Mănăstirea „Înălţarea Domnului”, Hârjăuca

0
2050
Mănăstirea „Înălţarea Domnului”, Hârjăuca
(mănăstire de călugări)
Hram: Înălţarea Domnului
Adresa: s. Hârjăuca, r.Călăraşi
Stareţ: Evloghie (Nicolenco)
Aşezare: la aprox. 60 km de Chisinau sau la aprox. 25 km de Calarasi, in apropierea manastirii Harbovat
Date de contact MD-4421, s. s. Hârjăuca, r.Călăraşi
Tel.0244-72-291, 0244-72-302, m.0690-94-196
Istoric
Viaţa monahală începe a prinde contur la Hârjăuca în jurul anului 1740.Se spune că schitul de călugări îşi alege ca aşezare împrejurimile unui izvor, cu bănuite proprietăţi tămăduitoare, din inima codrilor, pe moşia boierului Niculiţă. Prima biserică durată a fost din lemn. Chezăşia îi erau cinci turle frumoase, iar hramul ales – Adormirea Maicii Domnului.

Legenda spune că ” un călugăr pribeag, pe nume Hârju, trecând prin moşia boierului Niculiţă s-ar fi oprit într-o poieniţă să bea apă şi să se odihnească. Cică a adormit, iar în vis i s-a arătat Maica Domnului. Trezindu-se, călugărul şi-a dat cuvântul că nu va găsi tihnă pe pământ până când nu va auzi clopotele sunând în această vale a Ichelului. Cu ajutorul câtorva fraţi de pe moşia Sipotenilor, au apărut mici chilii, împletite din nuiele şi o bisericuţă acoperită cu şindrilă.”
Ansamblul arhitectural al mănăstirii s-a format la sfârşitul anilor 30 ai secolului XIX.
Biserica Înălţarea Domnului (1820-1836), clădită din piatră pe locul uneia din lemn, ce purta anterior hramul Adormirii Maicii Domnului, se înscrie armonios în centrul grupului de clădiri ale mănăstirii.
Biserica de iarnă – Sf. Spiridon, e durată de asemenea în aceeaşi perioadă, mai exact între 1869-1872. De această dată – în piatră, deoarece anterior, făcută din lemn, spre 1848 a fost finalizată şi sfinţită.
Ctitorită de acelaşi – Spiridon Filipovici, un vlah muntenegrean, născut pe malul Adriaticii, în Shibenik, la 16.01.1779. Acesta devenind şi stareţul mănăstirii, sub conducerea iscusită a căruia aşezarea cunoaşte un avânt în dezvoltare.
În naosul Bisericii Înălţarea Domnului, pe zidul sudic, aflăm gravată o înscriere referitor la acest ctitor, datând cu 1846. Anul trecerii sale în lumea celor drepţi.
Tot din iniţiativa acestui ctitor, pentru numeroasele trebuinţe de construcţii, se infiinţează un atelier de fabricat cărămizi şi altul de ceramică. Din caramidă e ridicat întregul complex monastic, iar din ceramică au fost realizate ţevi pentru instalarea unui sistem hidrologic subteran complicat, care aduna apele de pe toate dealurile în valea râuleţului Ichel, astfel terenul devenind uscat. Necesitatea de a face un drenaj apare datorită caracterului împrejurimilor ce fuseseră bogate în mlaştini, ca de altfel în multe alte zone din Basarabia.
Mai tărziu apar şi celelalte construcţii – biblioteca, trapeza, corpuri de chilii.
Mâna de gospodar se face simţită pretutindeni. La poalele dealului, din preajmă, se află, în zilele noastre, o livadă îngrijită, ce absoarbe razele blânde ale soarelui basarabean.
Vremurile bune ale ţinuturilor acestui aşezământ monahicesc, au fost tulburate chiar de la orginile lui, prin diverse năvăliri tătare. Revoluţia bolşevică rusă, din 1917, din nefericire s-a repercutat şi ea negativ asupra acestui aşezământ de cult din zona de Codru. Soldaţii ruşi au făcut mari devastări şi au manifestat un barbarism cumplit în mănăstire.
După Unirea Basarabiei cu România, în 1918, viaţa monahală este reluată şi revigorată sub îndrumarea arhiepiscopului Nicodim al Huşilor, viitor patriarh al României. Biblioteca mănăstirii devenind acum foarte importantă, fiind completată cu foarte multe carţi de la Iaşi şi Bucuresti.

Timp de opt ani (1920 – 1928), aici activează distinsul arhiepiscop Gurie Grosu, avansat, mai apoi, la treapta de mitropolit. Astfel Mănăstirea Hârbovăţ devine arhierească.
La 1920 sunt adusi brazi din Bucovina si plantati în curte. Aceştea şi astăzi ne amintesc de relaţia omului cu cosmosul, cu cele mai de sus de fire.
Ctitorul Spiridon Filipovici a rămas în istorie şi pentru că a preschimbat acest loc într-un colţ de rai, considerat, până în 1940, cea mai frumoasă grădină din Basarabia.
Curtea era plină de havuzuri, iar pe dealul din spatele mănăstirii, strălucea un şirag de lacuri, formând o minunată cascadă. Parcul acesteia, avea o suprafaţă de zeci de hectare, cu multe alei şi poteci, toate învăluite de aroma sutelor de pâlcuri cu flori.
Interesante sunt relatările din 1840 ale profesorului Nicolae Nadejdin:
” Foişoare singuratice – locuri de odihnă, refugiu şi meditaţie, ba se ascund în desimea copacilor, ba apar pe spaţiile de la intersecţia cărărilor încununate cu flori…
La intersecţia aleilor, se află galerii cu 6-8-12 stâlpi, împodobite cu lăicere şi icoane. Cinci lacuri coboară din deal, formând o cascadă de apă gigantică. Îmi făcea impresia că văd un şirag de perle sclipind pe pieptul unui uriaş, capul căruia se uneşte cu cerul.” /2/
Zidurile mănăstirii erau apărate suplimentar şi de un şanţ cu apă. Dar cum se spune: lacătul e de omul bun. Drept intrări, erau prevăzute nouă porţi, fapt ce ne vorbeşte despre proporţiile gospodăriei.
În deceniul 7 al sec.XIX, la mănăstire a fost deschisă o şcoală pentru fraţi de caritate, unde călugării erau instruiţi pentru acordarea primului ajutor medical. Totodată, ei aveau sarcina de a strânge şi cultiva ierburi de leac. Unele surse afirmă că lăcaşul era şi un aşezământ curativ. Hârjăuca fiind cunoscută drept mănăstirea apelor sfinte.
În aceiaşi ani este infiinţat un orfelinat. De asemenea, mănăstirea alocase teren pentru şcolile din Palanca şi Hârjăuca.
Până la 1936 mănăstirea Hârjăuca era considerată drept una dintre cele mai prospere din Basarabia. Peste patru ani, lăcasul este transformat în cazarmă pentru ostaşii sovietici.
În anul 1947, arhiepiscopul Chişinăului, rusul Nectarie Grigoriev, fidel guvernanţilor comunişti, decide din motive de precaritate economică închiderea mai multor mănăstiri.
Astfel, din păcate, în 1953 mănăstirea este închisă. În perioada de înverşunat ateism a ocupaţiei sovietice, la doi ani de la închidere, este transformată în casă de odihnă, iar din 1958 în sanatoriu.
Catapetesmele poleite cu aur ale vechii biserici de vară, foarte multe icoane împreună cu biblioteca de carte veche bisericească în limba română, ce număra peste 300 de volume, au fost arse prin decizia mitropolitului Pavel – rus de origine. Tot atunci mormintele preoţilor şi ctitorilor sunt distruse, terenul nivelat, iar in timpul existenţei sanatoriului chiliile monahilor sunt transformate în saloane. Biserica cu hramul Înălţarea Domnului devine club de dans şi de tras la ţintă.
Prin aceeaşi suferinţă trece şi biserica de iarnă – Sfântul Spiridon. Zidurile căreia au fost distruse cu securea, pentru a pune tencuiala pe pereţii unde erau pictate icoane ce descriau întreaga viaţă a Mântuitorului Iisus Hristos. Vestitul iconar basarabean Pavel Piscariov realizase aici, la 1922, 13 icoane si 26 de portrete, care ar fi putut ajunge şi până la noi, dacă nu erau devastate. Numele Piscariov e înscris pe pereţii Catedralei de la Ierusalim, alaturi de cele ale remarcabililor iconari din întreaga lume.
Această biserică trece printr-un incendiu devastator în 1991, rămânând după – în cumplită păragină, aşteptând vremuri mai bune.
Sanatoriul care a activat în incinta mănăstirii purta numele Moldova Sovietică. Ulterior devenit – CODRU – altfel nici nu i se putea zice, această denumire provinind de la rezervaţia naturală din preajmă – mândria Moldovei basarabe.
Mănăstirea a fost redeschisă abia în 1993.
La sfârşitul primului deceniu de după 2000, aici au loc lucrări de restaurare.

Echipa de restauratori a păstrat, ca o mărturie a trecutului, peretele din stânga altarului, unde se văd şi astăzi urmele lăsate de săgeţile, pe care le-a primit chipul Mântuitorului.
Ca şi odinioară, mănăstirea din Hârjăuca, atrage o mulţime de călători cu priveliştea sa pitorescă, armonia dintre clădirile mănăstirii, a havuzului şi naturii.
Hârjăuca face parte din salba de mănăstiri din zona de codru a Basarabiei, care trebuie vazute impreuna: Răciula-Hârbovăţ-Frumoasa. Iar odată porniţi pe acest traseu, o încununare firească ar fi – mult încercata mănăstire Căpriana.

Imagini