Cuviosul Părinte Avramie Sihastrul şi Fericita Maria, nepoata lui

0
447
Cuviosul Părinte Avramie Sihastrul şi Fericita Maria, nepoata lui
11 noiembrie (29 octombrie)

    Fericitul Avramie s-a născut din părinţi creştini şi din tinereţe se îndeletnicea cu treburile la biserică, ascultând şi învăţând cu râvnă dumnezeieştile Scripturi. Părinţii lui, iubindu-l foarte mult, îl îndemnau să se căsătorească, însă el nu voia. Şi fiind de multe ori silit de dânşii să-şi ia soţie, în cele din urmă el s-a supus voinţei lor. După ce s-a făcut nunta, în a şaptea zi, şezând el în casă cu soţia, deodată a răsărit ca o lumină în inima lui dorul de Dumnezeu, şi, sculându-se, s-a dus din casă, fără să spună la nimeni nimic. Fiind povăţuit de Dumnezeu, Avramie a ieşit din cetate şi la o depărtare cam de două stadii a aflat o casă părăsită. Deci a intrat acolo şi s-a sălăşluit într-însa cu mare plăcere, luând aminte de mântuirea sa şi slăvind pe Dumnezeu. Iar părinţii şi rudeniile lui erau mâhniţi de ceea ce făcuse şi îl căutau pretutindeni pe fericitul Avramie. După şaptesprezece zile l-au aflat în chilie rugându-se lui Dumnezeu.
Văzându-l, s-au mirat foarte mult, dar fericitul a zis către dânşii: „Nu vă miraţi, ci preamăriţi pe Dumnezeu, iubitorul de oameni, Cel ce m-a izbăvit din lumea cea deşartă, şi vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să-mi dea răbdare până la sfârşit, ca să pot purta jugul cel bun pe care m-a învrednicit să-l iau asupră-mi. Lăsaţi-mă să locuiesc aici în linişte, pentru dragostea lui Dumnezeu şi mă voi deprinde a face sfânta Lui voie”. Atunci ei, văzând gândul lui neînduplecat, au zis: „Amin”. Şi i-a mai rugat pe ei fericitul să nu-l mai supere venind mereu la dânsul. Apoi, închizând uşile, a lăsat o ferestruică mică prin care primea hrana şi astfel vieţuia, slujind lui Dumnezeu. Şi i s-a luminat gândul, sporind în viaţă bună, în înfrânare mare, în smerenie, în curăţie şi dragoste. Vestea despre dânsul a străbătut pretutindeni şi toţi care auzeau de el veneau să-l vadă, luând folos de la dânsul, pentru că i se dăduse lui cuvântul înţelepciunii, al înţelegerii şi al mângâierii.
După zece ani de la plecarea lui, s-a întâmplat de au murit părinţii fericitului Avramie şi i-au lăsat lui averi multe. Iar el, nevrând să-şi lase rugăciunile sale şi liniştea, a rugat pe un prieten al lui să împartă toată averea la săraci şi, făcând aşa, a rămas fără grijă, pentru că sârguinţa fericitului era să nu-şi lipsească mintea de lucrurile cele sfinte, ci să şi-o curăţească de lucrurile cele pământeşti. De aceea nimic n-a câştigat pe pământ, decât numai o haină, o rasă şi un vas mic, din care obişnuia a mânca sau a bea, şi o rogojină pe care se odihnea. în toată vremea călugăriei sale nu şi-a schimbat rânduiala, ci a petrecut cincizeci de ani în rânduiala monahală, cu mare osârdie şi cu mare dragoste către Dumnezeu.
Atunci, între satele dimprejurul unei cetăţi, era un sat foarte mare în care locuiau numai elini, de la mic până la mare, şi nu se găsea nimeni ca să poată să-i întoarcă pe ei la Dumnezeu. Au fost trimişi mulţi prezbiteri şi diaconi de episcopul eparhiei aceleia, dar nu i-au putut întoarce de la înşelăciunea idolească. Pentru că nu puteau să rabde necazurile ce le sufereau de la dânşii, mulţime de monahi nu o dată au încercat aducerea lor la credinţa în Dumnezeu, dar, nesporind nimic, s-au lepădat de dânşii.
Intr-una din zile, episcopul, şezând cu clericii săi, şi-a adus aminte de fericitul Avramie şi a zis: „Eu n-am văzut în viaţa mea un bărbat desăvârşit ca acesta, în tot lucrul bun şi plăcut lui Dumnezeu, precum fericitul Avramie”. Clericii au răspuns: „Aşa este, stăpâne! El este robul lui Dumnezeu şi monah desăvârşit”. Iar episcopul a zis către dânşii: „Vreau să-l aşez pe el preot în satul acela elinesc, căci cu răbdarea şi cu dragostea lui va putea să înduplece inimile lor şi îi va întoarce la Dumnezeu”. Apoi, sculân-du-se, împreună cu clerul a mers la Avramie.
Ajungând ei, după ce s-au sărutat, episcopul a început a grăi cu dânsul despre acest sat de necredincioşi şi l-a rugat să meargă acolo. Auzind Avramie de aceasta, s-a mâhnit foarte tare şi a zis către episcop: „Iartă-mă, sfinţite părinte, şi lasă-mă aici să-mi plâng păcatele mele, pentru că sunt neputincios şi nedestoinic pentru acest lucru”. Iar episcopul a zis către dânsul: „Cu darul lui Dumnezeu îţi va fi cu putinţă, dar să nu te leneveşti la ascultarea cea bună”. A răspuns fericitul: „Rogu-mă sfinţiei tale, lasă-mă aici să-mi plâng răutăţile mele”. Iar episcopul a zis către dânsul: „Iată ai lăsat lumea şi ai urât cele ce sunt într-însa, te-ai răstignit şi toate le-ai îndreptat, dar ascultare nu ai”.
Auzind acestea, Avramie a plâns mult şi a zis: „Ce sunt eu altceva decât un păcătos? Şi ce viaţă am eu, de cugeti unele ca acestea despre mine?” Iar episcopul a răspuns: „Şezând aici numai pe tine singur te mântuieşti, iar acolo, cu darul lui Dumnezeu, pe mulţi vei mântui şi-i vei întoarce la Dumnezeu. Deci socoteşte care faptă îţi va fi mai mare: oare să te mântuieşti pe tine singur, sau pe mai mulţi?” Iar fericitul a răspuns, plângând: „Fie voia lui Dumnezeu! Merg pentru ascultare”. Şi scoţându-l episcopul din chilie, l-a dus în cetate şi l-a trimis cu mare bucurie împreună cu clerul, în satul acela. Iar fericitul, pe cale, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Iubitorule de oameni, Bunule, vezi neputinţa mea şi trimite darul Tău spre ajutorul meu, ca să fie preamărit preasfânt numele Tău”. Sosind în sat, a văzut pe oameni cuprinşi de înşelăciunea diavolească slujind idolilor şi a suspinat, plângând. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Umile fără de păcat, Dumnezeule, nu trece cu vederea lucrul mâinilor Tale”.
După aceea a trimis în cetate la prietenul său, căruia îi încredinţase averea de la părinţi ca s-o împartă la săraci, rugându-l ca din averea rămasă să-i trimită şi lui ceva pentru zidirea bisericii. Iar prietenul acela îndată a trimis cât putea să-i fie de trebuinţă. Apoi fericitul a început a zidi biserică lui Dumnezeu cu sârguinţă şi în puţină vreme a ridicat-o cu bună rânduială şi a înfrumuseţat-o ca pe o mireasă împodobită. Iar până ce s-a zidit biserica, fericitul mergea şi se ruga lui Dumnezeu între idoli, nezicând nici un cuvânt nimănui. După săvârşirea bisericii, a adus într-însa rugăciunile Domnului cu multe lacrimi, zicând: „Adună-i, Doamne, pe oamenii cei risipiţi şi uneşte-i pe ei în această biserică, luminează-le ochii lor cei înţelegători, ca să te cunoască pe Tine, Unule, Bunule şi iubitorule de oameni, Dumnezeule”.
Săvârşind rugăciunea, a ieşit din biserică, răsturnând capiştea şi sfărâmând idolii lor. Iar ei, văzând cele ce a făcut Avramie, ca nişte fiare s-au năpustit asupra lui şi, bătându-l, l-au izgonit afară din sat. Dar el, întorcându-se noaptea, a intrat acolo iarăşi şi, mergând în biserică, cu plângere se ruga lui Dumnezeu să mântuiască pe oamenii cei pierduţi.
Făcându-se ziuă, l-au aflat pe el în biserică rugându-se şi s-au spăimântat. Păgânii veneau în toate zilele în noua biserică, nu la rugăciune, ci să vadă frumuseţea zidirii şi podoabele ei. Deci fericitul îi învăţa cum să cunoască pe Dumnezeu. Iar ei îl băteau cu beţe ca pe o piatră neînsufleţită şi îl aruncau la pământ. Apoi l-au legat de grumaz şi l-au târât afară din sat. Socotind că este mort, au pus peste dânsul pietre şi, lăsându-l, s-au dus. Iar el, fiind abia viu, către miezul nopţii şi-a venit în fire, s-a sculat şi a început a plânge, zicând către Dumnezeu: „Pentru ce Stăpâne, ai defăimat lacrimile mele şi smerenia mea? Pentru ce, ţi-ai întors faţa Ta de la mine şi ai trecut cu vederea lucrul mâinilor Tale? Acum, Stăpâne, caută spre robul Tău şi ascultă rugăciunea mea; întăreşte-mă şi dezleagă pe robii Tăi din legăturile diavoleşti şi îi învredniceşte să te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu, că nu este altul afară de Tine”. Apoi a intrat în sat şi, mergând în biserică, cânta şi făcea rugăciuni.
Făcându-se ziuă, au venit oamenii şi, văzând că el este viu, s-au înspăimântat, dar fiind răi şi nemilostivi l-au chinuit, aruncându-l iarăşi la pământ, l-au legat cu o funie de grumaz şi l-au târât afară din sat. Astfel a pătimit fericitul vreme de trei ani, răbdând cu credinţă, fiind legat, bătut, izgonit, târât şi împroşcat cu pietre, flămând şi însetat. Pentru toate câte i s-au făcut nu s-a mâniat pe ei, nici nu a zis ceva, nici nu s-a împuţinat cu sufletul. Nu s-a mâhnit, răbdându-le pe toate, ci mai ales şi-a adăugat dragostea şi dorirea pentru ei, rugând şi învăţând pe bătrânii lor ca pe nişte părinţi, iar pe cei tineri ca pe nişte fraţi şi pe copii ca pe nişte fii, deşi era înfruntat şi batjocorit de dânşii.
Apoi, într-o zi, s-au adunat toţi cei care locuiau în satul acela, de la mic şi până la mare şi, fiind înspăimântaţi de răbdarea lui Avramie, au început a grăi între ei: „Oare vedeţi răbdarea cea mare a bărbatului acestuia? Oare aţi văzut dragostea lui cea negrăită către noi? Că răbdând felurite chinuri, nu s-a depărtat de aici şi către nici unul n-a zis vreun cuvânt rău, nici nu s-a întors de la noi, ci cu mare bucurie le-a răbdat pe toate acestea? Cu adevărat el ne este trimis nouă de la Dumnezeu, despre Care totdeauna ne grăieşte, spunându-ne că este împărăţie, rai, viaţă veşnică şi sunt adevărate cuvintele lui, pentru că de nu ar fi fost aşa, nu ar fi răbdat de la noi atâtea răutăţi. încă şi neputinţa zeilor noştri a fost arătată, pentru că nu au putut să-i facă lui nici un rău când el îi sfărâma pe ei. Cu adevărat este robul lui Dumnezeu Celui viu şi toate cele zise de el sunt adevărate. Deci veniţi să credem în Dumnezeul Cel propovăduit de dânsul”. Astfel toţi, pornindu-se, au alergat cu un suflet la biserică, strigând: „Slavă cerescului Dumnezeu, Celui ce a trimis pe robul Său ca să ne mântuiască de înşelăciunea diavolului”.
Fericitul, văzându-i pe ei, s-a bucurat foarte mult şi faţa lui strălucea ca lumina de dimineaţă. Bucurându-se, a grăit către dânşii: „Părinţii mei, fraţii mei şi fiilor, veniţi să dăm slavă lui Dumnezeu, Celui ce a luminat ochii inimii voastre, ca să-L cunoaşteţi pe El şi să vă curăţaţi de necurăţiile diavoleşti. Deci credeţi în Dumnezeul Cel viu din tot sufletul, căci Acela este Făcătorul cerului şi al pământului şi al tuturor făpturilor. El este fără de început, nespus şi neajuns, dătător de lumină, iubitor de oameni, înfricoşat şi bun Domn. Credeţi şi întru Fiul Său, Unul născut, Care este înţelepciunea, puterea şi voia Lui; credeţi şi în Preasfântul Lui Duh, care le învie pe toate şi veţi câştiga viaţa cea cerească”. Apoi, răspunzând, toţi au zis: „Cu adevărat, părintele şi povăţuitorul vieţii noastre, precum grăieşti şi ne înveţi pe noi, aşa credem şi suntem gata a face toate cele ce ne porunceşti”. Şi îndată, luându-i pe ei, fericitul i-a botezat pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, de la mic şi până la mare, cam o mie de suflete.
Apoi, în toate zilele le citea din dumnezejeştile Scripturi, învăţându-i pe ei şi spunându-le cele referitoare la împărăţia cerului şi la rai; apoi le vorbea despre gheena focului, despre dreptate, despre credinţă şi despre dragoste. Iar ei erau întocmai ca şi pământul cel bun, care primeşte sămânţa cea roditoare şi dă rod, unul o sută, altul şaizeci şi altul treizeci. Cu aşa mare sârguinţă, cu tăcere şi cu osârdie ascultau învăţăturile lui şi se supuneau cuvintelor lui. îl aveau pe fericitul înaintea ochilor lor ca pe îngerul lui Dumnezeu şi se legaseră de el cu legătura dragostei, luând aminte la sfânta lui învăţătură. Şi fericitul a petrecut cu dânşii încă un an de la botezarea lor, învăţându-i cuvântul lui Dumnezeu, neîncetat şi ziua şi noaptea. Apoi, văzând sârguinţă lor către Dumnezeu şi credinţa lor cea mare, voia să-i lase, pentru că se vedea pe sine foarte iubit de dânşii şi cinstit şi se temea să nu fie mintea lui legată de vreo grijă pământească şi să i se schimbe călugăria lui. Sculându-se într-o noapte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Unule fără de păcat, Unule sfinte, Cel ce întru sfinţi Te odihneşti, Unule iubitorule de oameni şi milostive Stăpâne, Cel ce ai luminat ochii lor cei înţelegători, i-ai dezlegat de înşelăciunea idolească şi le-ai dăruit lor înţelegerea Ta, păzeşte-i pe ei până la sfârşit şi îi fereşte, Stăpâne, şi apără turma Ta cea bună pe care ai câştigat-o cu multa Ta iubire de oameni, îngrădeşte-i pe ei cu darul Tău şi luminează întotdeauna inimile lor, ca, săvârşind cele plăcute Ţie, să se învrednicească împărăţiei Tale cereşti. Iar pe mine, nevrednicul şi neputinciosul, mă apără şi să nu-mi socoteşti mie acest păcat, căci toate cunoscându-le Tu, ştii cât te iubesc şi te doresc pe Tine”.
Sfârşind rugăciunea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi în taină a plecat de acolo în alt loc şi s-a ascuns de dânşii. Apoi, făcându-se ziuă, poporul cel nou luminat, după obiceiul său a venit la biserică şi, căutându-l pe Avramie, umblând ca oile cele pierdute în căutarea păstorului lor şi strigându-l cu lacrimi pe nume, nu l-au mai aflat. După ce l-au căutat pretutindeni şi nu l-au aflat, s-au mâhnit foarte mult şi, ducându-se îndată la episcop, i-au spus lui toate cele întâmplate. Auzind acestea episcopul, s-a mâhnit şi a trimis pretutindeni mulţi oameni sârguincioşi pentru a-l căuta pe fericitul Avramie, mai ales pentru lacrimile şi rugăciunile turmei sale. Acesta a fost căutat ca o piatra scumpă, dar cei trimişi nu l-au aflat. Apoi, mergând episcopul împreună cu clerul în sat şi văzându-i pe toţi întăriţi în credinţa şi în dragostea pentru Dumnezeu, a ales dintre dânşii bărbaţi vrednici, pe care i-a numit prezbiteri şi diaconi şi, binecuvântându-i, s-a dus.
Fericitul Avramie, auzind toate acestea, s-a bucurat foarte mult şi a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Ce voi răsplăti Ţie, o, Stăpânul meu bun, pentru toate câte mi le-ai dat mie? Mă închin şi slăvesc rânduiala ta”. Astfel rugându-se el, s-a dus bucurându-se la chilia sa unde şezuse mai înainte şi, făcându-şi o altă chilie mică lângă chilia cea dintâi, s-a închis înăuntru, bucurându-se de Dumnezeu, Mântuitorul său.
Insă diavolul, văzând toate cele făcute de Avramie şi turbând de invidie, se sârguia în tot chipul să-l biruiască pe bunul ostaş al lui Hristos. Vrând să-l înalţe pe el cu mândria, a venit la dânsul cu cuvinte de laudă, căci, stând fericitul Avramie în miezul nopţii la rugăciune, a strălucit deodată o lumină de soare în chilia lui şi s-a auzit un glas ca şi cum venea de la Dumnezeu, zicându-i: „Fericit eşti, fericit eşti, Avramie, atât de fericit, încât nimeni dintre oameni n-a săvârşit voia mea precum ai făcut tu şi pentru aceasta eşti fericit”. Fericitul, cunoscând îndată înşelăciunea diavolului, şi-a înălţat glasul său şi a zis: „întunericul tău să fie cu tine întru pierzarea ta, o, plinule de înşelăciune şi de răutate, căci eu, deşi sunt om păcătos, am încă nădejde spre darul şi ajutorul Dumnezeului meu şi nu mă tem de tine, nici nu mă înfricoşează pe mine nălucirile tale, pentru că zidul meu cel nebiruit este numele Mântuitorului meu Iisus Hristos, pe care îl iubesc şi cu numele Lui te cert pe tine, necuratule diavol”.
Atunci îndată ca fumul s-a stins diavolul. După puţine zile, iarăşi rugându-se fericitul Avramie noaptea, a venit satana ţinând o secure şi a început să taie şi să dărâme chilia lui. Şi cum se părea că este dărâmată, diavolul a strigat către ceilalţi slujitori ai lui cu glas mare, zicând: „Sârguiţi-vă, prietenii mei, sârguiţi-vă, ca degrabă să intrăm şi să-l sugrumăm pe el”. Iar fericitul a zis: „Toate neamurile m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am biruit pe ei”. Şi îndată satana a pierit, iar chilia sfântului a rămas întreagă. După puţine zile, rugându-se la miezul nopţii, şi-a văzut rogojina pe care se odihnea arzând cu mare văpaie şi călcând pe văpaie a zis: „Peste aspidă şi peste vasilisc voi paşi şi voi călca peste leu şi peste balaur şi peste toată puterea vrăjmaşului, pentru numele Dumnezeului meu Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută”. Iar satana fugea şi striga cu glas mare, zicând: „Eu te voi birui, grozayule, pentru că am găsit meşteşug împotriva ta”.
Intr-una din zile, când fericitul mânca, a intrat iarăşi diavolul în chilia lui, în chip de tânăr şi, apropiindu-se de el, voia să-i răstoarne la pământ vasul din care mânca. Iar Avramie, pricepând că este diavolul, ţinea bine vasul, netemându-se deloc. Apoi necuratul, luând un sfeşnic în care ardea o lumânare, a început a cânta cu glas mare, zicând: „Fericit cel fără de prihană în cale, care umblă în Legea Domnului”. Deci a cântat acest psalm până la sfârşit, dar sfântul nu i-a răspuns până ce nu a terminat de mâncat.
După ce a terminat de mâncat, s-a însemnat cu semnul crucii şi a zis către dânsul: „Necuratule diavol şi de trei ori ticălosule, neputinciosule, fricosule, dacă ştii că sunt fericiţi cei fără de prihană, pentru ce îi superi? Că fericiţi sunt şi de trei ori fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu şi îl iubesc pe El din toată inima”. Diavolul a răspuns: „îi supăr ca să-i biruiesc şi le fac sminteală dorind ca să-i întorc de la tot lucrul bun”. A zis către dânsul fericitul: „Să nu ai parte, blestematule, ca să biruieşti sau să sminteşti pe cineva din cei care se tem de Dumnezeu. Tu îi biruieşti pe cei asemenea cu tine, care s-au depărtat de la Dumnezeu cu voia lor; pe aceia îi înşeli şi îi^biruieşti, căci Dumnezeu nu este cu dânşii, iar dinaintea celor ce îl iubesc pe Dumnezeu pieri, aşa precum piere fumul în vânt, pentru că rugăciunea lor cu lacrimi te alungă, precum vântul alungă praful. Viu este Dumnezeul meu şi binecuvântat în veci. El este slava şi lauda mea şi nu mă tem de tine, chiar şi tot anul de vei sta aici, sau şi mai mult decât un an, tot nu voi face voia ta, necuratule diavol. Deci nu mă îngrijesc de tine, aşa precum nu se îngrijeşte cineva de o javră de câine”.
Acestea zicându-le fericitul, îndată a dispărut diavolul şi iarăşi, după cinci zile, când săvârşea fericitul cântarea cea de la miezul nopţii, a venit vrăjmaşul cu nălucire de popor mult şi a aruncat, precum se părea, o funie în chilia lui şi trăgând, strigau între ei: „Să o aruncăm pe ea în groapă”. Şi fericitul, văzându-i pe ei, a zis: înconjuratu-m-au ca albinele fagurele şi s-au aprins ca focul în spini, dar întru numele Domnului i-am biruit. Apoi satana a strigat: „Nu mai ştiu de acum ce să fac! Iată, acum m-ai biruit cu totul şi puterea mea ai zdrobit-o, nepăsându-ţi de mine. Dar eu nu te voi lăsa în pace până ce nu te voi smeri”. Iar fericitul i-a răspuns: „Blestemat să fii tu şi toate lucrurile tale, necuratule, iar Stăpânului nostru Dumnezeu, pe care îl iubim, I se cuvine slava şi închinăciunea, căci El ne ajută ca tu să fii zdrobit şi batjocorit de noi. Să ştii de acum, ticălosule şi neruşinatule, că noi nu ne temem de tine, nici de nălucirile tale”.
Astfel, multă vreme s-a luptat cu diavolul care încerca cu felurite năluciri să-l înfricoşeze, dar n-a putut să biruiască gândul lui cel tare ci, dimpotrivă, diavolul era biruit de sfânt. De aceea el sporea cu mari nevoinţe în dragostea către Dumnezeu, pe Care L-a iubit din tot sufletul şi o astfel de viaţă petrecea, încât s-a învrednicit de dumnezeiescul dar şi de aceea diavolul n-a putut să-l biruiască. Iar în toată vremea călugăriei lui nu i-a trecut nici o zi fără lacrimi, nici nu şi-a deschis gura pentru a râde, nici nu s-a atins untdelemn de trupul lui şi în toate zilele era pregătit pentru moarte.
Fericitul Avramie avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Murind tatăl ei, a rămas copila orfană. Pe această copilă au luat-o cunoscuţii şi au dus-o la unchiul ei. Fetiţa avea şapte ani, iar Avramie a poruncit ca ea să locuiască în chilia cea din afară. El petrecea singur în chilia cea dinăuntru şi între dânşii era o uşă mică, prin care sfântul o învăţa pe nepoată Psaltirea şi celelalte cărţi sfinte. Copilita petrecea monahiceşte ca şi el, în post şi în rugăciuni şi în toate nevoinţele vieţii monahale. Iar fericitul se ruga de multe ori cu lacrimi la Dumnezeu pentru dânsa, ca să aibă mintea sănătoasă şi să nu se plece spre deşertăciunea pământească, căci tatăl ei îi lăsase avere destulă. Din acel ceas, sfântul a poruncit ca averea ei să fie împărţită toată la săraci, iar ea îl ruga pe unchiul ei, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavolului”. Apoi în toate se asemăna unchiului său în viaţa monahală, pentru care el se bucura, văzând nevoinţele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, blândeţea şi dragostea către Dumnezeu. Deci a petrecut împreună cu el monahiceşte douăzeci de ani, ca o mieluşea curată şi ca o porumbiţă neîntinată. După douăzeci de ani diavolul i-a întins curse să o vâneze, ca măcar în felul acesta să-l poată supăra pe fericitul Avramie şi să-i depărteze mintea de la Dumnezeu.
Era acolo un monah, care numai cu numele era monah, dar fapte nu avea. Acela a venit la sfântul ca şi cum ar vrea să se folosească de la el. Văzând pe fericita aceasta, nepoata sfântului, a dorit să vorbească cu dânsa, căci se aprinsese inima lui ca o flacără de multa dragoste ce prinsese către dânsa. Deci a ispitit-o vreun an de zile, până când, ajutându-i satana, a intrat în chilia fecioarei şi a amăgit-o.
După ce a săvârşit păcatul, nepoata sfântului s-a înspăimântat şi, rupându-şi hainele de pe dânsa, se bătea peste obraz; apoi de necaz voia să se sugrume şi zicea în sine: „Eu am murit cu sufletul şi mi-am pierdut zilele, iar osteneala monahicească, înfrânarea şi lacrimile mele, întru nimic s-au prefăcut, pentru că am mâniat pe Dumnezeu, şi însămi pe mine m-am pierdut; iar pe cuviosul meu unchi l-am aruncat în mare ruşine şi necaz, eu fiind batjocorită de diavol. De acum înainte pentru ce să mai vieţuiesc eu, ticăloasa? O, vai mie, în ce am căzut! Cum s-a întunecat gândul meu şi cum de m-am pierdut nu pricep. Ce ceaţă întunecată a acoperit mintea mea? Nu ştiu ce voi face şi unde mă voi ascunde, sau încotro mă voi duce şi în care groapă mă voi arunca? Unde este învăţătura cuviosului meu unchi? Unde este învăţătura lui Efrem, prietenul lui, care îmi zicea: „Ia aminte de tine şi-ţi păzeşte sufletul neîntinat, pentru Mirele Cel fără de moarte, pentru că Mirele tău este sfânt”. De acum înainte nu voi mai îndrăzni a privi la cer, din pricină că sunt moartă pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Iar aici nu voi mai putea şedea, căci în ce fel voi începe eu, păcătoasa, plină de necurăţie, să vorbesc cu sfântul meu părinte? De voi îndrăzni, va ieşi foc din acea uşiţă a lui şi mă va arde. Mai bine este să plec în alt loc, unde nu va fi nimeni care să mă ştie pe mine, căci, de vreme ce am murit, de acum nu mai am nădejde de mântuire!” Sculându-se îndată, s-a dus în altă cetate, unde, schimbându-şi haina, a mers într-o casă de oaspeţi.
După ce a plecat ea, fericitul Avramie a văzut în vedenie un balaur înfricoşat, foarte mare şi groaznic. Acesta, şuierând tare, a venit la chilia lui şi aflând o porumbiţă a înghiţit-o şi iarăşi s-a întors la locul său. Apoi, deşteptându-se fericitul din somn, s-a mâhnit foarte mult şi a plâns cu amar, zicând: „Nu cumva satana va ridica prigoană asupra Sfintei Biserici, ca pe mulţi să-i depărteze de la credinţă, sau va fi dezbinare în Biserică?” Rugându-se Domnului, a zis: „Cel ce toate le ştii, iubitorule de oameni, Doamne, Tu singur ştii şi vedenia aceasta”. Apoi iarăşi, după două zile, a văzut pe acelaşi balaur ieşind de la locul său şi venind în chilie la dânsul şi-a pus capul sub picioarele sfântului şi a crăpat. Aflându-se porumbiţa aceea în pântecele lui, şi-a întins mâna sa şi a luat-o vie, neavând întinăciune.
Apoi, fericitul, deşteptându-se, a strigat de două ori pe fecioara călugăriţă, nepoata lui, zicând: „De ce te-ai lenevit? De două zile aştept să aud din gura ta mărirea lui Dumnezeu şi nu aud nimic?” Deschizând uşiţa, n-a mai găsit-o pe ea acolo şi a înţeles că acea vedenie fusese pentru dânsa şi, plângând, a zis: „O, vai mie, că pe mieluşeaua mea a răpit-o lupul şi fiica mea este prădată”. Apoi şi-a ridicat glasul său cu lacrimi, grăind: „Mântuitorule a toată lumea, întoarce pe mieluşica Ta, Maria, în ograda vieţii, ca să nu se pogoare bătrâneţile mele cu mâhnire, în iad. Nu defăima rugăciunea mea, Doamne, ci trimite darul Tău degrabă ca să o scoată pe ea din gura balaurului”.
Trecuseră două zile de la plecarea fericitei când sfântul a văzut vedenia, apoi doi ani a petrecut Maria fără unchiul ei. Iar acesta se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru dânsa. După doi ani i-a spus cineva unde este şi cum vieţuieşte şi atunci, rugând pe unul din cunoscuţii săi, l-a trimis acolo ca sâ ştie cu încredinţare despre dânsa. Trimisul acela s-a dus şi, aflând-o, s-a întors şi i-a spus. Apoi sfântul a poruncit să-i fie adusă o haină ostăşească şi un cal şi s-a îmbrăcat în haine ostăşeşti, punându-şi o căciulă înaltă în cap ca să-şi poată acoperi faţa. A luat şi un galben cu sine, apoi, încălecând pe cal, a plecat. Ajungând la acea casă de oaspeţi, a căutat în toate părţile, vrând să o afle şi după aceea, zâmbind, a zis către gazdă: „Prietene, am auzit că se află aici o fecioară frumoasă. Nu mi-o arăţi pe ea să o privesc şi eu?”
Gazda, văzându-l că este cărunt, a râs de el în inima sa, căci a bănuit că pentru desfrânare întreabă de ea şi i-a răspuns: „Am aici o fecioară foarte frumoasă”. Şi într-adevăr, fericita era frumoasă la faţă peste fire. Atunci cuviosul, cu faţă veselă, a zis către gazdă: „Să o aduci la mine ca să mă veselesc astăzi, privind-o”. Şi chemând-o pe ea, a venit la dânsul. Iar când a văzut-o sfântul, în împodobirea desfrânată, era să-l podidească plânsul. însă s-a abţinut, ca să nu fie recunoscut de dânsa şi ca nu cumva ea, înţelegând, să fugă de el. Apoi, şezând ei şi bând, a început a glumi cu dânsa acest minunat bărbat, iar ea, sculându-se, l-a îmbrăţişat şi a început a-i săruta grumazul. Sărutându-l, a simţit un miros frumos care ieşea din curatul lui trup, chinuit cu ne voinţe.
Atunci, aducându-şi aminte de zilele cele dintâi ale înfrânării sale, a suspinat, a lăcrimat şi a zis: „O, vai mie!” Iar gazda a zis către dânsa: „Doamnă Măria, astăzi sunt doi ani de când petreci cu noi aici şi niciodată n-am auzit de la tine vreun cuvânt de mâhnire, iar acum ce-ţi este ţie?” Iar ea a răspuns: „De aş fi murit mai înainte de aceşti ani, aş fi fost fericită”. Atunci îndată fericitul Avramie, ca să nu fie recunoscut de Măria, a zis către dânsa cu cuvânt aspru: „Acum ţi-ai adus aminte de păcatele tale, când ai venit la mine?” Şi scoţând galbenul i l-a dat gazdei, zicându-i: „Prietene, să ne faci nouă o cină bună, ca să mă veselesc deseară cu fecioara, pentru că am venit de departe pentru dânsa”.
O, mare este înţelepciunea cea duhovnicească! O, câtă tărie şi răbdare! Acela care, vreme de cincizeci de ani, în călugăria sa, n-a mâncat pâine până la saturare, nici apă din destul n-a băut, acum mănâncă carne şi bea vin, ca să mântuiască sufletul cel pierdut. Cetele sfinţilor îngeri s-au mirat în ceruri de o socoteală ca aceasta a fericitului sfânt. Mânca carne şi bea vin ca să scoată din noroi sufletul cel înecat. O, înţelepciune sfântă şi înţelegere adâncă!
Deci, după cina şi veselia lor, fecioara i-a zis: „Domnule, scoală-te să mergem în pat, ca să ne odihnim”. Iar el i-a zis: „Să mergem”. Apoi, intrând el în cameră, a văzut un pat mare cu aşternut bogat şi s-a aşezat pe el. Atunci a zis către dânsa: „închide uşile şi vino de mă descalţă”. Iar ea, închizând uşile, a venit la dânsul şi el a zis: „Doamnă Măria, apropie-te aici de mine”. Apropiindu-se ea, el sărutând-o, a apucat-o de mâini şi o ţinea tare, ca să nu scape. Apoi, lepădând căciula cea ostăşească din cap, a început a plânge, zicând către dânsa: „Fiica mea, Măria, dar nu mă cunoşti pe mine? Nu sunt eu acela care te-am crescut? Unde îţi este mintea, fiica mea? Cine te-a pierdut? Unde este chipul tău cel îngeresc pe care l-ai avut, fiica mea? Unde este înfrânarea şi plângerea ta? Unde este privegherea ta şi culcarea pe pământ? Căci din înălţimea cerului te-ai coborât în groapă. O, fiica mea, pentru ce nu mi-ai spus mie când ai greşit, ca eu să fi primit pocăinţa pentru tine cu iubitul meu Efrem? Pentru ce ai făcut unele ca acestea şi pentru ce m-ai necăjit şi în astfel de griji m-ai aruncat? Dar cine este fără păcat? Numai Unul Dumnezeu este fără de păcat”.
Auzind ea acestea, s-a făcut ca o piatră neînsufleţită în mâinile lui, temându-se şi ruşinandu-se. Apoi iarăşi i-a zis fericitul: „Nu-mi grăieşti, fiica mea Măria? Nu-mi grăieşti, inima mea? Oare nu am venit eu pentru tine aici? O, fiica mea, eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine în ziua judecăţii, eu voi lua asupra mea pocăinţă pentru păcatele tale”. Şi plângând până la miezul nopţii, o ruga şi o învăţa pe ea. Iar ea, luând puţină îndrăzneală, a zis către dânsul, plângând: „Nu pot căuta spre tine, pentru ruşinea faptelor mele. Cum voi putea să mă rog lui Dumnezeu, căci sunt întinată cu fapte necurate”. Iar el a zis către dânsa: „Asupra mea să fie păcatul tău. O, fiică, pe mine să mă întrebe Dumnezeu de păcatul tău, iar tu numai să mă asculţi pe mine şi să mergem la locul nostru. Iată şi Efrem se roagă lui Dumnezeu pentru tine. O, fiica mea, miluieşte-mi bătrâneţile, mă rog ţie, inima mea! O, fiica mea, scoală-te şi mergi cu mine!”
Iar ea a răspuns către dânsul: „Dacă ştii că eu voi putea să mă pocăiesc şi îmi va primi Dumnezeu rugăciunea, voi merge şi voi cădea la cuvioşia ta şi voi săruta sfintele tale picioare, căci te-ai milostivit spre mine şi ai venit aici să mă scoţi din noroiul faptelor mele”. Şi punându-şi capul pe picioarele lui, toată noaptea a zis: „Cu ce-ţi voi răsplăti pentru toate, stăpâne al meu?” Iar a doua zi a zis către dânsa: „Fiică, scoală-te să mergem”. Iar ea a zis către dânsul: „Am aici puţin aur şi haine, ce porunceşti să fac cu acestea?” A răspuns fericitul: „Pe toate să le laşi aici, căci acestea sunt ale vrăjmaşului”.
Apoi, sculându-se, au plecat îndată. Şi punând-o pe cal, astfel o ducea, iar el mergea înaintea ei, bucurându-se ca un păstor când află oaia cea pierdută şi cu bucurie o ia pe umerii săi; aşa mergea şi fericitul şi se bucura cu inima. Când au ajuns la locul lor, îndată a închis-o pe Măria în chilia cea dinăuntru, unde a stat el mai înainte, iar el petrecea în chilia în care a stat Măria. Atunci ea s-a îmbrăcat într-o haină de păr şi petrecea în călugărie cu smerenie şi cu plângere, cu înfrânare şi cu blândeţe, chemând pe Dumnezeu spre ajutor, pocăindu-se cu multă sârguinţă. Astfel se pocăia şi se ruga, încât pocăinţa şi rugăciunea noastră este umbră pe lângă a ei. Iar Dumnezeu, Milostivul, Cel ce nu voieşte să piară nici unul şi toţi să vină la pocăinţă, a miluit pe roaba Sa, care cu adevărat s-a pocăit şi i-a iertat păcatele. Ca semn al iertării ei, i-a dat darul să tămăduiască neputinţele celor ce veneau la ea.
Apoi fericitul Avramie a trăit încă zece ani şi, văzând pocăinţa ei cea mare, lacrimile, ostenelile şi rugăciunile către Dumnezeu, cele cu dinadinsul, se mângâia şi slăvea pe Dumnezeu. După aceasta s-a sfârşit şi a adormit întru Domnul, având şaptezeci de ani de la naşterea sa. Iar când a murit, s-a adunat aproape toată cetatea şi toţi, cu sârguinţă, se apropiau de cinstitul lui trup, iar bolnavii câştigau tămăduire.
Mieluşeaua lui Hristos, Măria, a vieţuit cinci ani în mare înfrânare după mutarea unchiului ei, rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, căci de multe ori cei ce erau pe acolo, când treceau noaptea prin apropiere auzeau glasul plângerii şi al tânguirii ei fără de măsură şi, stând, se mirau şi preamăreau pe Dumnezeu. Pocăindu-se desăvârşit şi bineplăcând lui Dumnezeu, fericita Măria cu pace s-a mutat; şi acum, după umilele plângeri, cu bucurie se veseleşte împreună cu sfinţii Domnului, Căruia I se cuvine slava şi închinăciunea în veci. Amin