Cuviosul Daniil Sihastrul

0
338
Cuviosul Daniil Sihastrul
(18/31 decembrie)[1]

 
 Acesta a fost unul din cei mai mari pustnici pe care i-a cunoscut pământul Moldovei. S-a născut pe la începutul sec. al XV-lea, într-un sat din apropierea oraşului Rădăuţi, primind din botez numele de Dumitru. Părinţii săi erau simpli ţărani evlavioşi, cu toate că există şi teorii potrivit cărora părinţii săi erau un neam ales, din rândul căruia se ridicase şi mitropolitul Grigorie Roşca. [2]
Muncind pe moşia episcopiei Rădăuţilor, tânărul Dumitru a cunoscut călugări şi slujitori bisericeşti, de la care a primit multe învăţături creştineşti, astfel că el se simţea atras de viaţa monahală. De aceea, va îmbrăca haina monahală la mânăstirea pe lângă care se născuse, primind numele de David. După o perioadă de ascultare la biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, dornic de desăvârşire, călugărul David va pleca de la Rădăuţi, poposind la schitul Sfântul Lavrentie, de la Laura, un sat situat la 5-6 kilometri de Putna. Aici va primi ascultarea de a împleti coşuri de nuiele. După o vreme va îmbrăca schima cea mare, primind numele de Daniil, şi se va retrage în munte, într-un loc tainic, pe o stâncă de pe malul pârâului Viţeul. Aici va dăltui, cu multă trudă, un paraclis, iar dedesubt, o chilie.
Sârguinţa acestui ostaş al lui Hristos era binecunoscută la scaunul mitropolitan al Sucevei, şi chiar şi la curtea domnească a ţării. Se spune că încă din vremea copilăriei sale, Ştefan cel Mare venea la chilia Sfântului, pentru a primi poveţe şi îndrumări, obicei pe care l-a păstrat şi în timpul domniei sale. [3] Înduplecat de Daniil, domnitorul va lua hotărârea de a zidi, în apropierea chiliei sale, mânăstirea Putna, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.[4] La această mănăstire se află păstrat un deget (arătător), îmbrăcat cu ferecături de argint, care, potrivit tradiţiei, este al Cuviosului. Cu acest deget ar fi arătat Cuviosul domnitorului locul cel mai bun pentru ridicarea ctitoriei sale.
În condiţiile vieţii zgomotoase care apăruse pe valea Putnei, sihăstria Cuviosului era tot mai des tulburată de oameni, astfel că acesta nu mai avea liniştea pe care şi-o dorea. Auzind, în 1477, şi faptul că voievodul, clericii şi credincioşii plănuiau instalarea sa ca mitropolit, în locul mitropolitului Teoctist I, care se mutase la Domnul, Cuviosul, călăuzit de duhul smereniei, a trecut munţii spre miazăzi şi s-a oprit într-un loc liniştit de pe malul Voroneţului, asemănător cu acela de pe malul Viţeului, pe o stâncă numită Şoimul. Printre ucenicii care îi va avea aici se va număra şi viitorul mitropolit Grigorie Roşca. Tot aici va veni, în vremuri de restrişte şi de cumpănă, şi vechiul şi însemnatul lui ucenic, Ştefan cel Mare.
De asemenea, datorită mulţimii ucenicilor săi, Cuviosul va sta la originea unei mişcări isihaste, care s-a răspândit la mânăstirile şi schiturile din zonă. Prin harul lui Dumnezeu, el primise darul vindecărilor, al alungării demonilor şi al sfătuirilor şi alinărilor pentru cei ce se aflau în suferinţă.
S-a afirmat că Daniil Sihastrul ar fi condus, în ultimii ani ai vieţii sale, mânăstirea Voroneţ, în calitate de stareţ. Această teorie nu are un temei istoric sigur, deoarece în acea perioadă, conducătorul unei mânăstiri era menţionat cu titulatura de „egumen” şi nu cu aceea de „stareţ”. Este drept că unele documente ale sec. al XVI-lea vorbesc despre Cuvios ca fiind „sfântul stareţ”, dar această titulatură face referire mai degrabă la calitatea de părinte duhovnicesc al ucenicilor şi fraţilor din mânăstire. În plus este greu de crezut că la aceea vârstă a bătrâneţii ar fi primit „deşertăciunea” de care fugise la anii tinereţii.
Cuviosul a fost înmormântat în partea sudică a pronaosului bisericii mânăstirii Voroneţ. Mormântul său este acoperit de o lespede de gresie groasă, cu o inscripţie, care însă nu conţine însă nici o indicaţie în legătură cu data trecerii Sfântului la cele veşnice. Pentru identificarea înfăţişării exterioare şi a fizionomiei sale morale, putem cerceta câteva reprezentări ale Sfântului, care au fost descoperite de-a lungul vremii.
Mai întâi, este vorba despre fresca de pe faţada sudică a pridvorului bisericii mânăstirii Voroneţ, în care Daniil apare alături de mitropolitul Grigorie Roşca. Apoi, chipul Cuviosului apare într-un Tetraevanghel, dăruit mânăstirii Voroneţ, de mitropolitul Grigorie Roşca. Din studierea acestor două reprezentări ale Cuviosului putem trage concluzia că viaţa sihastrului a fost aşa de pilduitoare, încât în practica mânăstirească zilnică de la Voroneţ, el era cinstit ca sfânt, mai mult, ca ocrotitor şi hram al mânăstirii. De aceea, el va fi numit de timpuriu şi Daniil de la Voroneţ, sau Sfântul părinte Daniil cel Nou.
Este adevărat că prima parte a vieţii sale este învăluită de tradiţii şi legende generate, amplificate cu unele exagerări şi răspândite de adânca evlavie a dreptcredincioşilor, dar mărturiile istorice atestă, fără îndoială, că Daniil Sihastrul a fost un fiu ales al Bisericii, o flacără nestinsă a Ortodoxiei.


[1] Pr. Scarlat Porcescu, Sfântul Daniil Sihastrul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.319.

[2] Constantin Turcul, Daniil Sihastrul, în „Studii şi cercetări istorice”, Iaşi, XX, (1947), p. 253, apud Pr. Scarlat Porcescu, op. cit. , p. 320.

[3] Arhim. Nestor Vornicescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, în M. M. S, XLII (1966), nr. 7-8, p. 567.