Dragostea de Dumnezeu

0
770
Dragostea de Dumnezeu

Este în noi dragoste de Dumnezeu sau nu?

Pentru a da răspuns la această întrebare, sa intrăm în noi inşine, să privim împrejur şi să căutăm semne simple şi apropiate înţelegerii oricui, după care să judecăm fără greş în această privinţă.
Cine este îndrăgostit vorbeşte mereu despre persoana iubită; cu oricine s-ar întâlni, începe îndată să vorbească despre ea sau abate treptat spre ea făgaşul discuţiei. Aşa şi aici: cine îl iubeşte pe Dumnezeu vorbeşte cu plăcere doar despre El, numai spre El abate făgaşul discuţiilor sale, şi când începe să vorbească despre El nu se mai satură; nu se simte bine decât acolo unde se vorbeşte despre Dumnezeu şi despre lucrurile Lui, iar acolo unde se vorbeşte despre una şi alta se plictiseşte îngrozitor. Dimpotrivă: cine nu-L iubeşte pe Dumnezeu, acela nu vorbeşte despre El din proprie iniţiativă şi se fereşte de cei cărora le place să vorbească despre El. În schimb, când se vorbeşte de probleme ale acestei vieţi – comerciale, juridice, militare, mă rog, savante, numai dumnezeieşti să nu fie -, acolo se simte în largul său, şi nu-l mai scoţi nici cu arcanul din locurile unde oamenii se ocupă cu noutăţi, mode, bârfe şi jocuri de noroc. Neobosit este când se discută despre lucruri deşarte şi lumeşti, dar îndată ce este vorba de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului zice două-trei cuvinte fără nici un chef, pe urmă amuţeşte. Cu adevărat, din prisosul inimii vorbeşte gura: multe găseşte de spus despre lucrurile cu care e plină inima.

Să vedem acum şi să gândim în ce constau discuţiile noastre, şi se va arăta de la sine dacă este în noi dragoste de Dumnezeu sau nu. Cine este îndrăgostit, acela se grăbeşte să meargă acolo unde speră că se va întâlni cu cel iubit, ori că va primi veste despre el, ori că va da peste cineva care aminteşte de el. Aşa şi aici: cine îl iubeşte pe Domnul se grăbeşte să meargă la biserică, unde Domnul arată în chip aparte prezenţa Sa, unde credincioşii intră în cea mai apropiată împărtăşire cu sfinţii lui Dumnezeu, ce sunt înfăţişaţi ochilor lor, şi aud cuvântul privitor la El. Cine îl iubeşte pe Domnul, acela caută să fie părtaş la Sfintele Taine, se străduieşte cu încordare să treacă prin ansamblul rânduielilor şi rugăciunilor bisericeşti, fiindcă simte în el urma bunei miresme a lui Hristos; simte dulceaţa şi căldura în biserică, la fel ca în casa tatălui sau, se grăbeşte să prindă începutul slujbei şi cu oarecare amărăciune iese din biserică la sfârşitul ei. Iar cine nu-L iubeşte pe Domnul nu poate fi adus cu nici un preţ în biserică. Când alţii merg acolo, el rămâne acasă ori merge la teatru şi la petreceri, iar dacă trece pe la biserică o face fără chef, nu de la începutul slujbei şi nu ca să se roage, ci ca să se mai vadă cu cunoscuţii. Şi el posteşte şi se împărtăşeşte o dată pe an, însă de silă, fiindcă aşa este obiceiul, iar despre rugăciuni ce să mai vorbim: nu au fost scrise pentru el. Pe un asemenea om îl trec fiorii la simplul gând despre biserică sau despre vreun lucru bisericesc.

Să stam acum şi să ne gândim ce atitudine avem faţă de Biserică şi faţă de întreaga ei rânduială, şi vom vedea dacă-L iubim sau nu pe Dumnezeu. Celui îndrăgostit nu-i poate ieşi din cap gândul la cel iubit; când este singur, vorbeşte cu el în gând, închipuindu-şi faţa lui cu drag. Aşa şi aici: cine îl iubeşte pe Domnul nu se depărtează de gândul la El, şi îndată ce prinde vreo clipă liberă se întoarce către El în cugetul său şi stă de vorbă cu El din inimă, cu căldură. După legiuitele îndeletniciri, pe care i le pretind problemele familiale ori serviciul şi meseria, nu caută distracţii, ci se grăbeşte să se însingureze ca să fie cu Domnul său, să se adâncească în cugetarea la cele Dumnezeieşti, să se gândească la iconomia mântuirii noastre, la soarta ultimă a omului, la plată care îl aşteaptă pe fiecare dintre noi şi la celelalte de acest fel, sau să se roage, sau să citească vreo carte mântuitoare de suflet şi să-şi împrospăteze capul cu adevărurile cuprinse acolo. Iar pentru cel ce nu-L iubeşte pe Domnul, a rămâne singur este un adevarat chin; după ce termină treaba, se grăbeşte să meargă în vizită, sau la teatru, sau la club, sau şi mai rău. Iar dacă nevoia sau boala îl silesc să rămână singur, ce face? Nimic nu face: fie visează la nimicuri, fie cugetă la vreun plan lumesc, fie citeşte vreo galimatie de roman.

Deci să ne cercetăm, să aflăm cum stăm în această privinţă, şi vom vedea dacă-L iubim pe Dumnezeu sau nu. Să nu ne întindem mai departe. Ne ajung şi aceste semne pentru a vedea dacă este în noi dragostea de Dumnezeu sau nu, şi prin aceasta fie să aflăm mângâiere, fie să ne umplem de grija cea bună sufletul.

Sfântul Teofan Zăvorâtul