Grigorie Egumenul, făcătorul de minuni

0
380
 Grigorie Egumenul, făcătorul de minuni

Acest cuvios Grigorie era din cetatea Galileei, născut din părinţi de bun neam şi bun credincios. Băgînd de seamă la deşer-tăciunea lumii acesteia, s-a lepădat de ea şi ieşind de la părintii săi şi căutînd loc lesnicios spre dumnezeiasca gîndire, a mers în mănăs-tirea cea de la „apele galbene”, la cuviosul Macarie, egumenul. De la dînsul a luat chipul îngeresc, se deprinse la viaţa îngerească şi se făcu pustnic ales. Apoi pentru bunătatea lui cea multă, l-a învred-nicit fericitul Macarie ca să ia treapta preoţiei. După aceea i s-a încredinţat lui egumenia, în mănăstirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a cinstitei naşterii ei, aproape de iezer, şi se nevoia cu mai multe osteneli.

Deci, a mers vestea de viaţa lui îmbunătăţită pînă la domni. Drept aceea, Iurie, domnul Galiţiei, a rugat pe fericitul ca pe doi fii ai lui să-i lumineze cu sfîntul botez, iar Vasilie Dimitrievici, marele Cneaz al Moscovei (1389-1425), vroia ca pe cuviosul în ce-tatea Rostovului să-l aibă arhimandrit. Dar el, fugind de deşer-tăciune omenească, a lăsat egumenia şi s-a dus în locuri neştiute şi nestrăbătute. Apoi, auzind de cuviosul Dionisie Gluşiţchie, a mers la dînsul în mănăstire şi a petrecut la dînsul zece ani. După aceea, a ieşit cu binecuvîntare la pustie, în partea răsăritului, unde vieţuia cu iubire de osteneală şi cu dumnezeiască plăcere, şi a inceput a se aduna la dînsul fraţi şi a zidit o biserică în numele Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, a cinstitului ei sobor, şi a întemeiat Mănăstire. Adăuga osteneli peste osteneli, cu neslăbire petrecînd în rugăciunile cele de toată noaptea. Era făcător de pace în vrajbă şi în mînie: fiind izgonit voievodul Vasilie Vasilievici din Moscova (1425-1433, 1434-1446, 1447-1462), şi voievodul Iurie răpindu-i scaunul său, cuviosul Grigorie a mers în cetatea Moscova şi prin cuvinte îndrăzneţe şi înţelepte a sfătuit pe voievodul Iurie să nu ţină moştenire străină, ci la moşia sa, a Galiţiei, să se întoarcă. Şi se făcu prin mijlocirea cuviosului pace între domnii Iurie şi Vasilie şi amîndoi şezură în scaunele lor.

În acei ani, voievodul Dimitrie a mers cu război asupra cetăţii Vologda şi multe răutăţi a făcut oamenilor. Iar sfîntul cu rîvnă creştină aprinzîndu-se, a mers la dînsul şi l-a mustrat pentru răutatea ce făcea creştinilor. Voievodul, nesuferind mustrarea, a poruncit ca pe cuvios să-l arunce de pe pod, iar el cu bucurie a suferit acea năpăstuire, mulţumind lui Dumnezeu.

Apoi, după îndestulaţi ani ai vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu, a chemat pe fraţi şi i-a învăţat şi le-a pus lor egumen. După aceasta, slăbind şi apropiindu-se de sfîrşit, la urmă a sfătuit pe fraţi zicînd: „După ce sufletul meu se va despărţi de trup, de nici o cinste să nu mă învredniciţi, ci aşa, prost, pe pămînt, trăgîndu-mă de picioare, să mă daţi în baltă”.

Aceasta zicîndu-le, s-a culcat pe patul său şi făcîndu-şi semnul cinstitei cruci, şi-a dat cinstitul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pe care din tinereţe L-a iubit, şi Căruia I-a slujit cu toată osîrdia întru cuvioşie şi dreptate. Iar acum, stînd înaintea dumnezeiescului Lui scaun, în ceata sfinţilor şi a cuvioşilor, roagă bunătatea Lui pentru noi, păcătoşii, cei ce credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfîntul Duh, întru unul în Treime Dumnezeu, Cel ce de toată făptura este slăvit şi prin închinăciune cinstit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.