Semnul vădit al apropriatei naşteri a Antihristului

0
372

Semnul vădit al apropriatei naşteri a Antihristului

Sfântul Seraphim Rose zice aşa: „Proorocii mincinoşi ai vremurilor noastre anunţă cu un glas din ce în ce mai puternic apropierea «noii ere a Duhului Sfânt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega». Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele proorociri ale Bisericii Or­todoxe, «domnia lui Antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cu forţa unei puteri diavo­leşti” Trebuie să înţelegem bine că scopul de că­petenie al ecumenismului apostat nu este unirea „religiilor” – adică a credinţelor mincinoase, deci insuflate de Satana – ci preschimbarea dreptei şi adevăratei credin­ţe într-una strâmbă şi mincinoasă. Şi, într-adevăr, trăim „într-o vreme de întuneric şi înşelare aproape obşteşti, când pentru cei mai mulţi «Creştini» «Hristos» a devenit tocmai acela pe care învăţătura ortodoxă îl numeşte «Antihrist»” Încă din vea­cul al 19-lea, Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicând că „lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfârşitul hotărâtor. 

Nu avem de unde aştepta reînvierea Creştinismului. Vasele Sfântului Duh au secat pentru totdeauna pretutin­deni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice. Or, substanţa Du­hului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelun­gească şi să fie amânat deznodământul pentru cei rămaşi care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor sa se mântuiască trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, căci timpul scurt este, iar trece­rea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi” . Un veac în urma Sfân­tului Ignatie (pe când ţările ortodoxe, mai puţin Grecia, erau stăpânite de ateismul comunist), Arhiepiscopul Averchie Tauşev încerca şi el să ne trezească, spunând că „în prezent noţiunea de «Ortodoxie» şi-a pierdut înţelesul; sub obrăzarul «Ortodoxiei» se ascunde astăzi ne-Ortodoxia. Se iveşte trebuinţa făuririi unui nou cuvânt pentru ceea ce numim «Ortodoxie», aşa cum a trebuit să făurim termenul de «Ortodoxie» Şi acest lucru nu este deloc uşor” . Şi pentru ce s-a surpat Ortodoxia? Pentru că s-a umanizat, lucrările ei cele duhovniceşti s-au făcut trupeşti, cele dumnezeieşti s-au făcut omeneşti, cum arată Sfântul Ignatie: „Astăzi, mulţi oameni au îndrăznit să-şi introducă rânduielile lor în rânduielile Sfân­tului Duh. Din aceasta pricină, rânduielile cereşti s-au făcut pământeşti; cele duhovniceşti – trupeşti; cele sfinte – păcătoase; cele înţelepte – neghioabe. Văd nepotrivirea, văd năruirea ce decurge din ea; dar nu văd începutul din care decurg toate nenorocirile, pentru că privesc la lumina propriei raţiuni căzute şi nu la lumina lui Dumnezeu. Începutul nenorocirii stă în dispreţuirea neîngăduită şi trufaşă a poruncilor Sfân­tului Duh, în înlocuirea lor cu rânduielile proprii. Iată unde e pricina destrămării de obşte, pricina căderii Creştinismului, a că­derii morale ce precede întotdeauna ruina civilă, care prevesteşte această ruină. Se mai găsesc în particular creştini, dar a fost pierdută cunoaşterea obştească, unica, a adevărului, prin care totul s-ar uni într-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip de cu­getare, sub un singur cap obştesc: Hristos. Azi, fiecare [Ortodox] are mai mult sau mai puţin modul său de cugetare, «religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar sau la întâmplare, socotite ca drepte sau măcar îndreptăţite. Această nenumărată turmă care a pierdut legătura şi unitatea în adevăr şi duh, prezintă observatorului duhovnicesc aspectul celei mai mari devălmăşii: fieca­re oaie rătăceşte de capul ei, nimeni nu-i poartă grija, oamenii nu mai aud – într-atât li s-a îngreuiat auzul – glasul mântuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Sfânta lui Biserica, ce le vădeşte sus şi tare nedreptatea şi le arată drumul drept” . Despre umanismul „ortodox” al vremilor noastre vorbea cutremurat şi Cuviosul Ius­tin Popovici: „Şi unde [găsim acest umanism]? În însăşi inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi, ceva mai mult, împotriva ros­tului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism! Iar prin Biserică este firesc ca umanismul acesta să pătrundă apoi în toate ariile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie propovăduit ca dogmă ultimă sau – şi mai bine – ca dogmă universală. In felul acesta, trufia omenească drăcească, ascunsă sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de credinţă prefăcută în dogmă de viaţă, fără de care nu există mântuire! Este înfricoşător şi numai să gândească cineva la acest lucru, cu atât mai mult să-l spună, anume că în felul acesta singurul «laborator al mântuirii» din lumea aceasta se preschimbă încet într-un «laborator» drăcesc de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de zămislire de monştri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului”.
cugetortodox  de Florin Stuparu