au rugat pe sfînt ca să poruncească să pună scara, să se suie la dînsul, dar el nu voia deloc. Atunci era zăduf şi arşiţă de soare şi patriarhul, văzînd mulţimea poporului slăbind de zăduf şi de sete, a poruncit ca, stînd acolo jos, arhidiaconul să înceapă rugăciunea cea obişnuită la hirotonie.

Deci, rugîndu-se şi citind rugăciunile cu care se sfinţeşte preotul, a sfinţit pe Sfîntul Daniil în preot, deşi sta departe de dînşii în înălţimea turnului. Şi toată mulţimea poporului striga: „Axios”, adică, vrednic este. Atunci fericitul Daniil, văzînd voia lui Dumnezeu, a poruncit să pună scară şi, primind semnele preoţeşti din mîna patriarhului, s-a împărtăşit cu dînsul, cu preacuratele şi dumnezeieştile Taine şi rugîndu-se pentru toţi care veniseră acolo, i-a liberat cu pace într-ale lor.

Înştiinţîndu-se împăratul cum că a primit Cuviosul Daniil hirotonia, s-a bucurat şi venind degrabă la turn, a dezbrăcat haina cea împărătească şi, suindu-se cu smerenie la dînsul, a căzut la sfintele lui picioare, pe care văzîndu-le umflate şi rănite, s-a mirat de răbdarea lui cea mare. Apoi, luînd binecuvîntare, s-a întors cu veselie. După aceea a venit vremea a se împlini proorocia sfîntului, pentru mînia lui Dumnezeu ce avea să fie asupra cetăţii. Pentru că, în luna septembrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Mamant, care se prăznuia cu cinste în Constantinopol, începîndu-se de cu seară în biserica lui cîntarea cea de toată noaptea, deodată s-a aprins foc mare în cetatea împărătească, încît puţin a fost de n-a cuprins toată cetatea. Că, începînd de la zidul care era la mare ce se numea al corăbiilor, a trecut pînă la tîrgul lui Constantin şi a ajuns pînă la turnul lui Iulian, înconjurînd cetatea din mijloc.

Atunci se putu vedea marea pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că focul a ars nu numai mulţime de case mari cu visterii, palate frumoase şi locuri sfinte, ci şi popor fără număr; pe unii i-a prefăcut în cenuşă, pe alţii i-a ars pe jumătate, altora vătămîndu-le mîinile, picioarele, faţa, ochii şi capetele. Nu era cu putinţă a stinge pojarul acela, căci cu cît se sileau a-l stinge, cu atît se întindea mai mult văpaia. Dumnezeu pedepsea poporul pentru păcatele lui şi puţin a fost de n-a pierit de foc toată cetatea lui Constantin, ca odinioară Sodoma. Atunci abia şi-au adus aminte de proorocia sfîntului, care le spusese mai înainte de pedeapsa care s-a întîmplat acum, şi-i deştepta la rugăciune şi pocăinţă. Deci au alergat la dînsul, rugîndu-l cu lacrimi, ca prin rugăciunile sale să îmblînzească pe Dumnezeu şi să stingă văpaia focului. Iar sfîntul, plîngînd, le imputa că nu l-au ascultat cînd le-a spus de nevoia ce era de faţă şi n-au primit sfatul lui să facă rugăciune publică de două ori pe săptămînă. Apoi, ridicîndu-şi mîinile, a făcut rugăciune cu sîrguinţă către Dumnezeu, pentru cetate şi pentru popor.

După rugăciune, le-a adeverit că după şapte zile va înceta focul, care lucru s-a şi făcut. Atunci s-a temut şi împăratul de mînia lui Dumnezeu şi, luînd pe împărăteasă, au alergat la sfînt, cerînd milostivirea lui Dumnezeu prin mijlocirea lui.

După anul acela, a fost iarnă foarte friguroasă, care frig nu este cu putinţă a-l spune; însă n-a putut să-l biruiască pe pătimitorul cel cu bărbăţie, ci iarna a fost biruită de dînsul. Pentru că se vărsa mulţime de ploi şi ca nişte rîuri păreau că se coboară din ceruri timp de patru zile, încît s-au prăbuşit nişte munţi de valurile apei şi sate s-au înecat. Apoi erau vînturi înfricoşate potrivnice, ca şi cum s-ar fi bătut între ele; iar furtuna şi vînturile erau aşa de mari, încît şi cîrligele cele de fier, care ţineau cele două turnuri ale cuviosului, s-au rupt de puterea furtunii. Însă Cuviosul stătea la înălţime cu multă răbdare şi, clătinîndu-se turnurile, şi el se clătina de vînt ca o ramură în copac. Ucenicii de jos, cu spaimă uitîndu-se la dînsul, strigau plîngînd, temîndu-se că va muri de atîta frig sau va cădea la pămînt cu turnul. Nădejdea lui Daniil către Domnul era neclintită, însă; ca o piatră întemeiată fiind în turn, sfîntul era fără temere. Pentru ce avea să se teamă de moarte acela care socotea viaţa sa de aici ca o legătură şi temniţă, iar moartea ca o dezlegare? Ci, zicea ca David: „Scoate din temniţă, adică din trup, sufletul meu”. Astfel, răbdînd de frig, fericitul se ruga către Dumnezeu fierbinte. Deci a strigat dreptul, iar Domnul l-a auzit pe el şi din înălţimea cerurilor – precum altădată a certat vînturile din corabie -, deodată s-a făcut linişte mare şi ziua s-a înseninat.

Atunci a venit împăratul să vadă pe sfînt, dacă n-a pătimit vreo vătămare, din ploile şi de la vînturile ce au fost. Şi văzînd cîrligele cele rupte, a poruncit să întărească turnul mai bine; apoi s-a întors cu binecuvîntarea ce o primise de la cuviosul părinte. Dar i s-a întîmplat lucrul acesta: calul pe care era, nu se ştie din ce pricină, speriindu-se şi căzînd înapoi, a trîntit pe împărat, încît şi coroana a căzut din capul lui departe şi s-a sfărîmat, risipindu-se de la coroană mărgăritarele şi pietrele cele scumpe.

Atunci era comis (sfetnic) pe lîngă împărat unul cu numele Iordan, de credinţă arian, care, văzînd căderea împăratului de pe cal, s-a temut să nu-l învinuiască şi să fie pedepsit. Deci, întorcîndu-se, a alergat la Cuviosul Daniil şi-l rugă cu lacrimi, să mijlocească către împărat pentru dînsul ca să-l ierte, că se leapădă – zicea el – de credinţa cea arienească şi se uneşte cu credinţa cea dreaptă. Iar cuviosul, primindu-l în buna credinţă, a scris împăratului că Iordan s-a lepădat de credinţa cea arienească şi s-a lipit de creştini; drept aceea vrednic este a fi miluit. Împăratul a scris înapoi către sfînt, zicînd: „Pricina căderii mele n-a fost nimeni altul decît eu, căci înaintea ochilor tăi am îndrăznit a încăleca pe cal şi n-am mers mai departe pe jos, de la sfîntul tău turn. Iar asupra lui Iordan nu numai că nu am nimic, dar încă mă şi bucur că această cădere s-a făcut pricinuitoare sculării lui din căderea cea sufletească”. După aceasta împăratul avea pe sfîntul în atît de mare cinste, încît nu numai singur îl cinstea, ci şi altora îl arăta ca pe o stea cerească.

S-a întîmplat odată că a venit Guvazie, împăratul Lazilor, la Leon, împăratul grecesc, pentru împăcare. Pe acela luîndu-l împăratul Leon, l-a dus la Cuviosul Daniil Stîlpnicul şi i l-a arătat, zicînd: „Această minune este în împărăţia mea!” Iar acela, minunîndu-se de răbdarea cuviosului, se închină nu numai sfîntului, ci şi turnului pe care sta el şi cu lacrimi zicea: „Mulţumesc, Ţie, Împărate ceresc, că eu, venind la împăratul pămîntesc, m-ai învrednicit a vedea pe bărbatul cel ceresc cum şi petrecerea lui”. Şi întorcîndu-se acel împărat al Lazilor în ţara sa, adeseori vorbea despre cuvios dregătorilor săi şi trimetea la dînsul scrisori, cerînd sfintele lui rugăciuni pentru apărarea împărăţiei sale. Şi era cuviosul spre mare mirare tuturor, celor de aproape şi celor de departe, străinilor, împăraţilor, cum şi la tot poporul, grecilor şi romanilor, cum şi barbarilor, care, venind la dînsul ca la îngerul lui Dumnezeu, îl chemau într-ajutor şi cu sfintele lui rugăciuni dobîndeau ce cereau.

Pentru dovedirea credinţei lui e destul să ştim cum sta în turn şi răbda tulburările văzduhului, ploile şi furtunile cele mai sus pomenite. Şi pentru ca să nu se dea ceva uitării din cele despre dînsul vrednice de pomenit, să povestim şi aceasta: într-o vreme era o iarnă foarte cumplită şi erau vînturi mari şi mai aspre decît cele obişnuite, cu mare zăpadă, ger şi gheaţă, iar cuviosul n-avea în turn nici un fel de acoperămînt; chiar culionul cel de piele, care era pe capul lui, i l-a răpit un vînt mare şi l-a dus într-o prăpastie.

Atunci a stat mucenicul cel de bună voie, toată noaptea, răbdînd acel ger cumplit şi frig, care ajunsese mai puternic la răsăritul luceafărului. Apoi, făcîndu-se ziuă, era atîta vifor cu zăpadă, încît ucenicii sfîntului nici cu ochii nu puteau privi la înălţimea turnului, nici nu-l puteau ajuta cu ceva. După ziua aceea iarăşi a fost noaptea mai cumplită şi iarăşi ziua asemenea pînă-n noapte, încît abia a treia zi s-a liniştit văzduhul. Atunci ucenicii, luînd scara s-au suit în turn la părintele lor, pe care l-au aflat cu totul îngheţat, de la cap pînă la picioare, avînd puţină răsuflare şi abia au putut a-l încălzi; apoi au şters trupul lui cu un burete muiat în apă caldă. Venindu-şi în simţiri cuviosul a zis către ucenici: „Pentru ce mă supăraţi şi m-aţi dezgheţat, căci dormeam dulce, pentru că, rugîndu-mă, am adormit puţin. Totuşi, bine să vă fie vouă, fiilor, pentru că atîta purtare de grijă aveţi pentru părintele vostru”.

Despre aceasta înştiinţîndu-se iubitorul de Hristos împărat, a rugat pe sfînt cu lacrimi, atingîndu-se de picioarele lui, ca să lase să se facă puţin acoperămînt deasupra turnului şi-i zicea: „Cruţă-te pe tine, părinte, dacă nu pentru tine, măcar pentru al nostru folos, ca să nu mori mai înainte de vreme şi să ne laşi sărmani”. Iar el, văzînd rugămintea cu lacrimi a împăratului, a lăsat ca să i se facă acoperămînt deasupra turnului, dar nu pentru odihna sa ci pentru rugămintea cea cu osîrdie a împăratului, căci atîta dragoste şi osîrdie avea către sfîntul, încît pe toţi solii şi domnii cei mari, care veneau la dînsul din diferite locuri, îi ducea la sfînt, uneori îi aducea singur, iar alteori îi trimetea prin bărbaţi cinstiţi. Iar aceia, mirîndu-se de răbdarea cea mare a cuviosului părinte, cum răbda gerul şi zăduful ziua şi noaptea, se umileau cu sufletul şi se întorceau plini de mult folos.

Altădată Gezirih, riga al vandalilor, a ridicat război împotriva grecilor şi a venit cu mulţimea oştirii sale asupra Alexandriei. Împăratul grecesc, foarte mult întristîndu-se pentru năvălirea barbarilor, a venit cu toţi dregătorii la Cuviosul Daniil Stîlpnicul, căutînd ajutor de la sfintele lui rugăciuni. El, mai înainte văzînd cele ce vor să fie, a proorocit împăratului că Gezirih, nu numai că nu va lua Alexandria, ci şi în toate socotelile sale, nimic nu va spori şi se va întoarce în ţara sa deşert. Şi s-au împlinit cele proorocite de cuviosul, pentru care lucru binecredinciosul împărat, mulţumit fiind, a vrut să zidească lîngă turn chilii ucenicilor lui spre odihnă, iar cuviosul voia mai bine să se zidească o biserică, în numele Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi să se aducă din Antiohia sfintele lui moaşte. Deci, împăratul a zidit îndată o biserică Sfîntului Simeon, în preajma turnului lui Daniil, în partea dinspre miazănoapte; apoi a făcut case de străini lîngă biserică şi a adus cinstitele moaşte ale Sfîntului Simeon, cu multă cinste, după dorinţa Cuviosului Daniil. De acest lucru foarte mult s-a bucurat sfîntul şi a grăit către popor, învăţîndu-l. Cuviosul era fără de răutate, făcînd bine celor ce-l urmau pe el.

Un om eretic cu limbă hulitoare grăia de rău pe sfînt, despre care auzind poporul mustra pe grăitorul de rău. Iar ereticul, scoţînd din sînul său peşte fript, arăta poporului, zicînd: „De acesta mănîncă pustnicul vostru”. După aceasta, mîncînd din peştele acela şi dînd femeii sale şi copiilor, îndată a năvălit diavolul asupra lor şi-i muncea pe dînşii. Apoi fiind aduşi la cuvios, i-a vindecat cu rugăciunile sale, nu numai de muncire ci şi de diavolul relei credinţe, cel mai cumplit, nepomenind răul, nici răsplătind cu dojană pentru defăimare. Aceia, mulţumindu-i de atîta facere de bine arătată lor de părintele cel fără de răutate, au făcut chipul lui din argint; iar pe dînşii s-au închipuit acolo, căzuţi la picioarele lui şi şi-au scris numele lor; apoi au pus chipul acela în biserica Sfîntului Mihail, Arhanghelul puterilor celor cereşti.

Pe lîngă nerăutatea sa, Cuviosul Daniil avea şi dar mare pe buzele sale, încît se umileau cei ce auzeau cuvintele sale şi mulţi se foloseau şi îşi îndreptau viaţa.

La curtea împăratului se afla un ostaş vestit, cu numele Edran, cu neamul din Galatia, voinic cu trupul şi viteaz în războaie. Acesta, dacă a venit şi a auzit cuvintele cele folositoare de suflet ale fericitului Daniil, îndată s-a umilit şi, lepădîndu-se de lume, s-a alăturat ucenicilor cuviosului, împreună cu încă alţi doi tovarăşi ai săi. De acest lucru auzind împăratul, i-a fost jale de acel ostaş viteaz şi a trimis după el, sfătuindu-l să se întoarcă la dînsul în palatul împărătesc. Dar el n-a luat în seamă chemarea cea împărătească şi zicea: Ce folos va fi mie, de voi dobîndi toată lumea şi sufletul îmi voi pierde? Şi îmbrăcîndu-se în rasa călugărească prin mîinile cuviosului, rîvnea înfrînării lui. Căci gusta numai atîta hrană şi băutură, încît să nu moară de foame firea cea trupească; încă şi somn foarte puţin primea, stînd şi rezemîndu-se pe subţiori de o frînghie întinsă. De aceea el era iubit împăratului pentru faptele lui cele bune şi-l cerceta adesea împăratul, cînd venea la Cuviosul Daniil. Vieţuind astfel vreme îndelungată, s-a odihnit cu pace şi era numele lui Tit, din rînduiala călugărească. După dînsul şi sluga lui, anume Anatolie, asemenea viaţă a avut.

În acea vreme împăratul Leon a dat pe fiica sa, Adriana, întru însoţire lui Zenon Isaurul şi l-a trimis cu oaste împotriva barbarilor care băteau Tracia. Zenon a mers mai întîi la Cuviosul Daniil Stîlpnicul, care i-a spus mai înainte ce are să i se întîmple: că se va întoarce fără vătămare de la război şi, că, după socrul său, Leon, va primi el sceptrul împărăţiei, dar, din zavistia celor ai săi, va fi izgonit din împărăţie şi, după o vreme, iarăşi se va întoarce la împărăţie. Toate acestea s-au împlinit la vremea lor.

După Leon, luînd Zenon împărăţia şi împărăţind trei ani, s-a sculat asupra lui Vasilisc, fratele Verinei, femeia împăratului Leon, care murise. Acela, izgonind pe Zenon, a luat împărăţia grecească, iar Eutihian, fiind eretic, a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădînd soborul cel din Calcedon şi semănănd învăţăturile cele ereticeşti. Atunci Acachie, patriarhul Constantinopolului, adunînd episcopii cei credincioşi, se împotriviră împăratului, cu temere totuşi, însă nimic n-au sporit. Deci au trimis pe cîţiva episcopi la Daniil, rugîndu-l cu lacrimi în ochi să se coboare din turn şi să vină la ei în cetate spre ajutorul Bisericii care este în luptă. Iar cuviosul, deşi nu voia, nicidecum a se coborî de la locul său, văzînd nevoia Bisericii şi fiind îndemnat cu glas dumnezeiesc de sus, s-a pogorît de pe turn şi a mers în cetate la patriarh şi la episcopii cei împreună cu dînsul, unde a fost întîmpinat de arhierei cu cinste, primindu-l cu o nespusă bucurie.

Auzind împăratul de venirea lui şi nevrînd a-l vedea pe dînsul, a ieşit din cetate şi a intrat într-un sat ce era aproape; iar cuviosul s-a dus după dînsul. Dar neputînd călători cu picioarele lui umflate şi pline de răni, a fost purtat de credincioşi.

S-a întîmplat pe cale un om lepros. Acela, văzînd pe cuvios, a început a se ruga ca să-l vindece. Deci, milostivindu-se spre dînsul, cuviosul a făcut rugăciune şi a poruncit celui lepros să se spele în mare, care era aproape. Iar acela, spălîndu-se, a ieşit curat şi sănătos. Îndată despre această minune a străbătut vestea pretutindeni şi s-a adunat popor mult, aducîndu-şi bolnavii; şi toţi luau tămăduire cu rugăciunile cuviosului.

Mulţimea, mergînd spre dînsul pentru minunile ce se făceau de el, s-a apropiat de palatul împărătesc, care era în satul acela. Acolo, un bărbat got, ivindu-se la o fereastră de sus şi văzînd-l pe sfînt că-l duc oamenii, a rîs şi a zis: „Iată vine un antipat nou (prefect)”. Acestea zicînd, îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci deodată a căzut de sus pe pămînt şi a murit. Iar împăratul, înştiinţîndu-se de venirea sfîntului, a poruncit să nu-l lase să intre. Atunci sfîntul s-a dus, scuturîndu-şi praful de pe picioarele sale. După aceasta, temîndu-se împăratul ca să nu pătimească ceva pentru necinstirea cuviosului, a trimis în urma lui, rugîndu-se să se întoarcă la dînsul. Iar el, nu numai că n-a ascultat de împărat, ci a proorocit despre pierderea lui, că degrabă se va lua de la dînsul împărăţia, zicînd: „Cel ce mînie pe Împăratul ceresc, îşi adună lui multe rele şi va avea mare mîhnire în ziua mîniei”. Aşa zicînd, s-a dus în calea sa. Iar cînd s-au întors trimişii care vesteau împăratului cuvintele cuviosului, a căzut deodată un stîlp al palatului, care a înfricoşat pe împărat şi pe cei ce erau cu el. Astfel, lucrul cel neînsufleţit, prin rînduiala lui Dumnezeu, mărturisea a fi adevărată proorocia cuviosului; iar prin căderea sa cea grabnică, adeverea căderea împăratului de la împărăţie.

Apoi, întorcîndu-se Cuviosul Daniil în cetate, a tămăduit pe doi tineri îndrăciţi şi pe o fiică a unei văduve. Pe un şarpe, ce se înfăşurase fără de veste pe picioarele lui, cu cuvîntul l-a trimis la locul său, nepătimind nimic de la dînsul. Iar în cetate, o femeie cinstită, anume Raida, fiind stearpă şi udînd cu lacrimi picioarele cuviosului, a cerut ca prin rugăciunile lui să se dezlege de nerodirea sa, iar el i-a proorocit că va naşte fiu şi chiar numele lui i l-a spus înainte, zicînd: „Vei naşte, femeie, un fiu şi vei chema numele lui Zenon”.

Împăratul a început a se gîndi cum s-ar fi putut împăca şi cum ar dobîndi iertare de la cuviosul, pentru că foarte mult îl înfricoşase căderea stîlpului din palatul său, în vremea aducerii la dînsul a cuvintelor lui Daniil. Deci, mai întîi prin oameni cinstiţi ruga pe sfînt, dar cu vicleşug, pentru că inima lui nu înceta a aduna fărădelege. După aceasta, singur venind şi căzînd la picioarele sfîntului, îşi ceru iertare. Iar cuviosul, văzînd cu ochii cei sufleteşti socoteala lui cea rea, a mustrat vicleşugul lui, zicînd către alţii: „Smerenia şi umilinţa aceasta este prefăcută, căci cu haina oii este acoperit năravul lupului şi degrabă veţi vedea ochiul lui Dumnezeu cel atoatevăzător şi mîna Lui cea atotputernică, care surpă pe cei puternici de pe scaune”. După aceasta s-a întors cuviosul la turnul său. Apoi, trecînd puţină vreme, Vasilisc a fost izgonit de la împărăţie, după proorocirea cuviosului. Iar Zenon, iarăşi luînd sceptrul, a venit împreună cu împărăteasa să se închine sfîntului, văzînd împlinirea proorociei lui.

În toată vremea vieţii sale cuviosul n-a ieşit din turn şi făcea multe minuni, dar fiind cu cuget smerit şi fugind de slava omenească, nu socotea că faptele sale cele bune au puterea facerii de minuni, ci rugăciunile Cuviosului Simeon, căci pe bolnavii care veneau la dînsul, îi trimitea în biserica Sfîntului Simeon, la sfintele lui moaşte. Un zlătar (argintar) şi-a adus pe fiul său olog din naştere, neputînd nici călca pe picioare, ci ca un şarpe se tîra pe pămînt. Pe acela trimiţîndu-l fericitul Daniil în biserica Cuviosului Simeon, a poruncit să pună sfintele lui moaşte pe picioarele copilului olog. Acestea făcîndu-se, a sărit ologul ca cerbul şi a alergat la turnul lui Daniil, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu.

Un bărbat oarecare, venind dinspre Răsărit, a căzut între tîlhari, pe care îl bătură foarte rău, încît îi sfărîmaseră genunchii. Apoi, luîndu-i cele ce avea, s-au dus, lăsînd pe om abia viu. Nişte călători care treceau pe acolo, văzîndu-l foarte greu rănit de tîlhari, şi-au făcut milă de dînsul şi, luîndu-l, l-au dus în cetatea Anchira. Episcopul cetăţii aceleia, avînd multă purtare de grijă pentru el, a adus doctori iscusiţi şi l-a tămăduit de răni. Însă cel vindecat nu putea să umble pe picioare pentru că îi erau foarte sfărîmate şi, deşi se tămăduiseră rănile lui, totuşi nu avea putere a umbla. Atunci a rugat pe episcop să-l trimită la Cuviosul Daniil şi, fiind pus pe un cal, a fost dus la turnul doctorului fără de plată. Iar el, trimiţîndu-l la biserica Sfîntului Simeon şi poruncind să-l ungă cu untdelemn luat de la sfintele moaşte, l-a făcut deplin sănătos şi i s-au întărit picioarele şi gleznele, încît a putut iarăşi umbla, înălţînd mulţumire lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui, adică sfinţilor Simeon şi Daniil.

Un sutaş oarecare din Spania avea mare credinţă către cuviosul şi cînd se întîmpla a se îmbolnăvi cineva din casa lui, robi, rudenii, sau prieteni, îl trimitea la cuviosul cerînd tămăduire. Iar cînd se aducea scrisoarea de la cuviosul, o punea pe aceea peste cel bolnav şi îndată bolnavul primea tămăduire.

O oarecare femeie săracă, avînd un fiu de doisprezece ani, mut din naştere, l-a adus la cuviosul şi, lăsîndu-l lîngă turn, s-a dus. Iar cuviosul, văzînd pe copil, a poruncit ucenicilor ca să-l ia şi să rămînă cu dînşii. Ei, socotind că copilul era învăţat de maică-sa să nu vorbească prefăcîndu-se mut ca să cerşească, ca aşa mai cu înlesnire să se hrănească, multe necazuri îi făceau, înfricoşîndu-l şi bătîndu-l ca să vorbească. Uneori cînd dormea, îl înţepau cu ţepi sau îl loveau cu o nuia ghimpoasă, ca deşteptîndu-se deodată să vorbească. Iar după ce l-au cunoscut cu adevărat că nu vorbeşte, au spus sfîntului. Atunci el a poruncit să ungă limba mutului cu untdelemn sfinţit. Fiind într-o zi de Duminică, în vremea Sfintei Liturghii, cînd începu diaconul a citi Sfînta Evanghelie şi poporul după obicei cînta „Slavă Ţie, Doamne”, a cîntat şi copilul, vorbind limpede şi cu mare glas: „Slavă Ţie, Doamne”. Din acea vreme a vorbit bine.

Ajungînd cuviosul la adînci bătrîneţi, s-a apropiat către fericitul său sfîrşit, pe care mai înainte văzîndu-l a spus ucenicilor săi şi le-a scris acest aşezămînt: „Fiilor şi fraţilor, căci aşa îmi sînteţi voi, întîi căci v-am născut duhovniceşte, iar al doilea căci Dumnezeu ne este Părintele cel de obşte, eu mă duc către Părintele cel de obşte. Însă nu vă voi lăsa săraci, iubiţii mei, pe voi care plîngeţi pentru lipsirea părintelui; ci vă las în purtarea de grijă a Părintelui nostru, Cel care şi pe voi şi pe mine ne-a făcut. Deci, Acela care pe toate le-a făcut cu pricepere şi cu înţelepciune, apoi a plecat picioarele şi a coborît pe pămînt, a murit pentru noi şi a înviat; Acela va fi cu voi ca un Preaînţelept, apărîndu-vă de cel viclean şi, ca un Domn, păzindu-vă cu a Sa voie; iar ca un Părinte chemîndu-vă, dacă cîndva vă veţi abate, către buna Sa îndurare, vă va întinde vouă duhovniceştile Sale braţe. Căci precum S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, să vă unească între voi unul cu altul într-un cuget şi să vă facă ca să fiţi uniţi cu Părintele. Urmaţi smerenia, slujiţi altora, iubiţi primirea de străini, postul, privegherea, sărăcia şi cea mai dintîi şi mai mare poruncă, adică dragostea. Pe acelea care sînt cuviincioase drepteicredinţe, să le ţineţi drept, de pleava ereticească păzindu-vă, de maica voastră, adică de Sfînta Biserică, nicidecum să nu vă despărţiţi. Dacă toate acestea le veţi face, veţi fi desăvîrşiţi întru faptele cele bune”.

Astfel de aşezămînt scriind cuviosul părinte fiilor săi, a poruncit să-l citească înaintea lor, care plîngeau pentru despărţirea lui. Iar mai înainte cu trei zile de sfînta lui mutare, în miezul nopţii, precum s-au învrednicit a vedea oarecare din ucenicii săi au venit să-l cerceteze toţi sfinţii cei din veac, proorocii, apostolii, mucenicii şi toate cetele sfinţilor, întru lumină şi slavă cerească şi, sărutîndu-l cu dragoste, îi porunceau să săvîrşească dumnezeiasca Taină. Sosind ziua dezlegării lui de trup, a venit patriarhul Eftimie – care a fost după Acachie – cu tot clerul său. Iar temătoarea de Dumnezeu femeia Raida, a cărei sterpiciune s-a dezlegat prin rugăciunile sfîntului, pregătea toate cele pentru cinstita înmormîntare a cuviosului.

În acea vreme s-a întîmplat acolo un om îndrăcit, care stînd lîngă turn, adeverea că vede mulţi îngeri şi sfinţi, venind din cer către cuviosul, ba chiar îi numea pe sfinţii pe care îi vedea. Iar cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Daniil, bucurîndu-se pentru ieşirea sa din viaţa aceasta, şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, fiind plin de zile, vieţuind optzeci de ani şi trei luni. Părul capului său era des şi despărţit în două, de patru palme de lung; asemenea şi barba îi era lungă şi despărţită în două. După ieşirea lui din viaţă, omul cel îndrăcit s-a slobozit de muncirea diavolească. Săvîrşindu-se sfîntul, s-au arătat din cer peste turn trei Cruci de stele care luminau cu nespusă podoabă, strălucind ca soarele. Acestea s-au văzut pînă ce s-a îngropat sfîntul său trup, acolo, lîngă turnul lui. Apoi au fost puse împreună cu el şi moaştele celor trei sfinţi tineri din Babilon: Anania, Azaria şi Misail; căci aşa poruncise cuviosul cînd era gata să moară, ca să nu se dea cinste moaştelor lui de către poporul care va veni la închinăciune, ci moaştelor celor trei sfinţi tineri. Căci cel ce era smerit în viaţă, s-a arătat smerit şi după moarte, fugind de slava omenească. Dar Dumnezeu, Care l-a preamărit pe pămînt înaintea oamenilor cu minuni, îl preamăreşte şi în ceruri înaintea îngerilor Săi, Cel ce Însuşi este slăvit de toată făptura în veci. Amin.