Sfinţii Apusului

0
977
Sfinţii Apusului

    Poate că în nimic altceva nu se cunoaşte mai bine adevărata Ortodoxie, decât în dragostea faţă de sfinţi. Părintele Mihail Pomazanski chiar spunea că aceasta este trăsătura care deosebeşte hotărâtor dreapta credinţă de toate celelalte credinţe şi învăţături. „Comuniunea cu Biserica cerească,” scria el, „este superioritatea noastră, dreptul nostru de întâi născut, slava noastră [a ortodocşilor].” Astfel, Biserica s-a îngrijit din totdeauna să-şi cinstească sfinţii, bine ştiind că ei, prin rugăciunile şi mijlocirea lor, ne povăţuiesc şi ne păzesc neîncetat paşii spre mântuire. De aceea, încă de la început au fost adunate mărturii despre faptele şi cuvintele sfinţilor, alcătuindu-se totodată şi vieţile lor, pentru a aduce folos şi întărire celor ce încă se luptă cu ispitele vieţii acesteia. Părintele Iustin Popovici, marele teolog sârb al veacului trecut, spunea despre aceasta: „Sfinţii sunt creştini desăvârşiţi fiindcă ei au fost sfinţiţi în cea mai înaltă măsură prin nevoinţele sfintei credinţe în Domnul Hristos Cel înviat şi pururea fiitor, iar moartea nu are nici o putere asupra lor. Viaţa lor este cu totul ascunsă în Domnul Hristos, iar pentru acest motiv, viaţa lor este întru totul viaţa lui Hristos; gândirea lor este în întregime gândirea lui Hristos, iar felul lor de percepere este cel al lui Hristos. […] De aceea Vieţile sfinţilor nu reprezintă nimic altceva decât viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, repetată în cazul fiecărui sfânt într-o măsură mai mare sau mai mică, sub un chip sau altul.”şi astfel, prin cinstirea pe care noi o aducem sfinţilor, noi Îl cinstim de fapt pe Mântuitorul Hristos, Cel Ce S-a preaslăvit în ei şi ni i-a dat ca pururi ajutători în toate greutăţile şi neputinţele noastre.

Şi această cinstire adusă sfinţilor nu este cu nimic îngrădită de timp sau de loc. Într-adevăr, toţi sfinţii, fie că au trăit în urmă cu mai multe mii de ani, fie că au trăit în vremurile noastre, fie că au trăit la miazănoapte, fie la miazăzi, fie că au trăit la apus, fie la răsărit, toţi au fost însufleţiţi şi povăţuiţi de Acelaşi Duh Sfânt, Duhul Adevărului, Care i-a unit pe toţi întreolaltă într-un chip desăvârşit şi cu neputinţă de înfăţişat în cuvinte. Iar acest lucru poate fi uşor simţit de orice creştin ortodox care citeşte cu credinţă şi cu dragoste vieţile şi cuvintele plăcuţilor lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, puţini dintre sfinţii Bisericii sunt cunoscuţi şi cinstiţi. Ceilalţi, cei mai mulţi dintre ei, au dus o viaţă cu totul ascunsă de ochii oamenilor, rămânând astfel ştiuţi doar de bunătatea lui Dumnezeu. Apoi, dintre acei sfinţi al căror nume îl ştim, puţini au vieţi scrise sau slujbe alcătuite. Pe lângă aceasta, cercetând sinaxarele şi culegerile de vieţi de sfinţi, putem vedea că doar puţini dintre plăcuţii lui Dumnezeu sunt cinstiţi pretutindeni. Astfel, sfinţi precum Sfântul Nicolae, sau Sfântul Gheorghe, sau Sfântul Dimitrie, sunt cunoscuţi şi iubiţi de către toţi credincioşii ortodocşi din toată lumea. Mulţi alţii însă, cete nenumărate de sfinţi şi cuvioşi, sunt cunoscuţi doar în locurile în care s-au proslăvit sau în care odihnesc trupurile lor. De pildă, puţini dintre noii mucenici greci, care au pătimit sub jugul turcesc, sunt cunoscuţi în Rusia sau în alte părţi, după cum puţini dintre cuvioşii nordului îndepărtat al Rusiei sunt cunoscuţi în Grecia. Apoi, tot la fel, sfinţii care au strălucit pe pământul ţării noastre sunt aproape cu totul necunoscuţi, atât în Rusia, cât şi în Grecia. Însă aceasta câtuşi de puţin nu înseamnă că acei sfinţi cunoscuţi doar în anumite locuri, nu sunt sfinţi ai Bisericii de pretutindeni. Dimpotrivă, dacă un om al lui Dumnezeu este cinstit ca sfânt într-o Biserică locală, oricât de neînsemnată ar fi ea, el prin chiar aceasta este socotit sfânt în toate Bisericile ortodoxe surori din întreaga lume. Aceasta, pentru că toţi sfinţii, cunoscuţi sau necunoscuţi, sunt locuitori ai patriei celei unice a creştinilor, patria cea cerească, Împărăţia lui Dumnezeu.
Tot astfel stau lucrurile şi cu sfinţii care au strălucit în apusul Europei în vremea când acesta era parte a Bisericii celei una şi nedespărţite. Deşi mulţimi nenumărate de oameni ai lui Dumnezeu s-au proslăvit ca sfinţi în Apus în această perioadă, în Răsărit au ajuns să fie cunoscuţi şi cinstiţi doar cei mai mari şi mai însemnaţi dintre ei, ale căror nume au fost din totdeauna înscrise în calendarele şi în sinaxarele ortodoxe. De pildă, orice credincios ortodox se închină cu dragoste unor mucenici precum Sfântul Sebastian, Sfânta Sofia, Sfânta Tatiana, Sfânta Anastasia; sau unor ierarhi precum Sfântul Silvestru, Sfântul Irineu, Sfântul Ciprian, Sfântul Ambrozie; sau unor părinţi cuvioşi precum Sfântul Ioan Casian, Sfântul Benedict sau Sfântul Martin. Pe lângă aceştia, însă, mulţi alţi sfinţi ai Apusului sunt cunoscuţi şi cinstiţi, după cum arătam pentru sfinţii Greciei şi ai Rusiei, doar în locurile în care au trăit şi care sunt legate de pomenirea lor.
Dar rânduiala lui Dumnezeu a făcut ca în vremurile noastre, prin plecarea atâtor ortodocşi în părţile din Apus, aceşti sfinţi să ajungă la cunoştinţa Bisericii, care găsind în ei mijlocitori înaintea tronului lui Dumnezeu şi ajutători în toate neputinţele, a început să-şi îndemne fii să le aducă cinstire şi rugăciuni. De aceea, Sfântul Ioan Maximovici, un mare episcop ortodox al Apusului, spunea: „A trebuit să le atragem atenţia locuitorilor de azi ai meleagurilor pe care aceştia [sfinţii Apusului] s-au nevoit şi unde odihnesc rămăşiţele sfintelor lor moaşte – să le atragem atenţia asupra nepreţuitelor comori duhovniceşti [pe care le au] şi să chemăm turma dreptcredincioasă să-i cinstească. Apusul e plin de astfel de mucenici.”
Cine sunt, aşadar, aceşti sfinţi ai Apusului pe care avem datoria să-i cinstim? Sunt toţi acei plăcuţi ai lui Dumnezeu care au trăit în apusul Europei în perioada când acesta se afla în unire cu Biserica Ortodoxă şi mărturisea credinţa cea dreaptă. Într-adevăr, vreme de o mie de ani, apusul şi răsăritul6au fost unite în aceeaşi Biserică şi aceeaşi mărturisire de credinţă. Vorbind despre aceasta, părintele Cleopa, marele duhovnic român al veacului trecut, spunea: „Sfântul Leon, papa Romei, Sfântul Grigorie al Romei, Sfântul Urban, sunt toţi sfinţi, în calendar, că nu erau atunci catolici, eram o singură Biserică, până la 1054 nu existau catolici sau protestanţi, toţi eram ortodocşi.”Din pricina aceasta, părintele Andrew Phillips dădea creştinătăţii apusene din primul mileniu creştin numele de „Ortodoxie latină.” Prin aceasta, el înţelegea acea parte a Europei care s-a aflat sub ascultarea Patriarhiei Ortodoxe a Romei, Patriarhia Apusului, şi care a folosit limba latină drept limbă liturgică şi deoarece cei mai mulţi dintre sfinţii Apusului, dintre sfinţii „Ortodoxiei latine”, sunt aproape cu desăvârşire necunoscuţi în rândul credincioşilor ortodocşi din Răsărit, şi cu atât mai puţin cinstiţi ca sfinţi ai lui Dumnezeu, ne vom strădui să facem măcar o scurtă prezentare istorică a câtorva dintre cei mai însemnaţi şi mai cunoscuţi dintre ei. Vom încerca de asemenea să arătăm că această cinstire a sfinţilor Apusului nu este câtuşi de puţin un lucru nou, ci că, dimpotrivă, ei au fost din totdeauna cinstiţi în Biserică, lucrul nou fiind doar acela că noi cunoaştem acum mult mai mulţi dintre aceşti sfinţi care s-au proslăvit în Apus.
Apostolii şi mucenicii (50-300 d. Hr.)
1. După cum se ştie, cei dintâi care au adus credinţa creştină în apusul Europei au fost chiar Sfinţii Apostoli. Prin propovăduirea lor, aceştia au aşezat Bisericii lui Hristos din acele părţi o temelie deosebit de puternică, temelie pe care, mai târziu, toţi ceilalţi sfinţi şi-au zidit lucrarea de încreştinare a întregului Apus. Astfel, cei dintâi pe care îi vom pomeni ca părinţi ai Apusului sunt chiar Mai-marii Apostolilor, Sfinţii Petru şi Pavel (†64 şi 67 d. Hr.), care au întemeiat prima Biserică din Apus, în Roma păgână, pecetluindu-şi propovăduirea cu propriul lor sânge, în vremea împăratului Nero. Dar nu numai Sfinţii Petru şi Pavel şi-au legat numele de aducerea Apusului la credinţă. Astfel, se spune despreS f â n t u l Apostol Iacov cel Mare (†44 d. Hr.), fiul lui Zevedeu, că a propovăduit Evanghelia până în Spania. Moaştele lui se află astăzi la Santiago10de Compostella, cel mai însemnat loc de pelerinaj din Apus după Roma. Apoi, despreS f â n t u l Apostol Simon Zelotul se spune că a propovăduit în Britania, alături de el lucrând şi Sfântul Aristobul, unul dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, care a fost şi cel dintâi episcop al Britaniei.
2. În toate locurile în care au propovăduit, Sfinţii Apostoli s-au îngrijit să lase ucenici vrednici, care să ducă mai departe munca pe care Mântuitorul le-o încredinţase lor. Cu nimic mai prejos decât părinţii lor, aceşti adevăraţi bărbaţi apostolici au întărit lucrarea înaintaşilor, desăvârşind întemeierea credinţei creştine în Apus. Astfel, mai întâi îl avem pe Sfântul Clement (†101 d. Hr.), ucenicul Sfântului Apostol Petru, care a fost unul dintre cei dintâi episcopi ai Romei, şi de la care ni s-a păstrat o foarte frumoasă scrisoare către Corinteni. Apoi, un alt părinte a cărui amintire este legată de părţile apusene a fost Sfântul Ignatie Teoforul , care a fost hirotonit episcop al Antiohiei de către Sfântul Apostol Petru. În anul 107, când deja era foarte bătrân, Sfântul Ignatie a fost prins şi dus la Roma, unde a murit ca mucenic al lui Hristos, fiind sfâşiat de lei în cadrul serbărilor pe care Împăratul Traian le-a organizat cu prilejul cuceririi Daciei. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (~100-165 d. Hr.) este de asemenea legat de începuturile
credinţei creştine în Apus. Născut în apropiere de Sichem, în Samaria, el a fost botezat în peninsula Asia Mică, poate la Efes, unde şi-a desăvârşit învăţătura. De aici a plecat în Roma, unde şi-a scris mare parte din scrierile sale, iar apoi a fost omorât pentru Hristos prin uneltirile păgânilor pe care îi ataca în lucrările lui. Tot un astfel de mare bărbat apostolic a fost şi Sfântul Irineu al Lyonului (~130-202 d. Hr.). Grec de neam, din Asia Mică, Sfântul Irineu a fost ucenicul Sfântului Policarp al Smirnei, care la rândul lui fusese ucenicul Sfântului Apostol Ioan Teologul. De tânăr Sfântul Irineu a ajuns la Lyon, în Galia (Franţa de astăzi), unde i-a urmat în scaunul episcopal Sfântului Fotin, un alt grec, care fusese omorât împreună cu mulţi alţi creştini în marea prigoană de la Lyon din anul 177. După ce a apărat o viaţă întreagă credinţa creştină de erezii şi de păgâni, ajungând astfel un mare Părinte al Bisericii, Sfântul Irineu a pătimit şi el moarte de mucenic în jurul anului 202 d. Hr.
3. După cum lesne putem vedea, toţi aceşti părinţi apostolici şi-au desăvârşit lucrarea vărsându-şi sângele pentru Hristos. Într-adevăr, după cum vestise Însuşi Mântuitorul, credinţa creştină a fost încă de la începuturile ei aspru prigonită. Vreme de aproape 300 de ani, împăraţii păgâni ai Romei au dus un război neînduplecat împotriva ucenicilor lui Hristos, omorând dintre ei mulţimi nenumărate. Foarte mulţi dintre aceştia au pătimit şi în apusul Europei, mai ales la Roma, capitala imperiului. Cei mai însemnaţi dintre ei au fost cinstiţi din totdeauna în întreaga Biserică, atât în apus cât şi în răsărit. Astfel, sfinte precum Sfânta Sofia Sfânta Sofia, cu cele trei fiice ale ei (†137 d. Hr.),S f â n t a Tatiana, Sfânta Cecilia (†230 d. Hr.), ,S f â n t a A n a s t a s i a (†253 d. Hr.) sau Sfânta Agnia (†305 d. Hr.), care toate au pătimit în Roma, sunt cunoscute şi iubite de către toţi credincioşii ortodocşi. Tot la fel sunt şi celelalte sfinte mari care au pătimit în Apus, cum ar fi S f â n t a Agata din Catania sau Sfânta Lucia din Siracuza (†304 d. Hr.). Dintre bărbaţii care şi-au vărsat sângele pentru Hristos în această perioadă, nu putem să nu-i pomenim pe Sfântul Lavrentie (†258 d. Hr.), arhidiaconul din Roma, pe Sfântul Sebastian (†288 d. Hr.), născut în Galia şi omorât pentru Hristos tot în Roma, pe Sfântul Sfântul Valentin (†269 d. Hr.), făcător de minuni şi episcop de Terni sau pe Sfântul Ianuarie (†304 d. Hr.), episcop de Benevento. şi aceştia, asemenea muceniţelor, stau la loc de cinste în calendarele şi sinaxarele Bisericii noastre.
După cum aminteam mai înainte, şi partea de apus a nordului Africii a rodit mulţimi întregi de mucenici şi mărturisitori ai credinţei. Poate cel mai însemnat dintre ei a fost Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei (200-258 d. Hr.), unul dintre marii Părinţi ai Bisericii, căruia i s-a tăiat capul pentru Hristos în timpul împăratului Valerian. Apoi, tot din nordul Africii, nu putem să nu pomenim pe două muceniţe foarte iubite în Răsărit, anume pe Sfintele Perpetua şi Felicita care au pătimit împreună cu mulţi alţi creştini tot în Cartagina, în anul 203 d. Hr. Pe lângă aceşti mucenici cunoscuţi în toată lumea, au mai fost în Apus şi alţi pătimitori pentru Hristos, nu mai puţin însemnaţi, al căror nume este însă mai puţin cunoscut în Răsărit. Astfel, trebuie să-l pomenim mai întâi pe Sfântul Mavrichie (†288 d. Hr.), care a murit pentru Hristos în pământul Elveţiei de astăzi, la Agaunum, împreună cu legiunea pe care o conducea, deoarece ostaşii, fiind toţi creştini, nu au vrut să jertfească idolilor. Apoi, în Spania a fost foarte cinstit Sfântul Vichentie (†304 d. Hr.), diaconul şi ucenicul S f â n t u l u i Sfântului Valerie (†315 d. Hr.), episcop de Saragossa. Sfântul Vichentie a fost prins în timpul prigoanei lui Diocleţian şi dus în oraşul Valencia, unde a fost răstignit şi ars de viu pentru Hristos. Tot în timpul prigoanei lui Diocleţian a pătimit un alt mare mucenic al Apusului, S f â n t u l A l b a n (†304 d. Hr.), care este socotit întâiul mucenic al Britaniei. Apoi, în Germania este foarte cunoscută Sfânta Ursula , care a fost omorâtă împreună cu mai multe fecioare de către hunii păgâni în oraşul Cologne (Köln), cândva în veacul al IV-lea d. Hr.
Mărturisitorii şi cuvioşii (300-550 d. Hr.)
Această primă perioadă de prigoane şi de pătimiri din viaţa Bisericii s-a sfârşit odată cu încoronarea, la York, în Britania, a sfântului împărat Constantin cel Mare, cel dintâi împărat roman creştin. Acesta a fost atât de însufleţit de dragoste pentru credinţa creştină, încât nu numai că i-a dat acesteia libertate deplină, ci a hotărât să aşeze imperiului roman o nouă capitală, una care să nu fie pătată, precum Roma, de întunericul păgânătăţii. De aceea, el a întemeiat la graniţa dintre Europa şi Asia o Nouă Romă, oraşul care mai târziu avea să-i poarte numele, Constantinopolul. Odată cu această schimbare în cârmuirea imperiului, care încet-încet avea să devină creştin, lucrurile s-au schimbat cu desăvârşire şi pentru Biserică, în viaţa ei începând o nouă perioadă, cea a mărturisitorilor şi a călugărilor.
1. Astfel, ferită prin câştigarea libertăţii de încercările venite din afară, Biserica a început să fie luptată din lăuntrul ei. Este vorba despre ereticii şi păstorii mincinoşi, care în veacul al patrulea şi în cele următoare au dus un război neîmpăcat împotriva dreptei credinţe. De aceea, atât în răsărit cât şi în apus s-au ridicat bărbaţi luminaţi de Dumnezeu, care de multe ori cu preţul vieţii au apărat adevărul de toţi cei ce-i stăteau împotrivă. Pentru a răspunde celei dintâi mari erezii apărute, cea a lui Arie, aceşti bărbaţi sfinţi au întrunit primul Sinod ecumenic de la Niceea, în anul 325 d. Hr. Acesta şi-a deschis adunările avându-l la cârmă pe Sfântul Osie (256-358 d. Hr.), episcopul de Cordoba (Spania), care a fost cel dintâi mare apărător al Ortodoxiei în Apus. Lui i-au urmat mulţi alţii, printre cei mai însemnaţi fiind Ilarie de Poitiers (315-368 d. Hr.), care a fost numit „Atanasie al Apusului.” Om foarte învăţat şi episcop al oraşului Poitiers, Ilarie a fost prigonit pentru credinţa sa ortodoxă, ajungând chiar să fie scos din scaun şi surghiunit în Asia Mică, din pricină că îi luase apărarea Sfântului Atanasie cel Mare. După ce a învăţat bine limba greacă şi limba siriană, Sfântul Ilarie s-a întors la Poitiers, ajungând un mărturisitor neînfricat al Ortodoxiei şi un cunoscut Părinte al Bisericii. Apoi, nu putem să nu-l pomenim pe un alt mare părinte al Apusului, cinstit din totdeauna în Răsărit,
Sfântul Ambrozie al Milanului (339-397 d. Hr.). Născut în familia prefectului Galiei, Sfântul Ambrozie a primit de mic o învăţătură foarte temeinică, ajungând să cunoască desăvârşit atât limba latină cât şi limba greacă. Prieten bun al Sfântului Vasile cel Mare, Ambrozie a fost ales episcop al oraşului Milan, unde a apărat cu statornicie dreapta credinţă împotriva tuturor atacurilor arienilor. Cuvântările sale atrăgeau mulţimi nenumărate de oameni, care veneau din întregul imperiu pentru a se adăpa din înţelepciunea lui. Printre aceşti oameni s-a aflat şi un alt cunoscut sfânt al Apusului, Fericitul Augustin (354-430 d. Hr.), care se trăgea din Africa de Nord. Prin rugăciunile sfintei sale mame,M o n i c a (332-387 d. Hr.), Augustin a fost pătruns de cuvintele Sfântului Ambrozie şi a primit din mâinile lui botezul creştin. Întorcându-se în ţara sa, a ajuns episcop la Hipona, şi a început să lupte cu dârzenie pentru dreapta credinţă, scriind nenumărate cărţi în apărarea ei. Îl vom pomeni tot aici şi pe Fericitul Ieronim (341-420 d. Hr.), cel mai însemnat traducător al Sfintei Scripturi în limba latină. Născut la Stridon în Dalmaţia, Ieronim şi-a desăvârşit învăţătura la Roma. De aici a făcut mai multe călătorii prin întregul imperiu, ajungând până la urmă în Răsărit, în Palestina, unde a trăit ca pustnic. După ce a fost hirotonit preot la Roma, sfântul s-a retras la o mănăstire din Betleem, unde şi-a petrecut restul vieţii traducând şi tâlcuind din Sfânta Scriptură.
În această perioadă de mari frământări şi nelinişti, papii Romei au dus o luptă neîmpăcată pentru dreapta credinţă. Dintre aceştia, cel mai însemnat a fost Sfântul Leon cel Mare (†460 d. Hr.), al cărui cunoscut „Tomos” a stat la temelia mărturisirii ortodoxe de credinţă de la cel de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451 d. Hr.). Învăţătura Sfântului Leon despre cele două firi ale Mântuitorului, unite într-o singură Persoană, a fost recunoscută de Părinţii de la Sinod ca fiind învăţătura Bisericii înseşi. Tot Sfântul Leon este cunoscut pentru întâlnirea pe care a avut-o la porţile Romei cu fiorosul rege hun Attila, întâlnire prin care episcopul a izbutit să scape Roma de distrugerea păgânilor. Un alt papă mărturisitor cunoscut în Răsărit, care a trăit însă mai târziu, a fost Sfântul Martin I al Romei Sfântul Martin I al Romei, care a luptat, alături de Sfântul Maxim Mărturisitorul, împotriva ereziei monotelite. Pentru mărturisirea sa neînduplecată a credinţei ortodoxe, Sfântul Martin a fost surghiunit, în anul 653 d. Hr., în insula Naxos, iar apoi, un an mai târziu, a fost condamnat la moarte şi dus în Cherson, în peninsula Crimeea, unde în scurt timp a murit prin înfometare.
2. Cealaltă trăsătură hotărâtoare a celei de-a doua perioade din viaţa Bisericii a fost apariţia vieţii călugăreşti. Într-adevăr, după ce Biserica şi-a dobândit libertatea, cei mai aleşi fii ai ei, care înainte, aprinşi de râvnă, îşi vărsaseră sângele pentru Hristos, s-au retras acum în pustietăţi şi în singurătate. Aceasta au făcut-o pentru a putea să-şi răstignească poftele trupului şi pentru a putea pătimi aşa numita mucenicie albă, în care nu doar o dată, ci de nenumărate ori, zi de zi, întreaga viaţă, ei îşi vărsau în chip nevăzut sângele pentru Hristos, prin înfrânare şi nevoinţă. După cum se ştie, leagănul vieţii călugăreşti a fost Egiptul, unde au strălucit cei dintâi mari părinţi cuvioşi. Viaţa întemeiată de aceştia s-a răspândit în scurtă vreme în întreaga lume creştină, ajungând foarte repede şi în Apus, unde au strălucit părinţi întru nimic mai prejos marilor părinţi ai Răsăritului. Primul dintre aceştia, şi cel mai însemnat dintre ei, a fost, fără doar şi poate, Sfântul
Martin din Tours (316-397 d. Hr.), socotit astăzi părintele şi ocrotitorul Apusului. Născut în Panonia (Ungaria de astăzi), Sfântul Martin a intrat de tânăr în armata romană, însă în timp ce se afla în oraşul Amiens (Galia) a hotărât să se boteze şi să părăsească lumea. După ce a petrecut mai mulţi ani ca ucenic al Sfântului Ilarie de Poitiers, Martin s-a retras în pustie, trăind acolo în aspră nevoinţă şi înfrânare. Fiind ales episcop al oraşului Tours, a întemeiat mai multe mănăstiri şi a aşezat în ele viaţă de obşte. Prin înţelepciunea şi prin nenumăratele sale minuni, sfântul a strălucit în întreaga Galie, ajungând unul dintre cei mai iubiţi sfinţi din Apus. Un ucenic al lui a fost Sfântul Ninian Sfântul Ninian (†432 d. Hr.), de neam britan, care este socotit cel dintâi apostol al Scoţiei. Acesta a propovăduit picţilor păgâni şi a întemeiat în nordul Britaniei mai multe mănăstiri, dintre care una închinată chiar Sfântului Martin.
Un alt mare începător al vieţii călugăreşti în Apus a fost Sfântul Ioan Casian (360-433 d. Hr.). Născut în părţile Dobrogei, în ţara noastră, Sfântul Ioan a fost călugărit de tânăr şi a plecat în pustiul Egiptului, unde pe atunci străluceau marii Părinţi ai deşertului. Împreună cu prietenul său,G h e r m a n , Sfântul Ioan a adunat cu înţelepciune sfaturi de la fiecare părinte, deprinzând toată adâncimea vieţii călugăreşti. Apoi, fiind hirotonit diacon la Constantinopol de către Sfântul Ioan Gură de Aur, a plecat în Apus, unde a întemeiat, la Marsilia (în sudul Galiei), două mănăstiri, una de bărbaţi şi una de femei. Aici, sfântul şi-a scris Convorbirile şi Aşezămintele sale, care au ajuns cărţi de căpătâi pentru toţi călugării din Apus (şi nu numai). Însemnătatea cea mare a Sfântului Ioan Casian stă însă mai ales în faptul că el a adus în Apus călugăria părinţilor egipteni, potrivind-o totodată felului de a fi al latinilor. Învăţătura sa a avut o înrâurire deosebită asupra creştinătăţii apusene, şi prin el, după cum vom vedea în cele ce urmează, viaţa călugărească s-a răspândit în întregul Apus. Astfel, Sfântul Ioan Casian a avut sub povăţuire şi mănăstirea pe care Sfântul Honorat (350-429 d. Hr.), viitorul episcop de Arles, a întemeiat-o pe sălbatica insulă Lerins, insulă aflată în apropiere de Marsilia. Prin această mănăstire, sudul Galiei avea să ajungă în scurtă vreme Egiptul Apusului, deoarece de la Lerins s-au ridicat mulţimi întregi de călugări şi de episcopi sfinţi, toţi crescuţi în duhul nevoinţei şi călugăriei egiptene, care apoi s-au răspândit pretutindeni în Apus. Despre viaţa acestor mari părinţi ai „Tebaidei Galiei”, şi despre alţii care le-au urmat, avea să scrie în veacul următor Sfântul Grigorie din Tours (540-594 d. Hr.), de la care ni s-a păstrat şi o foarte frumoasă istorie a francilor . Cu toate acestea, noi vom zăbovi pe scurt doar asupra S f â n t u l u i Vichentie de Lerins (†445 d. Hr.), un ucenic apropiat al Sfântului Ioan Casian, care a apărat cu putere învăţătura ortodoxă despre împreună-lucrarea harului dumnezeiesc şi a voinţei libere a omului. Sfântul Vichentie este cunoscut mai ales pentru cartea sa numită „Commonitorium”, în care el arăta că învăţături ale Bisericii sunt doar acelea care au fost crezute „pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi.”
În timp ce în părţile de sud ale Galiei începea această mare înflorire a vieţii călugăreşti, în Galia de nord a strălucit un alt mare părinte al Apusului, Sfântul Gherman de Auxerre (380-448 d. Hr.). Născut într-una dintre cele mai bogate familii ale Galiei, sfântul a ajuns, prin minune dumnezeiască, episcop al oraşului Auxerre, unde a întemeiat şi o cunoscută mănăstire din care cârmuia treburile eparhiei sale. Fiind trimis în Britania pentru a stăvili răspândirea ereziei pelagiene, Sfântul Gherman a întâlnit într-un sat din apropierea Parisului o mică fetiţă, care mai târziu avea să ajungă una dintre cele mai iubite sfinte ale Apusului. Este vorba de Sfânta Genevieva a Parisului (419-500 d. Hr), căreia bătrânul episcop i-a dat chiar atunci binecuvântare de a duce viaţă călugărească. Atât de mult a sporit această copilă în sfinţenie, încât atunci când hunii sălbatici au năvălit asupra Parisului pentru a-l pustii, ea a izbutit, prin rugăciunile ei, să îi oprească pe păgâni şi să scape oraşul. Mai mult, marele Sfânt Simeon Stâlpnicul, care se nevoia în acea vremea în Siria, i-a trimis cuvânt Cuvioasei Genevieva, rugând-o să-l pomenească şi pe el în rugăciunile ei. Tot în aceeaşi călătorie a sa în Britania, Gherman l-a întâlnit pe un altul dintre marii săi ucenici, Sfântul Patrick al Irlandei (380-467 d. Hr.). Acesta pătimise câţiva ani ca rob în Irlanda, iar apoi petrecuse mai mult timp prin mănăstirile Galiei, poate chiar în cea din Lerins. După aceasta, Patrick a stat câtva timp alături de Sfântul Gherman, primind în cele din urmă de la el binecuvântare de a propovădui credinţa creştină irlandezilor păgâni. Apoi, cu râvnă aprinsă, sfântul s-a ostenit neobosit pentru a aduce poporul Irlandei la Hristos, botezând mulţimi întregi de oameni şi zidind peste tot biserici şi mănăstiri. Atât de mult S-a slăvit Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Patrick, încât poporul irlandez a ajuns unul dintre cele mai râvnitoare popoare ale Apusului, din rândul lui ridicându-se mulţimi întregi de sfinţi, care mai apoi au încreştinat, la rândul lor, multe popoare păgâne.
În încheiere, îi vom pomeni pe doi dintre marii sfinţi care au trăit în Italia în această perioadă. Cel dintâi este S f â n t u l Alexie omul lui Dumnezeu , care a trăit şi a murit la Roma, asupra căruia nu vom mai stărui, deoarece el este cunoscut şi iubit de orice creştin ortodox. Cel de-al doilea este Sfântul Benedict din Nursia (480-550 d. Hr.), care pe bună dreptate este socotit părintele călugărilor din Apus. Născut în ţinutul Umbriei, în apropiere de Roma, Benedict a părăsit de tânăr lumea şi s-a aşezat în pustie. Mai târziu, din pricina mulţimii celor ce vroiau să-i fie ucenici, s-a mutat pe Muntele Cassino (Montecassino), unde a întemeiat o mare mănăstire pentru fiii săi. Aici, Benedict a trăit până la sfârşitul vieţii, cunoscut în toată lumea pentru nenumăratele sale minuni şi pentru înţelepciunea sa. El este cel care a scris, după învăţăturile Părinţilor din Răsărit şi după cele ale Sfântului Ioan Casian, rânduiala călugărească folosită mai apoi pretutindeni în Apus. Din pricina faimei întemeietorului ei, Montecassino a ajuns în scurtă vreme un adevărat Munte Athos al Apusului.
Propovăduitorii şi episcopii (550-800 d. Hr.)
Încă din perioada de înflorire a vieţii călugăreşti, în Apus au început să aibă loc schimbări deosebit de însemnate. Într-adevăr, odată cu prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, mulţimi nenumărate de triburi barbare păgâne au început să năvălească pretutindeni, trecând totul prin foc şi sabie. Deşi unele dintre aceste triburi erau încreştinate, cele mai multe dintre ele căzuseră în diferite erezii (mai ales arianism), din pricina urii lor faţă de Roma ortodoxă. Aceste năvăliri au culminat cu cucerirea Romei înseşi, în anul 410, de către vizigoţii arieni conduşi de Alaric. Astfel că, la începutul acestei a treia perioade din viaţa Bisericii, Apusul se afla în primejdia de a-şi pierde însăşi dreapta credinţă. Văzând aceasta, păstori luminaţi de Dumnezeu şi-au dat seama că singura cale ca Biserica să poată face faţă în Apus atacurilor păgânilor era aceea ca ea însăşi să-i cucerească pe cuceritori, şi aceasta de bună seamă nu prin puterea armelor, ci prin puterea lui Hristos. Aşa că în această perioadă Dumnezeu a ridicat în Apus mari propovăduitori creştini, care au adus la Biserica lui Hristos mulţime de neamuri păgâne şi sălbatice.
1. Iar părintele acestei uriaşe lucrări de încreştinare nu a fost altul decât cel mai mare dintre Patriarhii Romei, Sfântul Papă Grigorie cel Mare (sau D i a l o g u l l, 540-604 d. Hr.), de la care ni s-a păstrat Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Trăgându-se dintr-o familie de neam mare din Sicilia (insulă locuită aproape în întregime de greci), Sfântul Grigorie a îmbrăţişat de tânăr viaţa călugărească şi a întemeiat mai multe mănăstiri în Roma, ajungând apoi aprocrisiarh34al Romei la Constantinopol, unde a stat şase ani. Fiind ales papă, Grigorie a cârmuit cu mare înţelepciune Patriarhia Apusului, îngrijindu-se neîncetat pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. Dintre lucrările lui, cea mai de seamă a fost trimiterea unui ucenic de-al său, pe nume Augustin (†604 d. Hr.), pentru a-i încreştina pe englezi, neam germanic păgân care ocupase Britania şi trecuse prin ascuţişul sabiei pe locuitorii creştini ai ei. Această trimitere a Sfântului Augustin de către Sfântul Grigoriea schimbat cu desăvârşire faţa şi istoria întregului Apus, deoarece englezii, după încreştinarea lor, au lucrat neobosit pentru a aduce şi celelalte neamuri germanice la credinţa în Hristos.Astfel, după cum mai târziu Sfinţii Chiril şi Metodie aveau să pornească, cu binecuvântarea Patriarhului Constantinopolului, la încreştinarea slavilor păgâni, tot la fel şi Sfântul Augustin a pornit, cu binecuvântarea Patriarhului Romei, la încreştinarea germanilor. Deşi a murit la puţină vreme după ce a ajuns în Anglia, Augustin a izbutit să aducă mulţi englezi la Hristos, botezându-l pe unul dintre regii lor, pe nume Ethelbert (560-616 d. Hr.), şi aşezându-şi scaunul episcopal la Canterbury, oraş care avea să ajungă mai târziu centrul duhovnicesc al întregii Anglii.
În timpul în care Sfântul Augustin încreştina partea de sud-est a Angliei, o altă lucrare pornea spre insulă din partea ei de nord-vest, prin călugării de neam irlandez. Însă pentru a înţelege aceasta trebuie să ne oprim mai întâi asupra uneia dintre trăsăturile caracteristice ale călugăriei irlandeze, anume asupra înstrăinării. Într-adevăr, foarte adesea călugării irlandezi nu numai că se lepădau de lume, supunându-se la nevoinţe mari, ci şi plecau de bunăvoie din ţara lor, făcându-se prin aceasta propovăduitori şi apostoli ai ţinuturilor în care ajungeau să trăiască. Vom pomeni aici doar pe doi dintre aceşti nenumăraţi apostoli irlandezi, anume pe Sfinţii Columban (543-615 d. Hr.) şiGall (550-645 d. Hr.), care au fost şi buni prieteni. Amândoi au intrat în una dintre cele mai mari mănăstiri din Irlanda acelor vremuri, mănăstirea Bangor, al cărei stareţ era Sfântul Comgall (516-601 d. Hr.). Desăvârşindu-se în sfinţenie, cei doi şi-au părăsit ţara şi au ajuns până la urmă în Franţa de astăzi, unde au întemeiat mănăstirea de la Luxeuil, trăind acolo în mare înfrânare şi nevoinţă (călugării irlandezi erau vestiţi peste tot pentru asprimea vieţii lor). Fiind neînfricat din fire, Sfântul Columban a început să mustre fără şovăială pe nelegiuiţii episcopi franci (a trimis o scrisoare foarte aspră chiar papei Romei) şi pentru aceasta a fost silit până la urmă să plece din ţară. Ajungând în Italia, a întemeiat la Bobbio o nouă mănăstire, care avea să devină un mare centru duhovnicesc al întregii părţi de nord a Italiei36. În acest timp, Sfântul Gall, izgonit şi el de la Luxeuil, s-a oprit în Elveţia de astăzi şi, propovăduind în rândul păgânilor de acolo, a ajuns să fie cunoscut ca „Apostolul Elveţiei.”Dar să revenim acum la munca de încreştinare pe care călugării irlandezi au dus-o în Anglia. Astfel, cel mai însemnat propovăduitor în acele părţi a fost Sfântul Columba din Iona (521-597 d. Hr.), care după ce a mai zidit mai multe mănăstiri în ţara sa, şi-a părăsit pământul de naştere pentru a se aşeza în insula Iona, aflată la mică depărtare de coastele Scoţiei, unde a întemeiat o nouă mănăstire. Acolo el a trăit împreună cu ucenicii săi în mare sfinţenie până la sfârşitul vieţii, săvârşind nenumărate minuni şi mai ales propovăduind popoarelor păgâne care locuiau în acele ţinuturi, picţi, scoţieni şi englezi37. Prin mănăstirea din Iona, care a ajuns cunoscută în întregul apus, călugării irlandezi au putut să încreştineze toată partea de nord a Angliei. Astfel în scurt timp, prin împreună-lucrarea irlandezilor celţi şi a propovăduitorilor romani, a luat naştere viaţa călugărească engleză, care îmbina în chip fericit asprimea şi înfrânarea irlandezilor cu ordinea şi rânduiala romanilor. Iar întruparea acestei uniri dintre irlandezi şi romani se vede cel mai bine în viaţa celui mai mare sfânt englez, Sfântul Cuthbert din Lindisfarne (†687 d. Hr.). Englez de neam, Sfântul Cuthbert a fost urmaş al Sfântului Aidan (†651 d. Hr.), călugăr irlandez din mănăstirea Iona care a propovăduit credinţa creştină între englezi şi a întemeiat în partea de nord-est a Angliei cunoscuta mănăstire Lindisfarne. În această mănăstire, Cuthbert a trăit în adâncă smerenie, ducând apoi viaţă pustnicească pe o insulă retrasă din ocean. Pentru multele sale daruri, a fost până la urmă hirotonit episcop de Lindisfarne de către un alt mare sfânt al Angliei, S f â n t u l Teodor din Tars (602-690 d. Hr.), Arhiepiscopul de Canterbury. De neam grec din Tarsul Ciliciei, Teodor este cel care a izbutit, prin darul lui de a împăca, să unească cele două feluri de a fi ale irlandezilor şi romanilor, aşezând totodată în Biserica Angliei o rânduială deosebit de trainică, prin întemeierea de episcopii noi şi prin ţinerea primelor sinoade bisericeşti.Iar măsura deplinătăţii acestei uniri dintre irlandezi şi romani a fost dată de călugării propovăduitori englezi, care prin munca lor au izbutit să încreştineze mare parte din neamurile germane păgâne. Dintre aceştia noi vom aminti doar doi, anume pe Sfântul Clement(Willibrord, 658-739 d. Hr.) şi pe Sfântul Bonifatie (675-754 d. Hr.). Cel dintâi s-a născut în partea de nord a Angliei, şi, după ce a stat câtva timp în Irlanda, a plecat pentru a aduce la Hristos pământurile Frisiei (Olanda de astăzi), în care locuia un popor foarte înrudit cu englezii. Fiind hirotonit episcop de Utrecht, lucrarea lui a adus foarte multă roadă, iar pentru aceasta el este astăzi socotit „apostolul Frisiei”. Mai tânăr decât el şi împreună-lucrător cu el a fost Sfântul Bonifatie, fiul unui tată englez şi al unei mame celte, care s-a născut în ţinutul Devon din Anglia. Auzind de lucrarea Sfântului Clement, Bonifatie a venit să-l ajute pe compatriotul său, însă în scurt timp a pătruns mai adânc în inima Europei, la neamurile germane care erau în întregime scufundate în întunericul păgânătăţii. Având binecuvântarea S f â n t u l u i Papă Grigorie al III-lea (†741 d. Hr.), de neam sirian, şi a ultimului papă grec, Sfântul ZahariaSfântul Zaharia40(†752 d. Hr.), Bonifatie a propovăduit cu mare bărbăţie şi râvnă în întreaga Germanie, aducând la credinţa creştină, prin darul lui Dumnezeu, mulţimi nenumărate de păgâni din toate neamurile germane. Pe bună dreptate este astăzi socotit luminătorul Germaniei şi unul dintre cei mai mari englezi care a trăit vreodată41. Pe lângă aceasta, Sfântul Bonifatie a dus, asemeni Sfântului Columban înainte, o muncă neobosită pentru a rândui şi a curăţi Biserica francă, ce în vremea lui ajunsese la o decădere greu de închipuit.
2. Dar pentru a înţelege această decădere, este nevoie să ne întoarcem în timp pentru a vedea felul în care francii au primit credinţa creştină. Neam germanic păgân, francii au ajuns să stăpânească la sfârşitul veacului al V-lea aproape întreaga Galie romană, fiind încreştinaţi prin botezareaprimului lor mare conducător, pe nume Clovis, în anul 496 d. Hr. Acesta a primit botezul din mâinile Sfântului Remigiu (437-533 d. Hr.), care a fost vreme de 74 de ani Arhiepiscop de Rheims. Deşi numit astăzi „apostolul francilor,” Remigiu nu ar fi izbutit să-l aducă la Hristos pe regele franc fără rugăciunile şi lacrimile credincioasei soţii a lui Clovis, Sfânta Clotilda (474-545 d. Hr.). După moartea soţului ei, aceasta s-a retras la mormântul Sfântului Martin din Tours şi a petrecut acolo până la moarte în post şi înfrânare, rugându-l pe Sfântul Martin să potolească nesfârşitele lupte pe care fiii ei le purtau pentru domnie. De altfel şi în Apus, la fel ca în Răsărit, femeile au avut o parte deosebit de însemnată în încreştinarea popoarelor păgâne. Într-adevăr, prin jertfelnicia, blândeţea şi credinţa lor vie, ele au putut să înduplece şi să înmoaie inimile soţilor lor războinici şi aprigi, prin pilda lor îndemnându-i pe aceştia să le urmeze în credinţă. O altă astfel de femeie sfântă a fost şiRadegunda (518-587 d. Hr.), soţia unuia dintre fiii Clotildei şi ai lui Clovis, care după moartea soţului ei a întemeiat o mănăstire în apropiere de Poitiers, trăind acolo în sfinţenie şi înfrânare vreme de 30 de ani.

Marele necaz al Bisericii france era însă faptul că urmaşii la tron erau mereu în război unul cu altul, iar în luptele lor îi atrăgeau după ei şi pe cei mai puternici dintre episcopi, care de cele mai multe ori le erau rude, şi care astfel ajungeau să facă tot felul de fărădelegi. De aceea, sfinţii care s-au ridicat în această perioadă în Franţa s-au străduit pe de o parte să curme nelegiuirile episcopilor şi ale clericilor nevrednici, iar pe de alta să aducă la Hristos atât poporul franc (care de multe ori rămăsese creştin doar cu numele), cât şi celelalte popoare care încă zăceau în neştiinţa păgânătăţii. Unul dintre cei mai mari astfel de părinţi a fost Sfântul Gherman al Parisului (496-576 d. Hr), care pentru milostenia sa cea mare a fost numit „părintele săracilor”. Episcop al Parisului, Sfântul Gherman a izbutit să-l întoarcă pe unul dintre fiii lui Clovis, regele Childebert I, la o adevărată viaţă de creştin, vindecându-l în chip minunat de o boală cumplită. Ca mulţumire, regele i-a dat Sfântului Gherman stăpânire asupra oraşului Paris, zidind totodată pentru el o mănăstire închinată Sfântului Vichentie.
Cum spuneam, în această perioadă s-au ridicat şi sfinţi care au dus mai departe munca de încreştinare a neamurilor păgâne. Îi vom pomeni aici doar pe câţiva dintre ei.S f â n t u l Amand (†675 d. Hr.), franc din Nantes, a început să propovăduiască după 15 ani de viaţă pustnicească în rândul păgânilor din ţinutul Flandrei (Belgia de astăzi), izbutind, cu mare greutate şi cu preţul a multor suferinţe, să aducă la Hristos pe cei ce locuiau acolo. Se pare că a ajuns şi Episcop de Maastricht (Olanda), însă în scurt timp a murit într-una dintre mănăstirile întemeiate de el la Elnon. Un alt mare părinte franc a fost S f â n t u l Eligiu (588-660 d. Hr.), un foarte iscusit fierar din Limoges, care a dobândit prin măiestria sa mare faimă şi mare bogăţie. Om nespus de milostiv, el îşi folosea toată averea răscumpărându-i pe cei ce trăiau în robie. Fiind hirotonit episcop de Noyon, sfântul a început să propovăduiască cu râvnă păgânilor din eparhia sa (care trăiau în împrejurimile Ghentului şi ale Antwerpului), izbutind să aducă la Hristos, prin marea lui bunătate, pe mulţi dintre sălbaticii germani. Tot aici trebuie să-l amintim şi pe Sfântul Lambert (†709 d. Hr.), episcopul oraşului Maastricht, care a fost omorât pentru că l-a mustrat pe rege pentru viaţa lui nelegiuită, cât şi pe urmaşul şi ucenicul lui, Sfântul Hubert (†727 d. Hr.). Amândoi au fost de mare ajutor Sfântului Clement în lucrarea lui de încreştinare a popoarelor păgâne care trăiau în pământurile Ţărilor de Jos. Nu putem însă să încheiem această prezentare a sfinţilor franci fără a vorbi şi despre Sfântul Leger de Autun (616-678 d. Hr.). Nepot al episcopului de Poitiers, Sfântul Leger a îmbrăţişat de tânăr viaţa călugărească, însă pentru multele sale daruri a fost chemat la curtea regelui de către Sfânta Batilda (†680 d. Hr.), soţia lui Clovis al II-lea. Născută în Anglia, Batilda era una dintre acele femei sfinte de care pomeneam înainte, care după moartea soţului ei s-a retras într-o mănăstire, ducând acolo o viaţă de mare curăţie şi sfinţenie. Părăsind lumea, Batilda l-a rugat pe Sfântul Leger să-i crească copiii, în viaţă creştinească, şi episcopul s-a supus rugăminţii ei. Ajungând însă la curtea regelui şi văzând decăderea cumplită care domnea acolo, Leger a început să mustre cu asprime, fără a căuta la faţa oamenilor, toate nelegiuirile care aveau loc. Pentru aceasta, unul dintre cei mai cruzi oameni de la curte, pe nume Ebroin, care-l prigonise şi pe Sfântul Lambert, l-a prins pe sfântul episcop, l-a închis şi, după ce a poruncit să-i fie scoşi ochii şi tăiate buzele şi limba, l-a omorât mişeleşte.
3. Ne vom îndrepta acum privirile asupra unui alt ţinut al Apusului, şi anume asupra Peninsulei Iberice, pe care până acum am lăsat-o deoparte. şi aceasta, la rândul ei, a trebuit să facă faţă atacurilor sălbatice ale triburilor germane, dintre care mai întâi au fost suebii, apoi vandalii, iar în cele din urmă, începând cu anul 507 d. Hr., vizigoţii. Spre deosebire de Galia şi Germania însă, aceste triburi germane nu erau păgâne, ci primiseră erezia ariană. De aceea, în această perioadă au strălucit în Biserica din Spania44mulţimi întregi de sfinţi, unii, mucenici care au murit pentru dreapta credinţă, iar alţii, părinţi luminaţi care au izbutit să aducă la Ortodoxie neamurile eretice. Mai întâi vom vorbi despre întoarcerea suebilor, neam germanic care se aşezase în Galicia de astăzi (în partea de nord-vest a peninsulei), şi care a fost adus la dreapta credinţă prin lucrarea Sfântului Martin din Braga (520-580 d. Hr.). Acesta se trăgea din Panonia, dintr-un sat aflat pe malurile Dunării, şi de tânăr a plecat în Ţara Sfântă, unde a fost tuns călugăr. Până la urmă a ajuns în Galicia, unde, după ce a fost hirotonit Arhiepiscop de Braga (în Portugalia de astăzi), a început să propovăduiască dreapta credinţă suebilor arieni. A avut mare dragoste pentru viaţa călugărească şi de aceea a întemeiat mai multe mănăstiri, traducând totodată în limba latină Patericul. Prin faima sfântului, Braga a ajuns în scurtă vreme centrul duhovnicesc al întregii părţi de nord-vest a Iberiei.

De cealaltă parte, începutul întoarcerii vizigoţilor arieni a fost făcut prin botezul Sfântului Hermenegild (†586 d. Hr.), unul dintre fiii regelui vizigot Leovigild. După trecerea sa la Ortodoxie, Hermenegild a fost de îndată dezmoştenit de tatăl lui şi aruncat în închisoare. Când în noaptea de Paşti a aceluiaşi an nu a vrut să se împărtăşească din mâinile unui episcop arian, mama lui vitregă a dat poruncă să fie omorât. Cel prin care Hermenegild a primit dreapta credinţă a fost Sfântul Leandru de Sevilla (540-601 d. Hr.), un alt mare părinte al Bisericii Spaniei. Acesta se trăgea, asemenea Sfântului Vasile cel Mare, dintr-o familie sfântă, alături de el găsindu-se în calendarele Bisericii toţi cei trei fraţi ai săi. Leandru era cel mai în vârstă dintre ei, şi pentru darurile lui a fost trimis de tânăr la Constantinopol, unde a legat o prietenie strânsă cu Sfântul Grigorie cel Mare, care se afla şi el atunci acolo. Întorcându-se în Spania, sfântul a fost ales Arhiepiscop de Sevilla şi a început să lucreze neobosit pentru binele păstoriţilor săi, îndreptând cărţile de slujbă, întrunind două sinoade şi nevoindu-se să aducă la credinţă neamul vizigot. În munca sa, Leandru a fost ajutat şi de fratele său, Sfântul Fulgentie , şi de sora sa, Sfânta Florentina (†636 d. Hr.), care a ajuns stareţă la peste o mie de călugăriţe. Însă cel mai cunoscut din această familie aleasă a fost Sfântul Isidor al Sevillei (560-636 d. Hr.), unul dintre cei mai mari sfinţi ai Spaniei. Isidor şi-a primit învăţătura de la Sfântul Leandru, căruia i-a urmat în scaunul de arhiepiscop la Sevilla, continuând şi întărind lucrarea fratelui său mai mare. Astfel, sfântul a stârpit de tot erezia ariană, a întrunit mai multe sinoade, dintre care cel mai însemnat la Toledo în 633, a întemeiat peste tot şcoli şi mănăstiri şi a terminat aşa-numita Liturghie mozarabă, care astăzi îi poartă numele. Tot el a scris mulţime nenumărată de cărţi, între care şi vieţile sfinţilor, iar pentru aceasta este socotit unul dintre Părinţii Bisericii.
Ultimul dintre sfinţii Spaniei pe care îi vom pomeni aici este Sfântul Ildefons de Toledo (600-667 d. Hr.), unul dintre ucenicii Sfântului Isidor şi nepot al Sfântului Evghenie de Toledo . Tuns de tânăr călugăr, Ildefons a ajuns mai întâi stareţ la mănăstirea Agli, iar apoi, după moartea unchiului său, episcop în scaunul din Toledo. Având mare dragoste şi evlavie pentru Maica Domnului, sfântul a scris o carte în care apăra pururea-fecioria Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Îndepărtarea şi desprinderea Apusului (800-1050 d. Hr.)
Toată această muncă uriaşă de încreştinare şi-a avut însă preţul ei. Într-adevăr, după cum am văzut, păgânii intraţi în Biserică, mai ales cei de neam mare, au rămas de multe ori creştini doar cu numele, păstrându-şi neschimbate toate slăbiciunile şi neputinţele lor. În ciuda tuturor strădaniilor unor sfinţi precum Columban, Bonifatie sau alţii, încet-încet în învăţătura Bisericii din acele ţinuturi au început să apară diferite schimbări, care cu timpul au dus la îndepărtarea Apusului de Biserica cea una şi nedespărţită. Deşi noi nu ne vom opri prea mult asupra acestor schimbări, deoarece nu acesta este scopul nostru, va trebui totuşi să vorbim pe scurt şi despre ele, pentru a putea înţelege vieţile sfinţilor care au trăit în această perioadă în Apus.
Astfel, începutul înstrăinării a fost făcut odată cu înscăunarea regelui franco-german Charlemagne (771 d. Hr.), om de o mândrie şi de o cruzime cumplită, care vroia să înfăptuiască în apusul Europei un nou Imperiu Roman. Charlemagne nu putea face însă acest lucru atâta vreme cât deja exista un Imperiu Roman Creştin, cel vechi, care îşi avea capitala în oraşul Sfântului Constantin, Roma cea Nouă, Constantinopolul. De aceea, regele franc a căutat mereu să lovească în acest Imperiu şi mai ales în dreapta credinţă mărturisită în el. Pentru a face aceasta, Charlemagne a adunat la curtea sa din Aachen oameni care îi împărtăşeau ideile, oameni pe care i-a pus în fruntea Bisericii din ţinuturile stăpânite de el. După aceasta, regele a întrunit câteva sinoade în care au fost luate mai multe hotărâri împotriva învăţăturilor Bisericii. Astfel, cel mai însemnat dintre ele a fost sinodul ţinut la Frankfurt, în anul 794, unde a fost condamnată cinstirea sfintelor icoane şi hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea. Lucrul cel mai trist însă a fost că tot la acest sinod, episcopii adunaţi de Charlemagne au schimbat însuşi Crezul Bisericii, adăugând la mărturisirea de credinţă a Părinţilor cunoscutul cuvânt „Filioque”.

Trebuie însă să spunem că toate aceste schimbări aveau la temelie pricini politice, şi nu duhovniceşti, prin ele Charlemagne căutând să-şi îndreptăţească gândurile sale de întemeiere a unui nou imperiu roman în Apus.
Tocmai de aceea, aceste gânduri nu erau nici pe departe împărtăşite în toată lumea din Apus. Într-adevăr, otrăviţi de ele erau doar cei din jurul curţii lui Charlemagne, în timp ce mulţimea covârşitoare a oamenilor rămăsese pe mai departe credincioasă învăţăturilor Bisericii. Din fericire, după moartea conducătorului franc, gândurile şi dorinţele lui nu şi-au mai găsit împlinire, iar în anii care au urmat s-a izbutit refacerea unităţii de credinţă dintre apus şi răsărit. Astfel, sinodul din anii 879-880 d. Hr. de la Constantinopol, la care a luat parte Sfântul Fotie al Constantinopolului şi trimişii papei Ioan al VIII-lea, a condamnat pe oricine ar fi îndrăznit să schimbe cu ceva Crezul Bisericii. Apoi, în veacul următor, pacea a fost pe deplin restabilită prin căsătoria împăratului german Otto al II-lea, urmaşul lui Charlemagne, cu Teofana, o prinţesă din Constantinopol. Odată cu ea în imperiul german a venit mulţime de preoţi şi călugări greci, prin care s-au reînnodat legăturile dintre Răsărit şi nord-vestul Europei.
Tocmai de aceea, deşi această perioadă a fost îndeobşte una de mare decădere, în ea au strălucit mulţi sfinţi cu nimic mai prejos celor de dinainte, sfinţi despre care vom vorbi în cele ce urmează. Mai întâi, această a patra perioadă din viaţa Bisericii din apus a fost încununată cu mulţime de mucenici care au pătimit pentru credinţa creştină. Mai întâi ne vom opri asupra Iberiei. Aceasta, începând cu anul 711 d. Hr., a ajuns sub stăpânirea arabilor musulmani, care în veacul al IX-lea au dezlănţuit o aspră prigoană împotriva creştinilor. Cu toate că prigoana a lovit întreaga Spanie şi a durat mai bine de două sute de ani, cei mai mulţi creştini au murit pentru Hristos în jurul oraşului Cordoba, capitala maurilor, între anii 850 şi 859 d. Hr. ştim mai multe despre patimile acestor mucenici de la un preot pe nume E v l o g h i e (†856 d. Hr.), care trăind în Cordoba a scris despre fiecare dintre ei, primind până la urmă şi el cununa muceniciei. Printre cei aproape 50 de mucenici care şi-au vărsat sângele în timpul celor 10 ani de prigoană s-a aflat şi un grec (sau arab) pe numeGheorghe , care era călugăr la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim. Născut în Betleem, Gheorghe venise în Spania după ajutoare şi a pătimit pentru Hristos împreună cu alţi patru creştini în anul 852 d. Hr.

În aceeaşi perioadă, însă în celălalt capăt al Europei, alţi nenumăraţi mucenici pătimeau pentru credinţa lor în Hristos. Într-adevăr, odată cu sfârşitul veacului al VIII-lea, cete sălbatice de vikingi54păgâni, din ce în ce mai numeroase, au început să atace, în căutare de bogăţii şi de robi, Insulele Britanice, folosindu-se de corăbii iuţi şi uşoare. Iar prada cea mai lesne pentru ei erau mănăstirile, care erau cu totul lipsite de apărare, fiind de cele mai multe ori aşezate pe nişte insule retrase sau pe malul marii. Astfel, vreme de mai multe sute de ani, vikingii danezi au jefuit mănăstirile nordului, trecând mulţimi întregi de călugări prin ascuţişul sabiei, deoarece aceştia nu vroiau să se lepede de credinţa şi de bisericile lor. Poporul englez a încercat să se apere cum a putut de sângeroşii lui duşmani şi încununarea acestei lupte a fost un sfânt foarte iubit şi cinstit în întreaga Anglie, S f â n t u l Edmund Mucenicul (841-869 d. Hr.). Ales rege al Angliei de Răsărit la o vârstă foarte tânără, Edmund s-a străduit să-şi apere ţara de atacurile covârşitoare ale năvălitorilor păgâni. Când după mai mulţi ani de luptă, mica lui oştire a ajuns înconjurată de danezi, Edmund s-a predat pentru a-şi scăpa ostaşii de la moarte. În timp ce se ruga într-o biserică, păgânii l-au prins şi, după ce l-au chinuit cumplit, l-au legat de un copac şi au început să tragă cu săgeţi în el. Ultimele cuvinte ale mucenicului, socotit în vechime ocrotitorul Angliei, au fost: „Iisuse, Iisuse!”.
Însă jertfa Sfântului Edmund şi a tuturor celorlalţi mucenici nu a rămas fără roadă. Astfel, în mai puţin de 100 de ani, aceiaşi danezi care înainte fuseseră prigonitori şi chinuitori, aveau să se întoarcă, cu pocăinţă, prin lucrarea mai multor propovăduitori luminaţi de Dumnezeu, la credinţa creştină. Dintre aceşti propovăduitori, cel mai însemnat a fost Sfântul Ansgar (801-865 d. Hr.), episcop de Hamburg şi Bremen, care a fost numit „Apostolul nordului.” Născut în apropiere de Amiens (în Franţa), Ansgar a intrat de tânăr într-o mănăstire din Saxonia, de unde a fost luat de regele Harold al Danemarcei pentru a-i încreştina pe păgânii danezi. Din Hamburg, oraşul în care se aşezase, sfântul a dus o muncă neobosită pentru răspândirea credinţei în rândul vikingilor, ajungând până în Suedia şi Norvegia. De această din urmă ţară se leagă numele unui alt mare sfânt, regele Olaf al Norvegiei Olaf al Norvegiei (995-1030 d. Hr.). Deşi la început a fost pirat, Olaf, văzând răbdarea şi neînfricarea creştinilor în faţa morţii, a hotărât să primească credinţa creştină. Fiind botezat la Rouen, sfântul s-a întors în Norvegia şi a urcat pe tron. A avut mare râvnă pentru luminarea poporului său, aducând nenumăraţi propovăduitori din Anglia, zidind peste tot biserici şi distrugând capiştile idoleşti. Până la urmă, a primit moarte de mucenic din mâna păgânilor care-l urau groaznic. Printre propovăduitorii aduşi de Olaf din Anglia a fost şi Sfântul Sigfrid , episcop de Växjö (†1045 d. Hr.), care l-a botezat pe regele Suediei, împreună cu toată familia lui. Printre copiii regelui se afla şi o fetiţă pe nume Ingegerde, Irina după botez, care s-a căsătorit cu un prinţ din familia domnitoare a Rusiei, Iaroslav de Novgorod, şi care a avut 12 copii, dintre care unul este cinstit ca sfânt. După moartea soţului ei, Irina s-a retras într-o mănăstire, unde a primit numele de Ana. Ducând o viaţă de mare înfrânare, ea a ajuns să fie cunoscută ca S f â n t a Ana a Novgorodului (†1056 d. Hr.). De altfel, trebuie să spunem că între vikingi şi ruşi au fost la început nişte legături foarte strânse, dovadă pentru aceasta stând numele primilor conducători creştini ai ruşilor, Sfânta Helga (în rusă Olga) şi Sfântul Waldemar (în rusă Vladimir), care se trăgeau din familiile domnitoare ale vikingilor. Tot astfel, primii mucenici ai Rusiei sunt socotiţi a fi Sfinţii Teodor Varangul (adică „Vikingul”) şi Ioan, fiul lui (†984 d. Hr.).
Din păcate, tânăra credinţă creştină sădită în părţile nordului nu a mai avut timp să dea roade adevărate. Aceasta s-a întâmplat din pricina tristei rupturi a apusului, asupra căreia nu vom mai stărui aici (oricum lucrurile sunt îndeobşte cunoscute). Vom spune totuşi că pricina acestei rupturi, care, după cum am văzut, a început odată cu Charlemagne, a fost aceea că, deşi ţelurile politice ale împăratului german pieriseră odată cu el, duhul ideilor lui s-a păstrat pe mai departe, oarecum ascuns, în rândul păturii conducătoare franco-germane. Până la urmă, acest duh a ajuns să stăpânească în însăşi Biserica din apus, prin urcarea pe scaunul Romei a primilor papi germani, care au adus cu ei toate schimbările şi dorinţele de putere de la curtea franco-germană. Aceste schimbări au dus, în cele din urmă, la trista despărţire din anul 1054. Despre aceasta, un părinte român luminat de Duhul Sfânt, Părintele Dionisie Ignat, trăitor în Sfântul Munte Athos vreme de 79 de ani, spunea: „Apusul a fost împreună cu ortodocşii la toate cele şapte sfinte Soboare Ecumenice, care au discutat toate eresurile, şi au făcut Biserica curată-curată. După aceea s-au despărţit. Dar de ce? şi unul e vinovat, şi celălalt e vinovat, şi amândoi sunt vinovaţi. Fiindcă n-au avut harul Sfântului Duh între dânşii, ci au avut, conducătorii, şi unii, şi alţii, egoismul, patima aceasta: Eu!… Eu!… Eu!… De aceea, s-a depărtat harul Sfântului Duh de la ei, […] şi uite… s-au despărţit. Măcar, cel puţin, ortodocşii au rămas tot ortodocşi. […] Pe când, dacă erau uniţi, erau o putere titanică creştinească, ortodoxă. Nu putea vrăjmaşul să ne întoarcă la cele rele.”

Extras din „VIEŢILE SFINŢILOR ORTODOCŞI DIN APUS; SFINŢII INSULELOR BRITANICE” de Vlad Benea