Necredința – este lupta cu Dumnezeu

0
909

Necredința – este lupta cu Dumnezeu

Necredința omului este lupta cu Dumnezeu dar și pare a fi rodul mândriei.  Cel care nu crede pare a fi cel mai sigur om mândru, care crede doar în propria sa persoană. Și foarte mulți oameni, datorită unor mari necazuri pe care le au în viață și lipsei de experiență și practică bisericească,

cad în necredință sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere.

Par a fi două feluri de necredință: Necredința în Dumnezeu și necredința în viața de după moarte. Cea de a doua necredință pare a fi limitată doar la unele secte. Iar prima necredință pare a descrie persoana ateistă. Cel care nu crede în Dumnezeu o are și pe cea de a doua necredință, iar cel care o are pe cea de a doua necredință nu poate fi numit încă ateu.

Credința în Dumnezeu este totul. Fără ea suntem „nimic”. Pentru o persoană care nu crede în existența lui Dumnezeu, viața nu are sens. Este foarte greu când cineva excelează în această atitudine de respingere a bunătății divine. Sunt momente și momente în viață. Ispita satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă în Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i lumineze Dumnezeu și să-și observe păcatul. Bunul Dumnezeu, în orice moment, ca un părinte așteaptă să ne întoarcem și să-i recunoaștem paternitatea. Cei care îmbătrânesc în necredință sunt de compătimit. Credința este un reazem, un sprijin, o speranță, un ajutor efectiv pe care-l simți doar dacă nu-i alterată simțirea, este un sens al vieții noastre pământești. Și ași dori să îl citez pe Jean Finot: „Credința e cea mai mare binefacere pentru suflete. Fără ea, viața e fără vlagă, dacă nu tristă, și farmecul ei se pierde. Indiferența și plictiseala năpădesc conștiința noastră. Încet, încet acestea pregătesc terenul favorabil, unde va crește nemulțumirea. Viața ajunge nesuferită. Ne simțim nefericiți, cum s-ar simți un om condamnat să traiască în întuneric, și tocmai credința e aceea care ne face să triumfăm asupra nenorocirilor, deznădejdii și slăbiciunii noastre. Ea înfrumusețează viața, dându-i un ideal; ea o întărește, hotărându-i un scop. O conștiință fără credința e o locuință umedă și întunecoasă. Credința e izvor viu de fericire”. Ce rost ar mai avea viața noastră, ce rost ar mai avea rațiunea noastră care ne face să fim stăpânitori ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?! „Viațaeste o taină tristă, a cărei cheie o are credința”. Necredința în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire. Animalul nu are minte, însă omul o are și nu o valorifică cum spune psalmistul David: Omul, în cinste fiind, n-a priceput și s-a alăturat dobitoaceler celor fără de minte” (Ps. 48, 12). Aceasta este dorința lui să se asemene animalelor celor care nu au minte. Toată viața trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine referitor la necredința în Dumnezeu și să-l alungăm. La acest păcat al necredinței ajung cei ce nu au o educație religioasă din copilărie, cei care nu au un exemplu de credință în familie (părinți necredincioși sau indiferenți), cei care nu au nici o tangență cu Tainele Bisericii etc. Și spun și eu asemenea Fer. Augustin: „Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive; pentru cel ce nu vrea (să creadă), n-am niciunul”. Și lipsa de credință religioasă: „s-a dovedit totdeauna a fi o rădăcină putredă în viața popoarelor, căci ea nu satisface nevoile sufletești ale oamenilor, și, de regulă, biruința este a acelora care știu să-și păstreze sentimentele religioaseHelwald. Așa că cei care nu cred în existența lui Dumnezeu sunt mai rău decât animalele. Și îi îndemn să privească la orbii din zilele noastre. Chiar de și nu văd ei cred că ceva există. Și chiar dacă nu ar crede că ceva există ei oricum există în ceea ce îi înconjoară. Asemenea există și ateistul în lumea credinței. Credința supremă nu va fi limitată prin necredința lui. Ci necredința lui pare a fi limitată în legătură cu credința supremă. Pare aberant să crezi? Mie îmi pare mai aberant să nu crezi. Însă necredinciosul religios nu se va convinge decât din propria lui dorința. – după spusele lui Lamennais –

După cum spunea Shopenhauer: „Cine nu crede se îndoiește de sine însuși. Credința este ca pușculița în care se strâng economiile casnice. Credinciosul își încasează dobânda neștiut de nimeni. Toate epocile în care domnește credința, sub orice formă, sunt strălucite, înălțatoare și rodnice atât pentru contemporani, cât și pentru urmași. Am crezut și mai ales acum cred. Meargă-mi bine sau rău, eu rămân în tagma credincioșilor!”

Foarte mare este valoarea omului credincios. A. Francke spunea: „Un grăunte de adevărată credință valorează mai mult decât un cântar de știință istorică; și-o picătură de iubire mai mult decât o mare întreagă de știință a tuturor tainelor naturii”. Și din mărturia lui Stuart Mill: „Un om cu credință este o putere socială, egală cu nouăzeci și noua de oameni care n-au decât interese”.

Și în încheiere vreau să amintesc despre o foarte scurtă dar bogată conversație dintre doi gemeni care urmau să se nască: Unul credincios iar celălalt ateu. Această pildă ne poate vorbi despre credința în Dumnezeu(când cei doi vor vorbi despre mamă) și în credința în viața de după moarte(când cei doi vorbesc despre existența vieții după naștere).

Se întrebau odată nu demult doi gemeni care trebuiau să se nască:

– Şi tu crezi în viaţa de după naştere?

– Desigur. După naştere trebuie să urmeze ceva. Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.

– Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?

– Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură.

– Ce tâmpenie! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical. Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

– Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit aici.

– Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, în întuneric.

– Eu nu ştiu exact, cum va fi, dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.

– Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?

– Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.

– Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, nici un fel de mamă, aşa că e evident că nu există.

– Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângâie lumea din jurul nostru. Ştii… eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!

 

 Să ne ajute bunul Dumnezeu să ne ferim de căderea din credință și să-i lumineze pe cei ce suferă de acest păcat.