Invitație la rugăciune și sobornicitate

0
345

Invitație la rugăciune și sobornicitate

Sobornicitatea e opusul singurătăţii; e unirea interioară a membrilor Bisericii într-un întreg, ceea ce are ca urmare că în întreg se reflectă calităţile şi viaţa tuturor şi fiecare reflectă calităţile şi viaţa întregului. Sobornicitatea îşi are o analogie în raportul dintre organismul în a cărui unitate se armonizează totalitatea celulelor componente cu viaţa lor şi dintre celulele care reflectă fiecare în parte calităţile specifice ale orga­nismului ca întreg. Fiecare parte componentă se explică şi există prin întreg şi întregul se susţine prin legătura tainică ce le uneşte pe toate. Legătura aceasta este mai mult decît un asentiment al părţilor; totuşi întregul nu e în afara părţilor sau fără părţi.Sobornicitatea nu se manifestă numai în susţinerea comună a cre­dinţei, a cultului şi a organizării Bisericii, ci susţine şi reprezintă însăşi viaţa Bisericii şi a fiecărui membru al ei. Ea e opera iubirii neîntrerupte ce domneşte în Biserică şi al cărui izvor ultim este Hristos cu Duhul Sfînt care iradiază din El.

Iar iubirea are forme de dialog, de comunicare între persoane. Sobor­nicitatea se manifestă deci ca o comunicare între persoane. Chiar cînd o persoană e singură în aparenţă, ea este într-o comunicare cu altele, prin răspunderea ce-o trăieşte pentru acelea, prin preocuparea de ele, prin voinţa de a le ajuta într-un fel sau altul. Iar acelea se folosesc de preocuparea respectivei persoane de ele, chiar dacă nu au o cunoştinţă despre aceasta.În comunicarea aceasta un rol important îl are rugăciunea fiecărei persoane pentru celelalte. Persoana care se roagă este în dialog, în comunicare cu cea pentru care se roagă, este în exerciţiul unei răspun­deri pentru aceea. Cînd două persoane se roagă una pentru alta, amîndouă se află în exerciţiul răspunderii uneia pentru alta. Iar răspunderea e o formă a iubirii între persoanele care au lipsă una de alta. Cînd numai una din persoane se roagă pentru alta, ultima nu se află în acest exer­ciţiu al răspunderii şi nu sesizează în mod conştient exerciţiul răspun­derii celeilalte pentru ea. Dar pînă la urmă are un folos din rugăciunea celei dintîi. În orice caz, nu există rugăciune fără răspundere, iar în răspundere o persoană experiază legătura în care se află cu cealaltă, legătură care nu depinde nici de voinţa sa, nici de voinţa celeilalte, ci de structura dialogică imprimată în fiecare persoană, iar în Biserică și de Duhul lui Hristos care întăreşte această legătură dialogică între persoane.Dar nu numai în rugăciune vine la expresie legătura dialogică între persoane, sau răspunderea uneia pentru alta, ci şi în fapta uneia în favorul celeilalte. Oamenii în starea lor naturală simt şi ei că prin faptele lor de întrajutorare împlinesc obligaţiile unor răspunderi ale unuia pentru altul, răspunderi mai presus de voia lor. Dar membrii Bisericii ştiu că răspunderea aceasta este pusă asupra lor de Dumnezeu şi că de ea se achită nu numai prin fapte, ci şi prin rugăciune; ei mai ştiu că fără exerciţiul acestei răspunderi se prăbuşesc într-un fel de existenţă golită de conţinut şi de putere, într-o existenţă a coşmarului, a nepu­tinţei. În acest fel de existenţă de umbră chinuită cade nu numai cel neajutat de celălalt, dar şi cel ce nu ajută. Căci cel ce nu rămîne în legătura dialogului cu celălalt, prin răspunsul la apelul lui, cade el însuşi în golul singurătăţii, adică al unei existenţe fantasmagorice, de coşmar.Din viaţa Sfîntului Pahomie se spune că odată el a visat că membrii uneia din mănăstirile conduse de el se aflau într-o peşteră, legaţi între ei într-un şir, prin faptul că fiecare ţinea de mînă pe altul şi tot şirul, avînd în frunte pe stareţ, înainta spre o deschizătură în care se vedea lumina de afară. Alţi oameni alergau continuu de colo pînă colo, prin întunericul peşterii, ascultînd cînd de un glas, cînd de altul, care striga : «aici e lumina!» Alte şiruri mai mici se învîrteau continuu în jurul unei coloane, fără să înainteze spre lumina de afară.Imaginea se potriveşte legăturii soborniceşti dintre membrii Bisericii în general. Ei se susţin unii pe alţii, avînd în frunte pe preoţii şi ierarhii Bisericii, toţi împreună înaintînd spre lumina împărăţiei veşnice, avînd încă de pe pămînt o oarecare arvună a ei. Îndată ce unul se rupe din lanţ şi rămîne de unul singur, sau se încadrează într-un grup mic ce se mişcă în jurul vreunei căpetenii de caracter personal, rătăceşte într-un întuneric fără ieşire, într-o neînţelegere a sensului existenţei şi al scopului ei.Cine susţine pe alţii, se susţine pe sine prin cei pe care-i susţine; cine dă putere, primeşte putere. Sfîntul Ioan Damaschin spune: «Precum cel ce voieşte să ungă cu mir sau cu alt untdelemn pe un bolnav se împărtăşeşte întîi el de ungere şi apoi unge pe cel bolnav, tot aşa cel ce lucrează pentru mîntuirea aproapelui, întîi se foloseşte pe sine şi apoi pe aproapele».Se poate spune că fapta prin care cineva ajută şi susţine pe alţii e prilejul sau mijlocul prin care Dumnezeu îl susţine şi-l ajută pe el însuşi; e efortul care, mobilizînd energiile cuiva, e semnul prezenţei energiei divine, comunicată spre folosul celui ce face acest efort şi spre al celui în favorul căruia îl face. Cine vrea să facă efortul în folosul său exclusiv e victima unui scurtcircuit spiritual; cel ce nu vrea să lumineze pe alţii, nu se luminează nici pe sine. Mai precis, cine nu primeşte lumina şi energia lui Dumnezeu, ca să o transmită mai departe, nu o primeşte nici pentru sine, căci acela, opunîndu-se pornirii de pro­pagare generoasă a iubirii lui Dumnezeu, se opune efectului ei chiar în persoana proprie. Nevrînd să se facă mediii de propagare generoasă a acestei iubiri, neîncălzindu-se el însuşi de pornirea generoasă a iubirii divine, nu numai că nuo transmite mai departe, dar nu-i, dă putinţa să-şi producă efectul deplin nici în sine însuşi.Iar dispoziţia lui de a primi şi de a transmite cu generozitate ajuto­rul divin se arată în rugăciunea şi fapta lui pentru alţii. De aceea spune Sfîntul Ioan Damaschin: «Căci Domnul cel de oameni iubitor voieşte să i se ceară şi să împartă cele cerute spre mîntuirea făpturilor Sale şi mai ales atunci se înduplecă cu totul; nu cînd cineva luptă numai pentru sufletul său, ci cînd face aceasta pentru aproapele». Sau tot Sfîntul Ioan Damaschin spune: «Cine împarte şi dă, se bucură şi se înveseleşte mai mult decît cel ce primeşte, şi-şi procură cea mai mare mîntuire» .Răspunderea faţă de aproapele, hrănită de răspunderea faţă de Dumnezeu este motorul care dă forţă rugăciunii şi faptei pentru alţii. Căci ea ţine fiinţa omului legată dialogic simultan de Dumnezeu şi de semenii proprii. Apelul ce-1 face un credincios către altul: «Roagă-te pentru mine, frate (sau părinte)!» e manifestarea conştiinţei lui că depinde simultan de Dumnezeu şi de aproapele. Dar e şi un apel la răspunderea aceluia în faţa lui Dumnezeu, însă la o răspundere în care se include răspunderea pentru semenii lui şi în speţă pentru cel ce face apel la el. Prin acest apel trezeşte răspunderea îndoită a aceluia: faţă de Dum­nezeu şi faţă de cel care face apelul; îl trezeşte pe acela la conştiinţa legăturii dialogice în care se află cu Dumnezeu şi cu aproapele care face apelul. În acest sens, chiar cel ce face apelul pentru cineva îi dă prilejul aceluia să se trezească. Dialogul constă din apelul unuia şi din răspunsul oarecum necesar al celuilalt. Apelului trebuie să-i urmeze răspunsul. Dar apelul: «Roagă-te pentru mine, frate (sau părinte)!» porneşte din conştiinţa răspunsului ce trebuie să-1 dea celălalt, simultan, lui Dum­nezeu şi celui ce face apelul.Dar orice credincios nu apelează numai la rugăciunea celuilalt, ci se roagă el însuşi pentru acela. Se angajează el însuşi să se roage, cînd apelează la rugăciunea celuilalt; sau cel la care se face apelul pentru rugăciune adresează şi el, la rîndul său, un apel celui dintîi să se roage pentru el Iui Dumnezeu.Astfel amîndoi se simt răspunzători simultan în faţa lui Dumnezeu unul pentru altul. Amîndoi sunt legaţi de Dumnezeu şi unul de altul prin răspunsul ce trebuie să-l dea fiecare lui Dumnezeu pentru celălalt. Apelul reciproc la rugăciune trezeşte legătura lor dialogică cu Dum­nezeu şi întreolaltă, ca fiinţe răspunzătoare faţă de Dumnezeu şi întreolaltă. Legătura între credincioşi este o legătură în Dumnezeu şi invers: legătura unui credincios cu Dumnezeu este o legătură cu ceilalţi.Cine nu se simte legat de altul pierde legătura și cu Dumnezeu. Cine se roagă lui Dumnezeu pentru altul îl are pe celălalt nu numai în gînd, ci e într-o legătură dialogică cu acela, prin răspunsul ce i-l dă împlinind, apelul lui de a se ruga pentru el lui Dumnezeu. Pe cît de reală este legătura lui dialogică cu Dumnezeu în rugăciune, pe atît de reală este legătura lui cu semenul pentru care se roagă. Această legătură reală a lui cu Dumnezeu, în care este inclus şi semenul pentru care se roagă, explică puterea divină care curge atît pentru cel care se roagă cît şi peste cel pentru care acela se roagă.Dar credincioşii sînt legaţi între ei şi cu Dumnezeu, nu numai ca nişte perechi izolate de alţi credincioşi. O pereche izolată este expusă şi ea unui scurtcircuit al iubirii şi al comunicării. Doi sau mai mulţi oameni care se iubesc exclusiv între ei, fiind indiferenţi sau duşmănoşi faţă de alţii, nu şi-au sensibilizat în întregime fiinţa, pentru a o face un bun transmiţător al iubirii divine şi simultan un focar de iradiere a iubirii proprii, în toate direcţiile. Au rămas, în ea zone, aspecte şi rea­lităţi de întuneric şi de duritate, care nu pot să nu se repercuteze şi asupra relaţiei cu persoanele pe care le iubesc. Ei trăiesc într-un orizont îngust, înconjurat de întuneric. Numai un al treilea deschide lanţul comunicării şi al luminii la nesfîrşit. Cel ce beneficiază de răspunderea altuia pentru sine trebuie să-şi trăiască în acel moment propria răspun­dere pentru un al treilea; şi cel ce-şi trăieşte propria răspundere pentru cineva e trezit la aceasta de experienţa răspunderii altuia pentru sine.Pe lîngă aceea, fiecare e fericit să experieze răspunderea cît mai multora pentru sine şi trebuie să tindă a se simţi răspunzător pentru cît mai mulţi oameni şi a-şi exercita efectiv această răspundere.Astfel o mare mulţime de oameni sînt prinşi în ţesătura dialogică între ei înşişi şi între ei şi Dumnezeu. Fiecare include în legătura sa dialogică cu Dumnezeu legătura sa dialogică cu toţi pentru care se simte răspunzător în faţa lui Dumnezeu sau întreaga Biserică. În acestea constă sobornicitatea Bisericii.

de Prof. Dumitru Staniloae