Sfântul Mucenic Uar, cei şapte dascăli, precum şi fericita Cleopatra şi fiul ei Ioan

0
1457
Sfântul Mucenic Uar, cei şapte dascăli, precum şi fericita Cleopatra şi fiul ei Ioan
1 noiembrie (19 octombrie)
În vremea împărăţiei lui Maximilian, păgînul împărat al Romei, era în Egipt un ostaş viteaz anume Uar, care slujea în taină Împăratului ceresc, căci de frica nelegiuiţilor închinători de idoli a tăinuit pînă la o vreme credinţa sa în adevăratul Dumnezeu, dar pe care a descoperit-o cerului şi pămîntului, cînd s-a făcut pentru Hristos privelişte îngerilor şi oamenilor. În acea vreme împăratul Maximilian a pornit prigoană mare împotriva creştinilor şi a trimis poruncă în toate părţile stăpînirii sale ca să fie ucişi creştinii care nu vor să jertfească zeilor. Şi a ajuns acea poruncă şi în părţile Egiptului, vărsîndu-se fără cruţare sîngele credincioşilor, pentru că toţi cei ce slujeau Făcătorului şi nu făpturii erau chinuiţi în diferite feluri. Iar Uar, tăinuitul creştin, înconjura noaptea temniţele în care erau ţinuţi credincioşii care mărturiseau pe Hristos şi, cumpărînd cu aur pe străjeri, intra la dînşii, săruta legăturile sfinţilor mucenici, le spăla sîngele şi le oblojea rănile, le dădea hrană şi îi ruga ca să-i mijlocească milă de la Domnul.

Fiind odată prinşi şapte dascăli creştini care se ascundeau prin pustietăţi, i-au adus la stăpînitorul Egiptului. Stăpînitorul, cercetîndu-i şi aflîndu-i tari în credinţă, le-a dat multe bătăi, şi legîndu-i, i-a aruncat în temniţă. Aflînd despre aceştia, Uar a alergat noaptea, după obiceiul său, la acea temniţă în care erau aruncaţi sfinţii şi, dîndu-le străjilor aur mult, a intrat la ei. Dezlegîndu-le mîinile şi picioarele din legături, a pus înaintea lor hrană şi îi ruga ca să mănînce, căci petrecuseră opt zile flămînzi, fără hrană. Apoi, căzînd la picioarele lor, le săruta şi fericea pătimirea lor, zicînd: „Fericiţi sînteţi voi, robii Domnului cei buni şi credincioşi, care aveţi a intra întru bucuria Domnului vostru, căci aţi răbdat pentru Dînsul pînă la sînge. Fericiţi sînteţi voi, nevoitorii cei buni, cărora vi se împletesc în ceruri cununile de către dreapta Celui Preaînalt, căci prin răbdare alergaţi la nevoinţa cea pusă înaintea voastră. Mîine dimineaţă, precum ştiu, cu tot dinadinsul aveţi să săvîrşiţi pătimirea voastră. Fericiţi sînteţi voi, pătimitorii lui Hristos, cărora vă este deschisă împărăţia cea cerească, căci pătimiţi cu Hristos Cel ce a pătimit pentru voi; şi dacă cu Dînsul pătimiţi, cu Dînsul veţi şi împărăţi. Deci mă rog vouă, sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, să vă rugaţi pentru mine Stăpînului Hristos să-mi fie milostiv; aş voi ca şi eu să pătimesc pentru Dînsul, dar nu am atîta putere, pentru că mă cutremur de cumplitele chinuri pe care văd că le înduraţi voi”. Iar sfinţii au răspuns: „Nimeni, iubitule, nu se arată desăvîrşit; nimeni nu seceră de nu va semăna, nimeni nu se încununează de nu va pătimi. Adu-ţi aminte de cuvintele din Evanghelie: De se va lepăda cineva de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu. Dacă te temi de chinurile cele vremelnice, nu vei scăpa de cele veşnice; dacă te înfricoşezi a mărturisi pe Hristos pe pămînt, nu te vei sătura de vederea feţei Lui în ceruri. Deci vino, frate, şi călătoreşte cu noi pe calea cea mucenicească la Stăpînul ceresc, Cel ce priveşte nevoinţele noastre, şi să pătimeşti împreună cu noi, pentru că o tovărăşie ca aceasta îţi va fi de mare folos”.

Acestea grăindu-le sfinţii, Uar se aprindea cu inima spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea pentru Domnul nostru Iisus Hristos. El a petrecut toată noaptea aceea în temniţă împreună cu sfinţii mucenici, ascultînd învăţăturile lor cu bucurie. Iar a doua zi au venit slujitorii în temniţă, trimişi de stăpînitor, ca să-i ia pe sfinţii mucenici la judecată. Intrînd, au aflat pe Uar şezînd lîngă cei legaţi şi ascultînd cuvintele lor, iar slujitorii, mirîndu-se, i-au zis: „Ce faci aici, Uare? Nu cumva ai înnebunit, amăgindu-te de basmele acestor oameni vicleni? Oare nu te temi că atunci cînd va spune cineva de aceasta stăpînitorului şi senatorilor, nu numai dregătoria ostăşiei o vei pierde, dar chiar şi de viaţa ta te vei lipsi?” Uar a răspuns: „Dar care din voi mă va cleveti la stăpînitor, pentru că voi îmi sînteţi prieteni? Iar de mă veţi cleveti, sînt gata să mor împreună cu creştinii”. Iar slujitorii, tăcînd, au luat pe şase din mucenici, căci al şaptelea, slăbit de răni, murise în temniţă, şi sfîrşindu-se aşa, s-a dus către Hristos, lăsînd în locul său pe Uar, ca el, împlinind locul aceluia, să săvîrşească pătimirea. Fiind legaţi, au fost aduşi înaintea stăpînitorului care şedea la judecată cu multă mîndrie. Au fost siliţi să jertfească idolilor, dar fiindcă nu s-au supus, i-au dezbrăcat şi i-au bătut fără milă peste rănile ce le aveau dinainte. Şi dîndu-le bătăi peste bătăi, s-a adăugat şi durere peste durere, iar ei răbdau, negrăind nimic fără numai aceasta: „Creştini rămînem!”. După aceasta stăpînitorul, privind, a zis: „Oare nu şapte erau ei? Iată acum văd numai şase! Unde este al şaptelea?” Zicînd acestea stăpînitorul, iată că şi Sfîntul Uar veni acolo şi, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a stat în mijloc şi a zis: „Iată, eu sînt al şaptelea, pentru că acela şi-a sfîrşit alergarea sa şi acum stă înaintea lui Hristos, iar pe mine m-a lăsat moştenitor al patimilor sale. Deci, cu ceea ce îţi era dator, eu sînt gata să plătesc pentru dînsul, că în locul lui vreau să pătimesc pentru Hristos, împreună cu aceşti buni pătimitori, căci sînt creştin”. Iar stăpînitorul, auzind acestea, a întrebat pe cei ce erau de faţă: „Cine este acesta?” Şi i s-a răspuns: „Este Uar, ostaşul, mai marele din trupa Tianiei”. Iar stăpînitorul, mirîndu-se, a zis către Uar: „Care diavol te-a îndemnat ca să te dai pierzării şi să laşi cinstea ostăşească, lipsindu-te de leafa rînduită ţie şi să-ţi arunci sufletul în atîtea răutăţi?” Iar fericitul Uar i-a răspuns: „Pîinea care se pogoară din cer şi dumnezeiescul pahar ce cuprinde sîngele cel prea scump al Domnului meu, le-am cinstit mai mult decît cinstea şi leafa ta. Nimic nu îmi este mai iubit decît Hristos: nici cinstea voastră, nici lefurile cele mari şi nici viaţa, pentru că îmi este mai de cinste să pătimesc pentru Hristos, şi-mi este de mai mult folos ca să mă lipsesc de toate pentru El. Hristos îmi este viaţa şi vreau să mor pentru dînsul”.

Stăpînitorul, căutînd cu ochi mînioşi spre cei şase sfinţi mucenici, le-a zis: „Al vostru este acest lucru, necuraţilor înşelători. Voi aţi amăgit pe un ostaş ca acesta al împăratului, voi l-aţi înnebunit cu farmecele voastre. Deci, mă jur pe marii mei zei că vă voi pierde pe voi mai înainte decît pe el şi voi răzbuna asupra voastră necinstea adusă zeilor noştri, căci sînteţi nevrednici a fi între cei vii, fiindcă nu numai că îi huliţi pe nemuritorii zei, dar şi pe alţii îi aduceţi la aceeaşi răutate, prin amăgire”. Iar sfinţii au răspuns: „Nu am înşelat pe Uar, ci l-am izbăvit din înşelăciune. Nu l-am înnebunit, ci l-am înţelepţit, iar Dumnezeu i-a dat tărie şi îndrăzneală spre nevoinţă, ca împreună cu noi să biruiască atît puterea voastră cea slabă, cît şi neputinţa zeilor voştri. Puţin să aştepţi şi vei vedea bărbăţia ostăşiei lui, pentru că l-am rînduit pe el între ostaşii îngereşti. Te lauzi că ne vei pierde pe noi, află că ne este de folos nouă ca să ne punem capetele pentru Domnul tuturor”. Iar stăpînitorul a zis: „Îndată voi sfărîma trupurile voastre, dacă nu vă veţi închina zeilor egipteni”. Iar sfinţii au răspuns: „Să piară zeii cei mincinoşi care n-au făcut cerul şi pămîntul”. Iar fericitul Uar, stîrnind mai mult pe stăpînitor, a zis către dînsul: „De ce faci supărare sfinţilor, grăind cele nebune şi nefolositoare? Or nebunul cele nebune grăieşte, zice Isaia proorocul. Iată, înaintea ta zac trupurile lor întinse, fă ce voieşti!”.

Mîniindu-se, stăpînitorul a poruncit ca să-l spînzure gol pe Uar de un lemn şi să-l chinuiască. Iar către sfinţi, a zis: „Vom vedea care pe care va birui: ori voi pe noi primind chinuri, sau noi pe voi, punînd munci asupra voastră? Cu adevărat, de ne veţi birui pe noi prin răbdarea voastră, mă voi lepăda de zeii mei şi voi începe a crede în Hristos al vostru”. Iar sfinţii au răspuns: „Încearcă la unul din noi puterea ta şi de vei birui pe unul, poţi să ai nădejde şi de ceilalţi”. Iar Uar, începînd a pătimi, a zis către sfinţii mucenici: „Binecuvîntaţi-mă pe mine, robul vostru, răbdător de chinuri, ca să mă învrednicesc părţii voastre şi rugaţi pentru mine pe Mîntuitorul Hristos ca să-mi dea răbdare, pentru că El ştie firea noastră, că duhul este deştept, iar trupul neputincios”. Sfinţii, ridicînd ochii spre cer, cu tot dinadinsul se rugau pentru dînsul. Apoi slujitorii au început a-l bate pe Uar peste tot trupul cu toiege şi cu beţe. Iar cînd îl băteau pe sfîntul, a zis stăpînitorul: „Acum să-mi spui, Uare, ce folos ai de la Hristosul tău?” Uar, cu vitejie i-a răspuns: „Mai mare folos am, decît ai tu de la diavolii tăi”. Iar sfinţii au strigat către Uar: „Îmbărbătează-te, Uare, şi să se întărească inima ta, căci, iată, îţi stă de faţă Hristos nevăzut, întărindu-te pe tine”. Uar a răspuns: „Cu adevărat am simţit ajutorul Stăpînului meu, căci socotesc întru nimic chinurile”.

După aceasta îl sfîşiară cu unghii de fier pe coaste. Apoi, pironindu-l cu capul în jos pe un lemn, i-au jupuit pielea de pe spate şi cu brice îi tăiară carnea; iar pe pîntece l-au bătut cu toiege ghimpate, atît de mult, pînă ce s-au rupt toate măruntaiele dinlăuntrul lui şi au căzut pe pămînt. Sfinţii mucenici, văzînd măruntaiele lui, au plîns. Apoi, văzînd judecătorul că mucenicii plîngeau, a strigat cu mare glas: „Iată, sînteţi biruiţi, iată, aţi slăbit, iată că plîngeţi, temîndu-vă de chinuri şi nu vă trebuie mai mult decît să cunoaşteţi că Hristos nu vă izbăveşte pe voi din mîinile noastre; deci, lăsaţi-l pe El şi să vă închinaţi zeilor noştri”. Iar sfinţii au răspuns: „Fiară ce eşti! Nu sîntem biruiţi, căci noi vom birui prin Iisus Hristos, Cel ce ne întăreşte pe noi, şi n-am plîns temîndu-ne de munci, ci din firească dragoste către fratele nostru, pe care îl ucideţi fără de omenie. Noi ne bucurăm cu duhul, văzînd acum gata cununa bunului răbdător de chinuri”. Iar stăpînitorul a poruncit ca să-i ducă pe ei în temniţă şi Uar văzînd de acolo de unde era spînzurat pe lemn, cum trăgeau pe sfinţi cu lanţurile la temniţă, a strigat: „Învăţătorii mei, daţi-mă pe mine mai degrabă lui Hristos, că iată iese din trup duhul meu, şi vă mulţumesc vouă, că v-aţi făcut pricinuitorii vieţii mele celei veşnice”. Fiind muncit Sfîntul Uar încă cinci ceasuri, şi-a dat în acele chinuri cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Iar chinuitorii, socotind că este încă viu, tot mai băteau şi chinuiau trupul cel mort. Apoi, văzînd că murise, l-au coborît de pe lemn, şi după porunca judecătorului l-au scos afară din cetate, şi l-au aruncat spre mîncare cîinilor, acolo unde se adună stîrvurile celor necuvîntătoare.

Acolo era o văduvă, pe nume Cleopatra, de loc din Palestina, al cărei bărbat fusese căpitan şi murise în Egipt. Cleopatra avea un fiu pe nume Ioan, care încă era un copil. Pe cînd Sfîntul Uar era chinuit, Cleopatra privea de departe la pătimirea lui şi, fiind creştină, suspina şi îşi bătea pieptul ei. Apoi, după ce au aruncat trupul lui Uar afară din cetate, ea, sculîndu-se noaptea, împreună cu nişte slugi ale sale, şi ducîndu-se acolo, au luat mult chinuitul trup al Sfîntului Uar şi, ducîndu-l în casa sa, a săpat mormînt în cămara sa, lîngă pat, şi l-au pus acolo pe el.

A doua zi, stăpînitorul a scos din temniţă pe ceilalţi mucenici şi, chinuindu-i mult, i-a tăiat cu sabia şi i-a aruncat afară din cetate ca şi pe Uar; iar trupurile lor, luîndu-le noaptea alţi tăinuiţi creştini, le-au îngropat. Cleopatra, în toate zilele, aprindea lumînări deasupra mormîntului Sfîntului Uar şi-i ardea tămîie, avîndu-l pe el de mare folos şi de bun mijlocitor către Dumnezeu.

Trecînd cîţiva ani, şi mai potolindu-se prigoana împotriva creştinilor, Cleopatra a voit să se întoarcă în patria sa, şi se gîndea cum ar putea să ducă cu sine moaştele Sfîntului Uar; şi gătind un dar oarecare, a rugat pe stăpînitor, printr-un mijlocitor, zicînd: „Bărbatul meu a fost mai mare în oaste şi a murit aici în slujba împăratului. Nefiind încă îngropat pînă acum stă deasupra mormîntului, căci este cu neputinţă ca în ţară străină să i se facă lui îngropare, precum se cuvine unui cinstit povăţuitor de oaste; iar eu, fiind văduvă şi străină, voiesc să mă întorc în patria mea, la rudeniile mele. Deci, stăpînul meu, să-mi dai voie să-l îngrop la moşia mea în mormîntul strîmoşilor mei, pentru că vreau ca şi după moarte să nu mă despart de el”. Iar femeia aceea a făcut astfel, pentru ca, aflînd creştinii că duce din cetatea lor moaştele sfîntului mucenic, să nu o oprească şi să ia de la dînsa acea comoară de mare preţ. Stăpînitorul, luînd darul, a poruncit ca să i se îndeplinească cererea, iar ea, în locul oaselor bărbatului ei, a luat moaştele Sfîntului Uar şi le-a sădit pe ele ca pe o vie din Egipt în Palestina, aşezîndu-le lîngă ale părinţilor ei, în satul ce se numea Edra, care era aproape de Tavor. Apoi în toate zilele mergea la mormîntul lui, tămîia şi aprindea lumînări, lucru pe care văzîndu-l ceilalţi creştini care vieţuiau acolo, au început a merge împreună cu dînsa la mormîntul sfîntului şi a aduce pe bolnavii lor care, cu rugăciunile mucenicului Uar, cîştigau tămăduiri. Aflînd de veste toţi creştinii dimprejur despre Sfîntul Uar, mulţi alergau cu credinţă la mormîntul lui.

Atunci Cleopatra, văzînd că se adunau creştinii pentru rugăciune la mormîntul lui, a gîndit să zidească o biserică în numele sfîntului şi ceea ce a gîndit, a şi început. Iar fiul ei Ioan, fiind în vîrstă, Cleopatra se străduia să-l trimită în oastea împăratului şi prin oarecari mijlocitori a cerut de la împărat o cinstită dregătorie pentru fiul ei, pe care a şi cîştigat-o. Căci în vremea zidirii bisericii s-a trimis fiului ei de la împărat scrisoare de a fi primit în oaste şi brîu pentru cinstita dregătorie ostăşească. Iar ea a zis: „Să nu se îmbrace fiul meu în haine ostăşeşti şi nici să nu meargă în slujbă ostăşească, pînă ce nu se va sfîrşi biserica lui Dumnezeu, pentru că doresc ca să ducă împreună cu mine moaştele sfîntului mucenic şi după aceea va face împărăteasca poruncă”. Sfîrşindu-se biserica, a chemat episcopi, preoţi şi călugări şi, luînd din mormînt cinstitele moaşte ale sfîntului mucenic, le-a pus pe un pat de mult preţ, iar deasupra moaştelor a pus brîul şi haina ostăşească în care avea să se îmbrace fiul ei, ca să fie sfinţite de moaştele sfîntului. Şi cu tot dinadinsul s-a rugat mucenicului, ca să fie ajutător fiului ei, pe care l-au binecuvîntat toţi arhiereii şi preoţii cei adunaţi acolo. Apoi s-a adunat multă mulţime de popor creştinesc acolo. Astfel, Cleopatra cu fiul ei luînd patul cu moaştele, l-au dus în biserică. Biserica, fiind sfinţită, au pus moaştele sfîntului la jertfelnic şi, săvîrşindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cleopatra a căzut înaintea moaştelor sfîntului Uar, zicînd: „Rogu-mă ţie, purtătorul de chinuri al lui Hristos, să-mi ceri mie de la Dumnezeu, ceea ce va fi Lui plăcut şi mie de folos, asemenea şi unuia născut fiului meu. Pentru că nu îndrăznesc să cer mai mult decît ce voieşte Domnul, căci El ştie ce ne este de folos şi voia Lui cea bună şi desăvîrşită în noi să se săvîrşească”.

După sfîrşirea sfintei slujbe, a făcut ospăţ mare celor adunaţi, şi ea împreună cu fiul ei slujeau, poruncind fiului ei să nu guste nimic, pînă ce se va săvîrşi ospăţul, şi după aceea să mănînce din resturile care vor rămîne. Dar slujind ei, copilul s-a îmbolnăvit foarte greu şi a mers la patul său. Apoi sculîndu-se toţi de la ospăţ, a strigat pe fiul ei ca să mănînce împreună, din rămăşiţele de la ospăţ. Ioan, însă, nu putea să grăiască nici un cuvînt, fiind foarte aprins de friguri.

Văzînd Cleopatra pe fiul ei bolnav, a zis: „Viu este Domnul, că nici eu nu voi pune bucate în gura mea, pînă ce nu voi vedea ce se va face cu fiul meu”. Şi şedea lîngă el, răcorindu-i pe cît îi era cu putinţă căldura bolii; dar ea mai mult se aprindea înăuntru, avînd mai mare mîhnire de unul născut fiul său. Apoi, în miezul nopţii a murit copilul, lăsînd nemîngîiată pe mama sa, care plîngea cu amar. Aceasta a alergat în biserica Sfîntului Uar şi căzînd la mormîntul lui, striga: „Oare astfel mi-ai răsplătit mie, care atîta m-am ostenit pentru tine, o plăcutule al lui Dumnezeu? Oare asemenea ajutoare mi-ai dat mie, care am oropsit trupul bărbatului meu pentru tine şi pentru aceasta m-am nădăjduit în tine? Ai omorît pe unul născut fiul meu, ai surpat nădejdea mea şi ai luat lumina ochilor mei! Deci, cine mă va hrăni la bătrîneţe? Cine mă va îngriji la moartea mea? Sau cine va da trupul meu mormîntului? Mai bine era să mor eu, decît să văd mort pe fiul meu iubit, care era tînăr şi acum este ca o floare vestejită mai înainte de vreme. Deci, sau pe fiul meu dă-mi-l, precum odată Elisei pe al sunamitencii, sau şi pe mine îndată să mă iei, pentru că nu pot să vieţuiesc cu necaz şi amărăciune”. Astfel strigînd ea cu plîngere la mormînt, a adormit puţin de multă osteneală şi de necazul cel mare. Şi i s-a arătat în vedenie Sfîntul Uar, ţinînd pe copil în mîinile sale, şi erau amîndoi luminaţi ca soarele, hainele lor erau albe ca zăpada, încinşi erau cu brîuri de aur şi cununi cu negrăită podoabă aveau pe capetele lor.

Fericita Cleopatra, văzîndu-i, a voit să se închine lor. Dar Sfîntul Uar a ridicat-o, zicîndu-i: „O femeie, pentru ce strigai asupra mea? Oare am uitat facerile tale de bine, pe care mi le-ai făcut în Egipt şi pe cale? Sau socoteşti că nu am simţit cînd ai luat trupul meu dintre stîrvurile dobitoacelor şi l-ai pus în cămara ta? Oare nu ascult întotdeauna rugăciunile tale? Oare nu mă rog pentru tine lui Dumnezeu? Mai ales m-am rugat lui Dumnezeu pentru neamul tău cu care m-ai pus în mormînt, ca să li se ierte lor păcatele; apoi pe fiul tău l-am luat în oastea Împăratului ceresc. Oare nu tu singură m-ai rugat ca să-ţi cer de la Dumnezeu ceea ce îi este Lui plăcut, iar ţie şi fiului tău de folos? Deci am rugat pe bunul Dumnezeu şi bine a voit, după negrăita bunătatea Sa, ca să facă ostaş al Lui pe fiul tău, precum vezi că este unul din cei ce stau înaintea scaunului Său; şi de voieşti, iaţi-l şi-l trimite la slujba împăratului celui pămîntesc şi vremelnic, de vreme ce nu vrei ca fiul tău să slujească Împăratului Celui ceresc şi veşnic”. Iar tînărul, şezînd, a cuprins mîinile lui Uar şi i-a zis: „Nu, stăpînul meu, nu asculta pe maica mea, nu mă da în lumea cea plină de nedreptate şi de toată fărădelegea, din care m-am izbăvit prin venirea ta. Nu mă depărta pe mine, părinte, din prietenia ta şi din petrecerea cu sfinţii”. Iar către maica sa a zis: „De ce strigi aşa, o, maică? Eu sînt rînduit în oastea Împăratului Hristos, şi mi s-a dat mie ca să stau cu îngerii Lui; iar tu acum vrei să mă iei pe mine de la împărăţie la sărăcie?” Fericita Cleopatra, văzînd pe fiul ei îmbrăcat în rînduială îngerească, a zis: „Luaţi-mă dar şi pe mine cu voi, ca şi eu să fiu acolo”. Iar Sfîntul Uar i-a zis: „Şi aici fiind, eşti cu noi; deci, mergi acum cu pace, iar după o vreme, cînd Domnul va porunci, vom veni să te luăm şi pe tine”. Aceasta zicîndu-i, s-au făcut nevăzuţi de la ochii ei. Ea, venindu-şi în fire, şi-a aflat inima plină de bucurie şi veselie şi a spus această vedenie preoţilor, care au îngropat cu mare cinste pe fiul ei lîngă mormîntul Sfîntului Uar, nemaiplîngînd acum, ci veselindu-se întru Domnul. După aceasta şi-a împărţit averile la săraci şi, lepădîndu-se de lume, vieţuia lîngă biserica Sfîntului Uar, slujind lui Dumnezeu în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea. Şi în toate Duminicile, cînd se ruga, i se arătau ei Sfîntul Uar şi fiul ei, întru mare slavă. După şapte ani de petrecere într-o astfel de viaţă, fericita Cleopatra a murit, fiind bineplăcută lui Dumnezeu. Trupul ei s-a pus în biserica Sfîntului Uar, aproape de fiul ei. Iar sfîntul ei suflet, împreună cu al Sfîntului Uar şi cu al fiului ei, Ioan, se află în ceruri întru veselie veşnică, înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentPreacuviosul Ioan de la Rila
Articolul următorSfinţii Apusului