Sfântului Cuvios Ioanichie, Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor

0
387
Sfântului Cuvios Ioanichie,
Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor


Acest plăcut al lui Dumnezeu, Cuviosul Ioanichie, s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Din fragedă tinereţe, ascultând chemarea Mântuitorului Hristos, s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde a primit chipul îngeresc al călugăriei. Aici, fericitul a deprins rânduielile vieţii ascetice de la părinţii îmbunătăţiţi ai chinoviei şi de la sihaştrii care locuiau, în vremea aceea, în jurul sfintei mănăstirii. Numărul mare de pustnici din ţinutul muscelean a dat numele locului acestuia de Valea Chiliilor. În scurt timp plăcutul lui Dumnezeu Ioanichie, după ce a deprins felul de viaţă al călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare de la stareţul său, s-a retras într-una din peşterile Muntelui, unde s-a nevoit aproape 30 de ani.
Nevoinţele sale, posturile, privegherile şi lipsurile de tot felul l-a apropiat pe Cuviosul de Dumnezeu, fără ca să ştie cineva ostenelile sale. Peştera în care s-a retras era departe de lume într-un loc sihăstresc şi cu greu de ajuns. Numai o dată pe săptămână un ucenic al Sfântului venea să-i aducă pâine şi apă, iar Duminica stareţul mănăstirii, după Sfânta Liturghie, venea şi-l împărtăşea cu Sfintele Taine, spre marea bucurie şi mângâiere a fericitului.
Petrecând astfel Cuviosul multă vreme în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i-a descoperit cele ascunse ale tainelor Sale, care l-au întărit în răbdare şi 1-a învrednicit de darul Sfântului Duh. Dar, după ce a dus viaţă îngerească, spre sfârşitul vieţii, Sfântul Ioanichie, cunoscându-şi dinainte trecerea în patria cerească, şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, însemnând în piatră anul trecerii sale la cele veşnice. Deci, aşezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie 1638, a adormit întru Domnul, fiind acoperit de pânza unui păianjen, ţesută deasupra trupului său. Aşa la preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, păstrându-i sfintele osemintele mulţi ani în tăcerea peşterii din munte.
Însă, cum iubitorul de oameni Dumnezeu doreşte ca sfinţii săi să reverse asupra poporului credincios râuri de daruri, a descoperit şi sfintele sale moaşte păstrate în chip minunat. Într-una din zile Cuviosul Pimen Bărbieru, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru-Vodă, coborând în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie, a descoperit sub pânza păianjenului sfintele moaşte ale fericitului bine mirositoare, pe care le-a scos cu grijă şi cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre sfinţirea monahilor şi bucuria credincioşilor.
Mulţi s-au folosit de acest dar duhovnicesc descoperit în peştera din Valea Chiliilor. Bolnavii se vindecau, cei cuprinşi de disperare îşi redobândeau nădejdea, săracii plecau îndestulaţi sperând la timpuri mai bune.
Dar cum potrivnicul diavol, care aduce neorânduială, a făcut să se stingă din nou această flacără a bucuriei aprinsă în Mănăstirea Negru-Vodă. Căci nu mult după această dată mare necaz s-a abătut asupra poporul nostru prin venirea la cârma lui a oamenilor străini de duhul credinţei în Dumnezeu. Deci aceşti necredincioşi au poruncit să se ascundă în pământ aceste odoare scumpe ale Duhului Sfânt. Astfel, părinţii din mănăstire, cu mare durere şi mâhnire, au aşezat moaştele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii.
Anii au trecut, însă evlavia faţă de Cuviosul Ioanichie schivnicul s-a păstrat neatinsă printre credincioşii din aceste ţinuturi. Deci, Dumnezeu preamilostivul, izbăvind ţara şi Biserica de tirania celor răi, a făcut să se deschidă multe mănăstiri închise, care şi-au reluat viaţa călugărească. Printre acestea se numără şi Mănăstirea Cetăţuia, Negru Vodă. Pentru aceasta, părinţii mănăstirii îndemnaţi de evlavia faţă de Cuviosul, împreună cu ierarhul lor au scos la iveală sfintele moaşte din ascunzătoarea în care fuseseră ţinute şi le-au reaşezat spre închinare în biserica mare a mănăstirii. Astfel a vrut Milostivul Dumnezeu să reaşeze lumina Cuviosului în sfeşnicul bisericii, la vederea tuturor, învrednicindu-l totodată de mai multe daruri. Din sfintele sale moaşte se revarsă până astăzi râuri de vindecări peste cei ce cu credinţă vin şi se ating de ele şi le sărută cu dragoste.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, Amin!
Viaţa sihăstrească pe Valea Chiliilor
 

Când citim în Scripturile bătrâne că: „al Domnului este pământul şi plinirea lui!” (Psalmul 23, 1), inima ne tresaltă de bucurie şi sufletul înalţă mărire lui Dumnezeu Atoatecreatorul.
Pe întinsul Pământului, pe văi, câmpii, dealuri şi munţi, zidirea lui Dumnezeu, făptura mâinilor Sale, omul, a umplut văzduhul cu bucuria lui de a fi, în frumuseţea lumii văzute.
Din plămada mâinilor Sale, Dumnezeu a ridicat eroii credinţei, nădejdii şi dragostei, sihaştrii şi eroii pe drumul desăvârşirii, răsăriţi şi la noi, de la picioarele munţilor până-n creştetul lor, mângâiaţi de lumina şi căldura soarelui.
Coloana vertebrală a României, Carpaţii, plini de peşteri, ape, flori şi cânt de păsări, cu ponoare şi poieni pline de ghiocei, narcise şi brazi, candelabre atârnate de tăria cerurilor, iubitorii de Dumnezeu, monahii şi monahiile, preoţii şi arhiereii şi-au cuprins fiinţa întru mărirea lui Dumnezeu, cea neveştejită de trecerea timpului, întru sfântă sihăstrie şi veghere neadormită.
De mii de ani, spaţiile româneşti au cântat imaginea lui Dumnezeu în culori şi lumini neapuse. Templul cel măreţ, îndreptat cu fruntea spre soare, Carpaţii româneşti, şi-au deschis ferestrele de veghe, rugăciune şi virtuţi.
Prin Carpaţii Moldovei, în Ceahlăul cel sihăstresc, dacă ne gândim doar la sihaştrii nevoitori din secolele XVI-XVII, vom aminti pe: Melania şi Sofia Schimonahiile, Cuvioşii Vucol, Ghedeon şi Gherman; Cuviosul Lazăr Sihastrul din Sihăstria Putnei, Silvestru, Chiriac, Iov şi Agaton, sihaştrii din chinovia Tazlău, Chiriac, celebru nevoitor din munţii Bisericani, Partenie şi Pavel, ctitorii Sihăstriei nemţene, Varlaam, Mitropolitul sfânt, de curând canonizat, Epifanie şi Daniil de la Voroneţ, Atanasie Crimca, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Episcopul Efrem al Rădăuţilor, Pangratie arhimandritul de la Suceviţa, Dosoftei Dascălul de la Schitul Zosima-Secul Neamţului; Cuvioşii Evloghie, Pimen, Misail, Vasile şi Paisie, Partenie şi Rafael, din Sihăstria Agapiei Vechi; Filotei Dascălul de la Mănăstirea Putna, Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldoviţa şi Ioan Arhiepiscopul de la Râşca.
O parte din sihaştrii menţionaţi au fost şi vor fi canonizaţi, la propunerea Părintelui Patriarh Daniel şi cu aprobarea Sfântului Sinod.
În Carpaţii Ţării Româneşti şi ai Ardealului, în aceeaşi vreme, s-au nevoit: Meletie şi Neofit, sihaştrii din peşterile Mănăstirii Stânişoara, Daniil şi Misail, ctitorii Mănăstirii Turnu; Sfinţii Ierarhi Sava şi Iorest mărturisitorul, Iosif de la Partoş şi Ioan Valahul.
O, Doamne, şi câţi sihaştrii sfinţi n-or mai fi pe acest sfânt pământ românesc, pe care noi nu-i ştim dar pe care Dumnezeu îi va scoate la lumină atunci când va crede El.
În Ţara Câmpulungului Muscel, se află o sihăstrie unică în felul ei, numită Valea Chiliilor, în vechea aşezare dacică denumită Cetăţeni, de la care şi-a luat numirea şi Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă.
În tradiţia locului se spune că, pe culmea abruptă de piatră ce se înalţă între râul Dâmboviţa şi pârâul Cetăţuia, a existat o cetate de rezistenţă încă de pe timpul stăpânirii romane. Această cetate ar fi fost loc de refugiu şi pentru legendarul domn al Ţării Româneşti, Negru Vodă, care îşi avea aici şi o peşteră de taină, numită până astăzi „Peştera lui Negru Vodă”. De la această cetate şi-au luat numele, atât muntele, pârâul şi Schitul Cetăţuia de deasupra, cât şi satele dimprejur. Valea stâncoasă a pârâului Cetăţuia este bogată în peşteri, unele naturale, altele săpate cu dalta de mâna sihaştrilor. Aici s-au nevoit, mai ales în secolele XIV-XVIII, numeroşi călugări, adevăraţi eremiţi de aceeaşi faimă şi înălţime duhovnicească precum cei din Dobrogea, Munţii Buzăului, Vrancei, Moldovei, Bucovinei şi Transilvaniei.
Aşezarea isihastă de pe Valea Chiliilor este considerată cea mai aspră sihăstrie din Ţara Românească. Ea pare să fi luat fiinţă încă dinainte de secolul XIII, prin câţiva sihaştri nevoitori în peşterile din partea locului. Aici se nevoiau sihaştri foarte sporiţi în post şi rugăciune, care puteau birui cu uşurinţă ispitele diavolului. Cei mai înduhovniciţi ostenitori între ei se închideau de bunăvoie în peşteri şi se nevoiau acolo până la moarte. Sfânta Împărtăşanie le-o ducea egumenul Schitului Cetăţuia, iar cele strict necesare vieţii le aduceau ucenicii lor. Sihaştrii care aveau peşteri pe panta greu accesibilă a muntelui primeau hrana cu ajutorul unei funii, asemenea sihaştrilor de la Athos şi Meteora. Alţii aveau în faţa peşterii o piatră sau o mică fereastră unde li se lăsa hrana: pesmeţi de pâine, sare şi apă.
Mulţi dintre aceşti sihaştri se nevoiau în chilii zidite din lespezi de piatră sau din bârne de lemn. Ei aveau ucenici şi câte o mică grădină de legume pe care o cultivau. Aceştia duceau o nevoinţă mai uşoară. Ziua se rugau şi lucrau în tăcere la chilii. Seara mâncau pesmeţi de pâine şi legume, iar noaptea urcau pe vârful muntelui Cetăţuia cu felinare în mâini şi ascultau Slujba Utreniei. În duminici se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar în zorii zilei coborau la chilii. De la aceste numeroase chilii de sihaştri îşi trage numele şi Sihăstria de pe Valea Chiliilor.
Prima biserică făcută de sihaştri pe muntele Cetăţuia avea hramul Soborul Sfinţilor Îngeri, un hram simbolic, foarte adecvat sihaştrilor de aici, care căutau să imite viaţa cea netrupească a îngerilor. În tradiţie se spune că sihaştrii din preajma muntelui Cetăţuia au înălţat încă două biserici. Una cu hramul Sfântul Teodor Tiron şi Sfântul Arhidiacon Ştefan, rămasă mai târziu ca biserică de mir în satul Cetăţenii din Deal. Alta, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, rămasă ca parohie pentru satul Cetăţenii din Vale.
Între anii 1673-1677, Neagoe Săcuianu, mare vornic, a rectitorit biserica de pe munte, biserică existentă până astăzi, ce se află într-o peşteră naturală, de unde izvorăşte şi un mic izvor considerat miraculos. Sute de ani călugării de aici duceau de mâncare sihaştrilor eremiţi de pe Valea Chiliilor, cale de unul până la doi kilometri.
În această renumită vatră isihastă s-au nevoit mulţi cuvioşi sihaştri timp de şapte secole, dintre care unii au ajuns la măsura desăvârşitei sfinţenii. Ultimii sihaştri nevoitori s-au săvârşit în Valea Chiliilor o dată cu începerea secolului al XX-lea. Astăzi se mai văd câteva peşteri încă în bună stare şi urme de chilii, greu accesibile şi ascunse de ochii iscoditori ai lumii.

Descoperirea moaştelor Cuviosului Ioanichie Schimonahul
 

Cu adâncă mângâiere duhovnicească, citim în Sfintele Scripturi că: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele chinul … Ca pe aur în topitoare i-a lămurit pe ei şi ca o ardere de tot i-a primit … Că har şi milă este pentru cuvioşii Lui şi cercetare pentru aleşii Lui.” (Înţelepciunea lui Solomon III, 1-9)
Dar, Dumnezeu, nu numai de sufletul drepţilor are grijă, ci şi de trupurile lor, care „ca pe aur în topitoare i-a lămurit pe ei şi ca o jertfă de ardere de tot i-a primit”, descoperind la vreme potrivită moaştele lor ascunse de ochii lumii.
Aşadar, din îndemn dumnezeiesc, în anul 1944, Pimen Bărbieru, egumenul Schitului Cetăţuia, dimpreună cu monahul Isidor, au descoperit o peşteră săpată în peretele muntelui, aproape de bisericuţa din peşteră, în care se aflau, pe un pat de piatră, moaştele unui cuvios sihastru. Ele erau acoperite de o pânză fină ţesută de păianjeni, iar deasupra, pe perete, era scris în piatră: „Schimonahul Ioanichie † 1638”. Osemintele Cuviosului erau galbene, binemirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu. Acestea sunt singurele moaşte întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea, păstrate până în zilele noastre.
Din mărturiile evlavioşilor creştini, transmise prin viu grai, osemintele marelui sihastru Ioanichie au fost duse în biserica schitului şi aşezate la loc de cinstire, unde se află până în ziua de astăzi.
Vieţuitorii Mănăstirii Cetăţuia Negru Vădă, stareţul Modest, creştinii evlavioşi şi clericii mireni, dau mărturii despre minunile pe care le săvârşeşte Schimonahul Ioanichie.

Osteneli ale Cuviosului Ioanichie Schimonahul
 

Cuviosul Schimonah Ioanichie a sihăstrit la începutul secolului al XVII-lea într-o peşteră din „Valea Chiliilor”, ajungând un mare călugăr isihast. Era cu metania din Schitul Cetăţuia Negru Vodă, unde s-a nevoit la sfârşitul secolului al XVI-lea. Apoi, râvnind fericita viaţă pustnicească şi arzând pentru dragostea lui Hristos, s-a coborât de bună voie într-o peşteră săpată în peretele muntelui şi acolo s-a nevoit neştiut de oameni mai mult de 30 de ani. Numai ucenicul său îi aducea pâine şi uneori apă, pe care le cobora până la gura peşterii cu o frânghie din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din când în când egumenul schitului.
Cum s-a nevoit acolo Schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat, singur Dumnezeu ştie! Însă, după o nevoinţă atât de aspră, Cuviosul Ioanichie, ajungând la măsura sfinţeniei şi cunoscându-şi dinainte sfârşitul, şi-a pregătit singur mormântul săpându-şi patul de piatră ce-l avea în peşteră. Apoi culcându-se şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Minuni ale Cuviosului Ioanichie Schimonahul şi mărturia poporului dreptcredincios
 
Chiar dacă uneori uitarea se aşterne asupra vieţii omeneşti precum întunecimea nopţii fără lună asupra firii, potrivit cuvântului Sfintei Scripturi: „Drepţii în veac vor fi vii şi întru Domnul este plata lor şi purtarea de grijă pentru dânşii este de la Cel Prea Înalt” (Înţelepciunea lui Solomon V, 16).
Dacă nu era voia lui Dumnezeu, Duhul Sfânt nu-l îndemna pe egumenul Pimen Bărbieru să descopere peştera din peretele abrupt al muntelui din Valea Chiliilor şi moaştele Schimonahului Ioanichie, care au rezistat timpului 370 de ani!
Astfel, dorindu-se a se face o raclă ce să adăpostească moaştele sale şi spunându-se unei persoane din Braşov despre această dorinţă, acesta a zis: „Dar, oare, e sfânt?” Răspunsul vieţuitorilor din Cetăţuia a fost: „Ţi se va face cunoscut”.
Seara, respectiva persoană a sunat zicând că a fost abordată de o altă persoană, ce i-a oferit fără nicio plată material lemnos din stejar vechi de peste 25 de ani. Şi astfel s-a făcut racla Cuviosului prin arătare duhovnicească.
O altă familie din Baia Mare a dorit să picteze icoana Părintelui Ioanichie Schimonahul, dar şi-a exprimat şi dorinţa de a fi mijlocitor Cuviosul înaintea lui Dumnezeu ca să fie binecuvântaţi cu naştere de prunci. Cererea lor a fost ascultată, iar acum se bucură de pruncii care le vor fi sprijin la bătrâneţile lor.
Multe sunt facerile de bine ale Cuviosului, mulţi tineri şi-au pus nădejdea în solirile Fericitului Ioanichie; unii şi-au ales calea de a sluji lui Dumnezeu şi nu uită în rugăciuni a cere pe mai departe mijlocirile Cuviosului.
Viaţa pământească a Schimonahului Ioanichie din Sihăstria Cetăţuii Negru Vodă, a fost binecuvântată de harul lui Dumnezeu.
Domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, s-a bucurat de ajutorul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile marelui isihast Ioanichie, de la care s-a împărtăşit de sfat duhovnicesc, ei trăind şi având cam aceeaşi vârstă pământească.
Neîndoielnic, trebuie să subliniem că şi Matei Basarab, voievodul Ţării Româneşti, s-a bucurat de rugăciunile aceluiaşi Sfânt Cuvios Ioanichie şi a altor călugări isihaşti care împodobesc de-a pururi pământul românesc.
În Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă ard peste 200 de candele. Ele reprezintă ofranda de mulţumire a creştinilor care şi-au pus nădejdea în Maica Domnului şi în mijlocirile sihastrului nevoitor Ioanichie, dovadă că cererile lor au fost auzite.
Prin rugăciunile Prea Cuviosului Părinte Ioanichie, cerem de la Părintele Luminilor sprijin în nevoi, sănătate şi mântuire sufletelor noastre. Amin!

TOMOSUL DE CANONIZARE
a
Sfântului Cuvios Ioanichie,
Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor
 
DANIEL
 
DIN MILA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
 

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, patriarhiceşti binecuvântări.

Cuviincios şi drept lucru este a cinsti pomenirea celor ce s-au săvârşit întru sfinţenie, care au câştigat de la Dumnezeu îndrăznire datorită vieţii lor plină de evlavie şi de fapte bune. Pe aceştia, Tatăl Cel din ceruri, i-a pătruns cu lumina harului Duhului Sfânt şi prin Fiul Său Cel Unul Sfânt i-a aşezat în ceata sfinţilor. Despre ei Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că întrucât au ascultat Cuvântul Său, s-au făcut „prietenii Lui” (Ioan 15, 14). Pe aceştia Biserica noastră îi cinsteşte cu laude şi cântări, împreună cu Proorocul de Dumnezeu insuflat David, care zice: „Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul 138, 17).
Printre aceşti slujitori aleşi ai lui Dumnezeu se numără şi Sfântul Cuvios Ioanichie, Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor. Acest fericit, cunoscut de toţi credincioşii ca mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu, după ce s-a dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi a ajuns la desăvârşire, a primit de la Duhul Sfânt darul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii. Fiind lucrător încercat al rugăciunii neîncetate, Cuviosul a fost cinstit în timpul vieţii pământeşti de toţi credincioşii şi numărat împreună cu marii isihaşti ai monahismului românesc, numiţi şi sihaştri. După trecerea sa la cele veşnice, Dumnezeu a proslăvit trupul său cu nestricăciunea şi cu facerea de minuni. Astfel, el a rămas în memoria vie a Bisericii, în evlavia ierarhilor, preoţilor, călugărilor şi mirenilor, ca pildă de iubire jertfelnică, de înfrânare, de smerenie şi de iscusită povăţuire duhovnicească.
Smerenia Noastră, la propunerea Sinodului Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea plăcută lui Dumnezeu a acestui fericit Părinte care a sfinţit şi împodobit pământul Ţării Româneşti, luând aminte la râvna lui vrednică de laudă pentru rugăciune şi căutând folosul duhovnicesc al poporului dreptmăritor ce poartă numele lui Hristos, urmând Tradiţiei Sfinte a Bisericii Ortodoxe şi chemând în ajutor harul Preasfintei, celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi,

HOTĂRÂM
 

Ca, de acum înainte şi în veci, Sfântul Cuvios Ioanichie, Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor, cu zi de prăznuire pe 26 iulie, să fie numărat între sfinţii Bisericii şi să fie pomenit şi cinstit cu cântări de laudă în ziua lui de prăznuire. Poruncim de asemenea, în Duhul Sfânt, ca viaţa, slujba şi icoana lui să fie primite cu evlavie de preoţii, monahii şi credincioşii Bisericii noastre.
Spre deplină statornicire a celor pe care le-am hotărât în chip sinodal şi canonic, întărim cu semnăturile noastre acest Tomos Sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Ioanichie, aducându-l la cunoştinţă clerului şi tuturor dreptcredincioşilor din cuprinsul Patriarhiei Române.

Dat în Bucureşti, anul mântuirii 2009, luna iunie, ziua nouăsprezece

Preşedintele Sfântului Sinod,
 
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
 

Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Troparul Cuviosului Ioanichie,
Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor,
Mănăstirea Negru Vodă
glasul 1

 

Locuitor în sihăstrie şi înger trupesc, de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Ioanichie; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!

Condacul Cuviosului Ioanichie,
Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor,
Mănăstirea Negru Vodă
glasul 8
 
Ca o floare de primăvară s-a deschis peştera din Valea Chiliilor ca să dea rodul înmiresmat al moaştelor tale, Sfinte Cuvioase Ioanichie. Pentru aceea mulţumim lui Dumnezeu pentru darul dobândit, iar ţie îţi cântăm: Bucură-te, Părinte Cuvioase, podoaba sihaştrilor şi tămăduitorul bolnavilor!