Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorii

0
1083

Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorii



Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţării, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea cu Romania. După ocuparea Basarabiei de către bolşevici, în iunie 1940, a fost deportat în Siberia şi a murit la scurt timp după aceea.
Lui Valeriu îi revine aşadar şi sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama şi cele trei surori.
Valeriu urmează cursurile liceului Ion Creangă din Bălţi şi în 1940 devine student al Facaultăţii de Drept din Iaşi.
În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie în Iaşi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere diactice”.
Pledoarie inuţilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a vazut cu ochi buni activitatea legionară a tânărului Gafencu, care avea o funcţie de conducere în Frăţiile de Cruce.
Student eminent şi apreciat, căruia i se prevedea un viitor strălucit, Valeriu este însetat după idealurile unei vieţi bune, drepte, orientate în şi spre Dumnezeu. Astfel, elanul său tineresc îşi va găsi un adăpost statornic în Mişcarea Legionară, de care nu se dezice nici după scoaterea ei în ilegalitate. Despre prima parte a detenţiei sale, el mărturiseşte într-o scrisoare adresată mamei: Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!” Am fost bucuros?!” N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă aflam pe calea împlinirii idealului. Mai cutremurătoare este, însă, mărturia chinurilor grele de la începuturi: Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.
La Aiud, Valeriu se va alătura grupului din jurul bădiei Trofin, grup de deţinuţi care îşi asumă cu mare seriozitate viaţa duhovnicească. „Misticii” – cum erau numiţi fie cu admiraţie, fie în derâdere, puneau în centrul preocupărilor viaţa în Hristos, după învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De atmosfera din acest grup este strâns legată nu numai limpezirea şi creşterea sufletească a lui Valeriu, ci şi închegarea, mai târziu, a unui curent de trăire filocalică în lumea temniţelor comuniste. Aceştia încercau să aplice în viaţa lor învăţăturile Sfinţilor Părinţi – practicau rugăciunea inimii, spovedania colectivă, citeau din Sfânta Scriptură şi se sprijineau pe drumul spinos şi îngust al mântuirii. Nu erau priviţi cu ochi buni de toată lumea, mai ales că erau consideraţi de către unii legionari mai astringenţi ca fiind trădători ai direcţiei legionare prin smerenia de care dădeau dovadă. De fapt, ei au găsit această cale înţelegând că scopul suprem al vieţii este apropierea de Dumnezeu şi refacerea asemănării cu El, asemănare cu care am fost înzestraţi încă de la început, dar care s-a alterat din pricina păcatului.

Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgul Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944) şi de la Piteşti (închisoare în care a avut loc cumplita reeducare comunistă cunoscută sub numele de „fenomenul Piteşti”, proces catalogat de Soljeniţin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).
Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgul Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea sa timp de doi ani (pana la 18 februarie 1952) poate fi considerată drept o minune.
Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.
Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau defel de rugăciune.
În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o „epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţă şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi.
Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucat se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice.
Şi-a cunoscut ziua morţii.
Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii.
Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregatească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an.
A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.
La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune incadescentă (cu faţa transfigurată), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.
La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.
Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă Română intârzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii îl cinstesc însă ca atare, icoana mucenicului putuând fi găsită în tot mai multe case.
I-a salvat viaţa pastorului Wurmbrand cu preţul propriei vieţi
Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult şi-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obţinuse printr-o intervenţie specială de la familie, un pachet cu streptomicină.
Deoarece starea lui era ceva mai bună, a venit cu medicamentele şi i le-a pus în braţe lui Valeriu, fericit că îi poate salva viaţa.
Valeriu le-a primit şi a doua zi l-a înştiinţat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Wurmbrand, spunând că acesta se află, de asemenea, într-o stare gravă şi salvarea lui ar însemna mult pentru dezvoltarea creştinătăţii, deoarece este o personalitate recunoscută, cu relaţii internaţionale şi mare putere de influenţă.
Stratan s-a supărat şi a declarat că nu este de acord. Atunci, cu blândeţe, Valeriu i-a spus că din moment ce i-a dăruit medicamentele, acum ele îi aparţin şi are libertatea să le folosească potrivit îndemnului conştiintei lui.
Într-adevăr, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a cărui viaţă a fost astfel salvată. Nu după mult timp, pastorul avea sa facă un gest similar, cedând injecţiile primite de el chiar unui legionar. De aici şi confuzia intreţinută in media ca păstorul i-ar fi salvat viaţa lui Gafencu şi nu invers.
Impresionat de trăirea creştină a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat că vrea sa intre în Rai pe aceeaşi poartă pe care intra şi Valeriu şi şi-a luat angajamentul că dacă va mai fi vreodată liber sa vorbească lumii întregi despre trăirea de excepţie a lui Valeriu şi a camarazilor săi. Numai că Wurmbrand a uitat repede cele promise.
Din interviul cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a îngrijit pe Gafencu până în ultima clipă „Valeriu urma să suporte o intervenţie chirurgicală la spitatul din localitate, fiindcă noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera în penitenciar. Operaţia a fost foarte mult întârziată de autoritaţile comuniste.
Când l-au pus pe masă de operaţie nu i-au făcut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru că trupul lui Gafencu nu amorţise. Şi l-au operat mai bine de jumătate de oră pe viu iar el nu a spus un cuvânt. Şi-au dat seama la final ce făcuseră, au rămas impresionaţi, dar viaţa unui deţinut nu valora nimic pe atunci.” Şi alt fragment din interviu „A fost un miracol că a supravieţuit atât. Pe final abia mai putea respira, inima îi bătea cu putere… I-am dat apă cu zahăr căci n-aveam niciun tratament la dispoziţie. După ce a luat două guri s-a ridicat şi m-a mustrat uşor: „Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi îmi daţi mie miere?”….”
Imediat ce i-a fost scos trupul afară şi pus pe pământ, deşi fusese o zi călduroasă, cu soare, până atunci, în câteva minute s-a pornit o ninsoarea teribilă care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.

Fratele nostru, mărturisitorul Valeriu Gafencu, vibrează în sufletele noastre de aproape 60 de ani, de când el a fost martirizat pentru Hristos şi s-a arătat cu adevărat unul din apărătorii şi mărturisitorii vieţii noastre creştine strămoşeşti.
M-aş bucura ca acest imn acatist, închinat martirului nostru Valeriu Gafencu, să fie pe buzele şi în inimile tuturor românilor care vor să-şi dea viaţa pentru Hristos şi aproapele lor.
Domnul să vă primească rugăciunea şi să vi-l trimită pe acest mărturisitor al Ortodoxiei româneşti ocrotitor neadormit în faţa ispitelor acestui veac.

Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu (audio)


Rugăciune

Sfinte Valeriu, noule mărturisitor al credinţei în Hristos, la tine alergăm ca la un grabnic ajutător al tuturor celor ce se roagă ţie. Vezi, sfinte, durerile noastre, vezi neputinţele noastre, vezi puţinătatea credinţei noastre, şi nu te scârbi de lenevia şi nimicnicia noastră.
Ne rugăm ţie, sfinte, grăbeşte de ne ajută cu neîncetatele şi sfintele tale rugăciuni şi ne sprijineşte pe noi. Ştim că ai pătimit grele prigoniri pentru dragostea lui Hristos, dar prin răbdarea lor ai aflat dar de la Dumnezeu şi astăzi vieţuieşti în lumina raiului. Faptele tale binecuvântate ne-au făcut să te chemăm în ajutor. Suntem încredinţaţi că pe tot cel ce aleargă la tine, cerând cu credinţă ajutor, nu-l treci cu vederea.
Ridică-ne din groapa fricii, în care ne-a aruncat vrăjmaşul diavol, ridică-ne pe calea mărturisirii credinţei în Dumnezeul cel adevărat. Fii nouă pildă, fii nouă îndrumător, că iscusite sunt cursele vrăjmaşului şi nu ne pricepem să ne ferim de ele. Roagă-te să fim feriţi de înşelare şi să primim de la Dumnezeu darul dreptei socoteli. Pe cei căzuţi în păcate ajută-i prin rugăciunile tale să se pocăiască, aşa cum i-ai ajutat prin cuvânt pe păcătoşii pe care i-ai întâlnit în temniţele prin care ai trecut.
Roagă-te, sfinte mucenice, pentru duhovnicii noştri, să ne călăuzească pe calea cea dreaptă. Roagă-te pentru toţi preoţii şi diaconii, să le dea Dumnezeu curajul de a semăna cuvântul Evangheliei acolo unde trebuie. Roagă-te pentru ierarhii ortodocşi, să păstorească turma cu frică de Dumnezeu, fără a se teme de mai marii lumii acesteia. Ai grijă, Sfinte Valeriu, de toţi monahii şi de toate monahiile, fiindu-le sprijinitor şi ocrotitor, ca avându-te pe tine împreună rugător să sporească în nevoinţă şi virtute.
Ai grijă, sfinte, de toţi cei prigoniţi pentru Hristos, să rabde cu răbdare mucenicească, fără să cârtească. Şi ai grijă şi de prigonitorii lor, rugându-te pentru ei, aşa cum te-ai rugat şi pentru cei ce te-au prigonit pe tine.
Întăreşte-ne, sfinte, în lupta pe care o ducem pentru mântuirea noastră, ca mulţumindu-ţi ţie să lăudăm şi să binecuvântăm şi să slăvim întru-tot-lăudatul şi preaputernicul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai păzit pe cei trei tineri şi pe Daniel în cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe mărturisitorii ultimei prigoane să dea mărturia cea bună în faţa prigonitorilor, primeşte de la noi această puţină rugăciune.
Sădeşte, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânţă pe pământul inimii noastre. Să fie această sămânţă aducătoare de roadă bună, să ne fie nouă spre început bun mântuirii şi dătătoare de curajul mărturisirii adevărului în faţa celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca pilda lor să nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bisericii celei dreptslăvitoare. Fă ca virtuţile şi jertfa lor să mustre lenevia şi negrija noastră, şi să primim această mustrare spre îndreptarea noastră.
Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena trupul Tău, zicând Grădinarului: „Doamne, spune-mi unde l-ai pus, şi eu îl voi lua”. Tot aşa noi cădem înaintea Ta, rugându-ne Ţie cu nădejdea că ne vei ierta îndrăzneala şi nu vei trece cu vederea cererea noastră: „Doamne, arată-ne nouă locurile în care se află sfintele moaşte ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să le cinstim cu evlavie”. Şi dacă din pricina păcatelor noastre nu am fost vrednici să ne închinăm lor, ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, Doamne, să nu laşi sfintele moaşte ale robilor Tăi să zacă în uitare, ci scoate-le la lumină, pentru a primi închinarea cuvenită.
Ca închinându-ne cu evlavie, să ne putem bucura şi de cinstirea lor în Biserica Ta, după cum li se cuvine, împreună cu a cetelor de sfinţi mucenici şi mucenice. Şi împreună cu ei să Îţi aducem slavă, cinste şi închinăciune Ţie, Dumnezeului cel în Treime lăudat, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.