Tradiții contemporane și băbisme

0
1091
Tradiții contemporane și băbisme

Pornind de la ideea raportului dintre „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, ne-am propus în lucrarea de faţă, să prezentăm unele învăţături şi practici, care deşi îngreuiază evlavia unor creştini ortodocşi, totuşi nu ţin de Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi „experienţe religioase” reprezintă un adaos păgubos la tradiţia creştin-ortodoxă, uneori sfidând chiar bunul simţ elementar şi prin aceasta discreditând Ortodoxia însăşi. De aceea, se cuvine nouă a le cunoaşte şi a le combate, demonstrându-le
iraţionalitatea lor de principiu şi inutilitatea lor într-o viaţă duhovnicească echilibrată.”

Credinciosul angajat de dezechilibrul său într-o experienţă falsă stabileşte relaţii arbitrare între cauze şi efecte, face abstracţie de corelaţia obiectivă şi raţională dintre fenomene şi se antrenează în excese şi generalizări unilaterale. Mizează pe false intuiţii şi principializează sentimente nebuloase,accentuând până la exclusivitate pe afectivitate în dauna vieţii raţionale, a simţirii raţionale de care vorbesc Părinţii. Ortodoxia a pus un accent deosebit

pe paza minţii şi a inimii, pe introducerea minţii în inimă care are şi acest sens de colaborare a intelectului cu simţirea”. Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între raţiune şi simţire, între cunoaşterea şi împroprierea trăirii Tradiţiei Bisericii, credinciosul angajat în false experienţe mistice se îndepărtează de reperele unei vieţi religioase sănătoase, luându-şi libertatea nu numai de a-şi crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative) ci şi de a şi le propaga între credincioşii apropiaţi lui. Cunoaşterea Tradiţiei ortodoxe autentice, aşadar, fereşte pe orice credincios ortodox de excese, de exagerări şi de erori, uneori chiar fatale, în calea mântuirii personale şi comunitare prin Biserică.
1. Tipuri de persoane pseudo-duhovniceşti
Promotorii unor învăţături şi practici noi, străine de Tradiţia şi de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei înşişi nelămuriţi în probleme de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care vin în legătură.
1.a. Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumărate „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi autoalimentează mândria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă. între aceşti „prooroci” autointitulaţi, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală şi tratarea lor necesită cu precădere o intervenţie clinică (tratament, internare în spital….). Alţii, însă, a căror boală nu e totdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice cucerindu-şi adepţii prin credinţa lor puternică în ceea ce spun,
credinţă susţinută şi prin manifestări exterioare agresive, chiar ridicole, şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau ” convorbiri cu îngeri” despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care nu le raportează niciodată la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care ei comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi încât ajung să se propovăduiască pe ei şi nu pe Dumnezeu. Unii ca aceştia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socoteală, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin dreptmăritor. Toţi aceşti „prooroci”, având „comunicări directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus de Sfânta Scriptură chiar, pe care o folosesc doar ca să-şi argumenteze  „misiunea” lor, făcând de obicei propagandă de grup, sacrificând orice pentru
grup, chiar şi logica şi bunul simţ şi omenia însăşi; provoacă mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi, terorizându-i, aproape, cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea unui om sfânt, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de forţele duhurilor viclene care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.
1.b. Tipul primitiv este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „prooroc” de tipul întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa. în predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare,de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad literam a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,…). De aici groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să
execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de o stare cu el. Creştinul devenit „primitiv”, ca „babele”, este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; practicarea automată, exterioară, dar riguros şi fără cârtire a acestor reţete devine un act de magie.în fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Omul se poate desfigura treptat, când îşi reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici şi neinstruiţi, cât şi printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu poate afecta totuşi pe oamenii care au o cât de mică cultură şi pregătire religioasă şi obişnuitul bun simţ românesc. El poate antrena, însă, mulţimi rămase încă la o mentalitate scăzută şi poate da
mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg şi înţelegător al Ortodoxiei. Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână. Deseori înşişi credincioşii rămaşi la o mentalitate scăzută, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajută pe un asemenea „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească” şi mai ales când acesta e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de măsură a evlaviei.
1.c. Impostorul, sau „misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care n-o poate realiza de fapt şi prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adică diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul,”lupi îmbrăcaţi în haine de oi” , simulează şi, în acelaşi timp,deformează şi discreditează conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind cu intenţie înşelarea bunei credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate pe lângă interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se
mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală dezbinând credinţa şi pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci pentru folosul propriu. Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovniceşti, care apar peste noapte, provocând şi curente (mişcări) de evlavie falsă, se recrutează în general prin imitaţie; cei ce cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea „prooroci mincinoşi”, ei înşişi fac dovada unei comodităţi (lenevii)duhovniceşti, a unei necunoaşteri elementare a dreptei credinţe în Tradiţia ei autentică.
2. Demascarea şi combaterea lor
Omul duhovnicesc cu adevărat nu-şi face şi nici nu încurajează la alţii reclama propriilor virtuţi; „poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta e de fapt şi criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie, au putut să se bucure de daruri duhovniceşti reale, au putut să le păstreze şi au putut folosi şi pe alţii cu dânsele. Pe aceştia îi impune însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi, Care lucrează printr-înşii,Duh care respiră nevăzut şi discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără  grabă,desfăşurându-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără „eu” la orice pas şi fără adunare de partizani”.De aceea, din momentul apariţiei unui nou „prooroc”, se cuvine imediat ca Biserica să-l cerceteze şi să-l demaşte public după criteriile următoare:
1) în legătură cu persoana lui: dacă este sănătos la minte, smerit, evlavios,bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi;
2) în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicţie cu datele Revelaţiei dumnezeieşti, dacă nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral,dacă e serios şi limpede;
3) în legătură cu urmările actuale sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui.Biserica nu trebuie să tolereze sau să aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera consecinţe greu de înlăturat pe măsură ce timpul trece. Se pot forma deja tradiţii populare neortodoxe care pot genera secte şi chiar erezii; nu trebuie îngăduit (atenţie!)
ca turma lui Hristos să fie dezbinată. Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie.Tratativele şi aşteptarea ca aceşti „prooroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metoda principală pentru aducerea lor în hotarele Ortodoxiei trăite şi explicitate de Sfinţi. în general, într-o formă de falsă evlavie, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea,senzaţionalul, mirajul unor experienţe mai deosebite, accesul la unele „taine”descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni”. Aceste oferte, precum vedem, nu intră în viaţa unui creştin obişnuit, luminat, care-şi păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei; ele de fapt nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, pe preţuirea celuilalt prin smerirea de sine, în evlavia mincinoasă, în centru nu mai e Dumnezeu ci propria persoană închisă în sine, suficientă de sine, separată de semeni prin mândrie. De asemenea, iubirea semenului e înlocuită prin anumite noi „ritualuri de cult”,nerecunoscute de întreaga Biserică. în Ortodoxie toate rânduielile bisericeşti sunt creatoare de comuniune între oameni, şi de smerenie, căci aduc credinciosului conştient harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeieşti. Să fim clar înţeleşi că: aprinsul a 9 lumânări, sau acatistele date la 7 biserici simultan, sau chiar împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura, sau alăturarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” nu ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor dumnezeieşti în Duhul întregii Biserici. Tradiţia autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele tradiţii (amestecate cu superstiţii, cu practici de magie populară) imprimă omului o
agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre om –comunitate – lume – Dumnezeu, făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şibizarerii, străine Ortodoxiei.
3. Exemple
Deşi poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment, totuşi ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune întrucât sunt riscante, sau deviante de la sensul lor real, sau chiar profanatoare. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de câte unii preoţi sau călugări, altele de creştini mireni, bineînţeles, promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte; unele sunt deformări ale rânduielilor liturgice, altele sunt „inovaţii popeşti” iar altele sunt „reţete băbeşti”. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:
– deschisul cărţii (sau a pravilei, sau a Psaltirii, sau a Sfintei Evanghelii,uneori la sfârşitul Sfântului Maslu) urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii „credinciosului”  care eventual a ţinut trei zile de post negru ;
– împărţitul de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiasma şi anafura şi se iau după o zi de post total” (de unde invenţia aceasta?)
– oficierea contra cost a unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei sinucişi, eretici, morţi, avortaţi, lucru oprit de Biserică ;
– „botezul” unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera babelor care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi”  care câştigă bine de pe urma ei);
– săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta împărtăşanie, fără nici un canon dat cuiva (cazurile Vladimireşti, Recea, Plumbuita şi or mai fi şi altele);
– săvârşirea Spovedaniei de gen anchetă sau în faţa icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală;
– folosirea doar a epitrahilului la Spovedanie de către preotul duhovnic (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie îmbrăcarea felonului);
– omiterea exorcismelor de la Botez;
– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă, sau în agonie, sau tocmai au murit;
– atingerea şi păstrarea (40 zile) pe şi sub Sfânta Masă a unor icoane,fotografii, acte, haine şi obiecte ca să se „sfinţească”;
– săritul cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru riscant pentru slujitor);
– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare);
– abuzul de pomeniri la Vohodul mare;
– oficierea mai des (chiar de două ori pe zi la Arad) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a altor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului);
– miruitul fotografiilor (practică magică inventată tot de babe dar încurajată de unii clerici);
– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);
– oficierea unor „slujbe speciale” de „dezlegat (şi spălat) cununiile şi vrăjile” (aceste practici ca: trecerea rochiei de mireasă prin cununii, punerea amânduror cununiilor pe cap, sunt tot invenţii popeşti şi băbeşti ce ţin de magie şi de vrăjitoria populară);
– condensarea pentru aceeaşi persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;
– deschisul bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;
– încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, mai ales pentru măritişul fetelor, postul de marţea (chiar de 9 ori consecutiv),folosirea de statui şi tablouri religioase total neortodoxe: Madona singură,Madona cu rochie decoltată…);
– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice ca în cazurile: Noul Ierusalim, Vladimireşti, Cocoş, Maglavit,Ioneşti, Arad, Medjugorje), chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri;
– acreditarea în biserică a grupării şi a învăţăturii promovate de Taica Părintele Visarion Iugulescu, de turma Sfântului Ilie;
– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologie, masonerie, zodiace,ghicit;
– promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm, ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru – „oratio mentis”) străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare ale ei; aceste noi proceduri de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale…
… şi unele reţete de-a dreptul băbeşti:
– ţinerea a mai multe lumânări la Sfânta împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);
– dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de înviere (chipurile pentru cei morţi „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);
– sărutarea icoanelor după Sfânta împărtăşanie;
– aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumânări puse în formă de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză obligatoriu fiind la ora 12.00 noaptea [6];
– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului,Epistolia şi Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.;
– săvârşirea unor „rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;
– datul în aceeaşi dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;
– folosirea unor obiecte bisericeşti sau părţi din ele în practicile vrăjitoreşti, ş.a.Asupra acestor practici (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva
4. Observaţii:
1) ele sunt „tradiţii” locale unele foarte noi, neacceptate ba chiar condamnate de Sfântul Sinod şi chiar de toţi creştinii sănătoşi;
2) în general, au răspândire între oameni creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om-iniţiatorul „tradiţiei” care este ajutat de un „colegiu”(aceştia îi asigură „capului” publicitatea şi propovăduirea învăţăturilor şi practicilor inventate de el);
3) în general iniţiatorii sunt bărbaţi, care-şi iau „libertăţile” şi prestanţa de a inova mai uşor (cad mai uşor pradă duhului rău care le oferă calitatea de „înţelept”, „mentor”, „prooroc”); ei sunt de tipul psihopaţilor şi impostorilor;
4) în special femeile sunt atrase de asemenea „tradiţii” pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului primitivilor în credinţă;
5) în cazul când iniţiatorul e preot hirotonit, sau mai ales călugăr (şi eventual dintr-o mănăstire faimoasă), credibilitatea „tradiţiei” lui creşte
între aderenţii la ea şi între viitoarele victime;
6) totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât creştin, care aduc a magie şi vrăjitorie populară;
7) folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” false le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali şi de înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi;
8) ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Bisericii Ortodoxe româneşti, creând motive de dispută şi chiar dezbinare şi între clerici şi între credincioşi;
9) cei ce săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge bine”, creându-şi iluzii şi nădejdi mincinoase;
10) desconsideră Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, dând întâietate practicilor acestea oculte, esenţializând accesoriile şi pierzând din vedere esenţialul însuşi;
11) principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că pentru păcate Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile; de aceea şi diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri numai pe drumul pocăinţei, nu;
12) unii îşi reduc întreaga viaţă religioasă la un lanţ de asemenea practici pe care-l străbat inconştient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste „exerciţii”, permiţându-şi fapte imorale uneori chiar pentru îndeplinirea lor (exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap); cei ce devin dependenţi de aceste tehnici, ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor pierzându-şi libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu; treptat, încrâncenarea şi îngustimea gândirii lor pot duce la urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic;
13) în conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire; sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării şi a individualismului credinţei şi chiar a Bisericii însăşi; această consecinţă este cea mai gravă, căci „din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” şi mulţi se vor abate de la adevărata credinţă în forme de idolatrie păgână şi magie;
14) toate aceste „tradiţii şi libertăţi” fals religioase trebuiesc demascate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă creştină, prin educarea unui discernământ minimal care să le permită oamenilor observarea abuzului şi a exagerărilor evlavioase.
Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă şi între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta Scriptură şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” şi orice „libertate” care iese din cadrul cuminţeniei Ortodoxiei, este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. Mai mici sau mai mari, mai autohtone sau mai exotice, mai restrânse sau mai
răspândite, formele eronate de evlavie, înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuiesc evitate şi eliminate fără rezerve.
Prot Victor Mihalachi