Ce este înșelarea

0
183

Ce este înșelarea

Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (incepu- tul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Si- meon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). Consti- inta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza im- potriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun- tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar – si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra.

Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, „ca sa se marturiseasca numelui” Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cu¬getarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita in¬treaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este „trupul si san¬gele”, care „nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu” ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este „In¬vierea si Viata” (Ioan ll, 25). Astfel este starea noas¬tra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. „Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare” : Drept mijloc de pierzanie a neamului ome¬nesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, min¬ciuna (Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijloci¬ta a celei dintai. Cuvantul „dintru inceput” arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de sine si al amagirii de¬monice este gandul mincinos !. Prin mijlocirea min-ciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei – protoparintii ! Protoparintii nostri „s-au amagit”, adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tama¬duire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. „Sarpele m-a amagit”, a zis ea, „si am mancat” (Fac. 3, l3). De atunci, firea noas¬tra patrunsa de otrava raului tinde „cu voie si fara voie” spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. „Cu voie” pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. „Fara voie” – pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate de¬plina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a strica¬ciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demo¬nica. Din acest fel de a privi starea oamenilor in lega¬tura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inse¬larii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: in¬selarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se imparta¬seasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapa¬nire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activi¬tatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a ras¬cumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat liber¬tatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. Fireste ca diavolul intre¬buinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna – minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinin¬du-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre – aceste inrauriri bolnavicioase – el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre sa¬turarea patimilor. Cel credincios Cuvantului lui Dum¬nezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimi¬le, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva pro¬priei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de in¬selare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumne-zeiesc. Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vraj- masului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dez- voltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului.
Sfântul Ignatie Briancianinov